Cap. 04

Xanadu
„În ce staţiune sunt?!” s-a trezit întrebându-se în prima zi din cel de-al patruzecilea an al vieţii. „Vreau o casă adevărată… dacă nu se poate astfel, nu-mi doresc niciuna.”

Petrecerea din ajun fusese calificată de toţi cu o avalanşă de superlative. La drept vorbind, nici nu se aşteptase să fie altfel. Muncise pentru reuşita ei mai mult de o săptămână. O durea capul doar amintindu-şi de nesfârşitele discuţii cu cei de la firma de catering, care reuşiseră s-o „convingă”, după multe negocieri, că soluţia pe care o propuneau ei era cea mai adecvată evenimentului triplu ce urma să fie sărbătorit: zilele de naştere a celor doi soţi, la suficient de scurtă distanţă una de alta ca să fie sărbătorite o singură dată, şi inaugurarea „domeniului”. În locul unui aranjament tematic –doar erau la vremea recoltei!- alcătuit din ciorchini de struguri, frunze şi lujeri de viţă de vie, câţiva ştiuleţi aurii de porumb, coşuri de nuiele pline cu mere şi pere, din care musafirii ar fi muşcat cu poftă, între felurile de mâncare, orice spaţiu care putea fi acoperit cu ceva fusese împodobit cu feţe de masă cu flori aurii brodate pe margini, eşarfe de mătase roşie, zeci de vaze cu flori de câmp, lumânări parfumate, vase în care ardeau esenţe uleioase cu miros greu şi înecăcios, şi aranjamente sofisticate de fructe exotice –arătoase, dar lipsite de gust. Pomii fructiferi încă încărcaţi de roade păreau adevărate sorcove din cauza panglicilor multicolore agăţate „artistic” peste coroanele lor; nici bătătorul de covoare nu avusese o soartă mai bună, fiind transformat într-o adevărată arcadă nupţială (flori, panglici şi mult sclipici), ca în filmele americane; lucru ciudat, piscina scăpase atenţiei decoratorilor; aceasta doar pentru că era deja destul de frig ca să-i vină cuiva ideea de a face baie; pe policioarele băilor, unde de obicei stăteau aliniate cuminţi flacoanele de săpun lichid, şampoanele şi diversele loţiuni, imaginaţia „creatoare” a celor pe care îi decretase drept duşmanii personali după această experienţă pusese figurine orientale şi statuete ale unor animale marine autohtone sau de pe alte tărâmuri; „Prostul gust este etern”, constatase ea cu amărăciune, privindu-le. „În vremea copilăriei mele – peştii de sticlă colorată şi florile de plastic, acum – fel de fel de animăluţe făcute din răşini sintetice. În afară de faptul că nu-s nici cai, nici măgari, adică nici cópii fidele, nici stilizări reuşite, le-au mai şi aranjat în stupide grupuri statuare care îţi strepezesc dinţii numai privindu-le. Cum naiba m-oi fi lăsat îmbrobodită de aiuriţii ăştia?!… Decor kitsch-os de proaspăt îmbogăţiţi…”

Cu mâncarea, lucrurile stăteau încă şi mai rău. Cantităţi enorme de aperitive (boluri cu alune americane şi de pădure, fistic, seminţe de floarea soarelui şi de dovleac, prăjiturele arăbeşti, fructe uscate şi confiate, trufe de ciocolată, fursecuri sărate şi dulci), platouri cu felii de chec, cozonac şi ruladă, biscuiţi, cutii cu îngheţată, tăvi întregi cu sarmale în foi de viţă sau cu peşti rasol, lighenaşe pline cu salate de legume, de fructe sau amestecate, farfurii cu brânzeturi franţuzeşti asezonate cu boabe de struguri şi felii de mere, pepeni crestaţi artistic, ca nişte dovleci de Halloween, recipiente cu legume fierte, şuncă, jambon, cârnăciori şi kaiser alături de bucăţi de slănină şi de solzişori de ceapă roşie, prăjituri de cinci feluri aranjate pe farfurii de carton şi învelite în folie transparentă, trei torturi imense –de fructe, de ciocolată şi de marţipan, pentru toate gusturile- care le ocupase un întreg frigider, kilograme de murături simple (gogonele, castraveciori, pepeni verzi şi pere) sau asortate (ardei umpluţi cu varză, gogoşari cu conopidă şi struguri), un sac de pâine de toate felurile (albă, intermediară, neagră, cu seminţe, de secară şi graham), flacoane viu colorate cu maioneză, ketch-up, sos tartar, bechamel, muştar franţuzesc şi românesc, sos de usturoi, soia şi curry, şi câte şi mai câte. Un alt frigider era ocupat de carnea de vită, pui şi porc gata pregătită pentru pus pe grătar, iar cei cinci purcei se perpeleau la foc mic încă de la prânz, sub privirea atentă a bucătarului special angajat pentru această ocazie. În cămară aşteptau, în pungi închise ermetic, cartofii fierţi şi dressing-ul pentru garnitură, dar şi un neaoş lighean de varză călită, pentru gusturile mai puţin pretenţioase.
Situaţia nu ar fi fost atât de încurcată dacă nu s-ar fi certat zdravăn cu aproape toată suflarea „domeniului”. Cu Erica se luase la harţă în urmă cu trei zile, după ce adolescenta o anunţase că intenţionează să-şi invite câteva colege la „paranghelie”.
-O să mă plictisesc de moarte cu moşii şi băbătiile voastre, fusese argumentul ei, căruia, ce-i drept, nu-i găsea nici un cusur.
La cei cincisprezece ani ai ei, chiar şi persoanele de 22-23 de ani –de pildă cele trei neveste-Barbie care fuseseră invitate alături de soţii lor- trebuie că îi păreau bătrâne.
-Ce înseamnă „câteva”? o întrebase femeia, sperând să audă cel mult cifra patru.

-Păi, iniţial m-am gândit la vreo douăzeci…
-Câââte?! sărise ea, ca arsă.

-Stai, nu te ambala! După matură chibzuinţă, le-am redus la paisprezece. Crede-mă, mami, mai puţine de atât nu pot. S-ar supăra…

Imaginea fetişcanelor palide, scheletice şi placide care aveau să zacă pe balansoare privindu-şi tâmp unghiile atent lăcuite, şuviţele năclăite de balsam pentru păr şi coapsele slăbănoage, comparându-se între ele, dar şi cu celelalte femei, şi schimbând replici presărate cu expresii şi cuvinte englezeşti la modă, multe dintre ele intraductibile, o scotea din sărite. După lungi parlamentări, ajunseseră la consens oprindu-se la şase prietene, şi anume acelea ale căror părinţi urmau să vină şi ei la petrecere. În agitaţia care avea să urmeze, n-avea nervi să mai stea cu ochii şi pe ele… Erica ţinuse însă cu tot dinadinsul să-i demonstreze că se considera nedreptăţită, motiv pentru care, când dădea cu ochii de maică-sa, afişa un aer abătut, care ar fi rupt inima oricui n-ar fi văzut-o mai apoi zburdând prin curte, fredonând şi ciripind zeci de minute la telefonul celular.
La rândul lui, Norbert o enervase cu tehnica lui binecunoscută de amânare sine die a sarcinilor pentru care nu simţea aplecare. Ştiind că băiatul avea de învăţat pentru bacalaureat şi admiterea în facultate –reuşise cu greu să-l convingă pe Filip că facultăţile de stat, în ciuda lipsurilor şi inconvenientelor existente, erau cea mai bună alegere pentru un băiat sclipitor dar delăsător, ca al lor- îi repartizase doar sarcina de a pregăti fondul sonor al reuniunii. Pentru a nu avea surprize neplăcute, îi dăduse câteva repere („Ambientală la început, abia auzibilă, apoi un pic de caffé-concert, când musafirii încep să se încălzească, după care melodii mai săltăreţe, care să ridice oamenii de la masă, iar în final muzică lăutărească de calitate; sunt sigură că din astea nu ai, dar poţi apela la colecţia mea de CD-uri. Şi, uitasem: fără rapp, house şi manele! Un pic de rock merge. Chiar şi metalic…”) De fiecare dată când îl întreba cum stau lucrurile, puştiul îi spunea singurele cuvinte care -ieşite din gura lui- o făceau să ia foc: „Imediat, mamă. Acum am ceva de terminat.” Bineînţeles că vineri seara încă nu se apucase de treabă, iar ea a izbucnit într-o salvă de cuvinte grele, de care sigur avea să-i pară rău odată incidentul rezolvat; a încheiat cu şantajul care dădea întotdeauna roade:
-Nu-i nimic, de acum, când mă vei ruga ceva, voi proceda la fel ca tine. Vei trata direct cu taică-tău…

A ieşit ca o furtună din camera băiatului, având grijă să trântească uşa, demonstrativ, şi s-a dus în curte, să se liniştească. Acolo însă altă dandana. Filip prezida o adevărată petrecere avant la lèttre cu personalul servitor, Ma-Na şi mezina familiei, trează încă, în ciuda orei înaintate.

& & &

-Bine c-ai venit! Ajută-ne să ieşim din impas! a întâmpinat-o el cu licărirea aceea în ochi pe care doar alcoolul i-o dădea. Tocmai degustam vinurile, şi nu ne putem hotărî. Am supus la vot, democratic, dar am ajuns la baleiaj…
-Balotaj vrei să spui, l-a corectat, involuntar.

-Da, aşa am vrut şi eu să spun. Oricum, opinia ta va fi decisivă, iubire.

-Dacă n-ar fi de faţă micuţa, care, apropo, nu ştiu de ce nu este în pat la ora asta, ţi-aş arăta explicit ce să faci cu democraţia ta şi unde să-ţi bagi votul meu „decisiv”. Cred c-ar fi mai bine să te ocupi singur de băutură, că te pricepi destul de bine şi fără ajutor. Restul: împrăştierea! Sau, v-aţi terminat deja treaba, şi eu n-am observat?! Dacă-i aşa, somn uşor, vise plăcute! Lăsaţi că mă ocup eu de restul. Şi-aşa ard gazul de pomană în casa asta, mitraliase ea în timp ce obrajii îi frigeau.

Zâmbetul larg al bărbatului a pălit instantaneu. Oamenii au pus, pe furiş, paharele de plastic care pe unde apucau, foindu-se şi căutând în lături cu privirea. După niciun minut, fiecare îşi vedea de însărcinările lui, cu excepţia lui Filip, care o privea interzis, şi a mamei-soacre, care o strângea pe Elena pe lângă fuste afişând figura de martiră cu care îl impresiona întotdeauna pe fiul ei. Bărbatul era însă prea ocupat să-şi scape pielea ca să-i mai sară şi mamei în ajutor. Bătrâna a luat-o, cu un icnet, pe fetiţă în braţe, deşi nepoata era de mult trecută de vârsta când acest lucru mai era firesc, fiind deja în clasa întâi, şi a ieşit tăcută din scenă, lăsând pentru altă dată reglarea de conturi cu nora cea ţâfnoasă şi nesuferită. Nu era singura care credea că în casa asta cântă găina, nu cocoşul. Cei care pretindeau că-i cunosc o considerau ca fiind adevăratul creier şi motor al familiei. Ea însă ştia că nu-i ajunge nici la degetul cel mic lui Filip, care avea o inteligenţă ascuţită şi o ambiţie nemăsurată, dar care, cu firea lui aparent blajină, lăsa o impresie falsă, de om ezitant şi uşor de manevrat. Doar cei cu care tratase în mod direct afaceri ştiau că bărbatul avea o minte ca briciul şi un instinct natural de prădător. Ea lua doar deciziile casnice, cele cu adevărat importante fiind hotărâte de el, care avea însă abilitatea de a lăsa impresia că părerea ei a contat, deşi, la o analiză mai atentă, se dovedea că lucrurile nu stăteau deloc aşa. Femeia se obişnuise cu felul lui de a fi şi, de cele mai multe ori, îi convenea să fie scutită de bătăi de cap inutile, dar uneori se răzvrătea împotriva condiţiei de femeie-obiect. Din fericire, n-o ţinea mult, şi, de-ndată ce soţul ei dădea impresia că a decis s-o implice mai mult în treburile lui, situaţia revenea la „normal”. Adică, el se ocupa să facă bani, iar ea literatură, celelalte treburi fiind lăsate în seama mamei-soacre, care aproape că se mutase la ei, considerând că trebuie să stea cineva cu ochii pe servitori cât timp lipseau stăpânii de acasă.
Mai târziu, noaptea, când s-a sculat să meargă la w.c. şi a văzut lumina aprinsă în camera lui Norbert, a tras cu urechea la uşă şi l-a auzit pregătind „coloana sonoră” a evenimentului de a doua zi. S-a culcat, chinuită de remuşcări că îl făcuse să-şi piardă o noapte, când putea cere oricărui disck-jokey să facă treaba în locul lui. Nu din zgârcenie sau răutate procedase aşa, ci pentru a-l implica în activităţile comune, a-l face să se simtă parte constituentă din familie, nu doar un chiriaş care trece pe acolo doar când are nevoie de haine, mâncare sau bani. Tot din acest motiv se opusese şi atunci când băiatul venise cu ideea de a rămâne în vechea casă, cu Ma-Na, fiind mai aproape de şcoală şi câştigând astfel o jumătate de oră de preţios somn matinal. Îşi cunoştea fiul destul de bine ca să realizeze că nu doar acesta era motivul pentru care voia să locuiască cu bunica lui, de care, de altfel, nu era atât de legat. Nu vorbise cu el niciodată despre asta, dar simţea că nici el nu se simte confortabil în acest ciudat Xanadu pe care îl crease Filip în momentele lui de nebunie, mânat de cine ştie ce frustrări din copilăria lui nu prea fericită. A realizat acest lucru abia când l-a auzit –într-o seară- luând-o peste picior pe Erica în legătură cu entuziasmul ei pentru „domeniu”.
A doua zi, se trezise privind critic curtea imensă, cu clădirile mari (de aceleaşi dimensiuni, cu excepţia celei în care dormeau ei, care era şi mai impunătoare) răspândite parcă la voia întâmplării. Le lipseau doar plăcuţele care să le desemneze identitatea, dar, ştiindu-l pe Filip, nu s-ar fi mirat prea mult să le vadă apărând pe frontispicii într-o bună zi.
„Biblioteca”: rafturi acoperind toţi pereţii, cărţile fiind aranjate, evident, în ordinea alfabetică a numelui scriitorilor; fotolii austere, care să nu te îndemne la somn, alături de care fuseseră aşezate măsuţe de mahon, cu picioare curbate şi suprafaţa ca a unei table de şah, pe fiecare fiind un teanc de foi albe şi pixuri pentru însemnări; bustul orb al unui scriitor antic; barul din colţ şi camera de toaletă. „Pavilionul de vânătoare”: trofee montate pe suporturi de lemn sculptat cu motive tematice specifice, safe-ul cu dublă încuietoare, în care îşi păstra puştile şi gloanţele; un corn de vânătoare străvechi, fixat deasupra uşii de la intrare; bandulierele înşirate de-a lungul pereţilor; dulapul în care îşi păstra hainele cu care mergea pe teren, aşezate în cinci despărţituri, câte una pentru fiecare anotimp al anului, şi alta pentru cele de gală, cu fireturi şi tigheluri complicate; zeci de cutii aranjate pe rafturi de lemn geluit, în care îşi ţinea uneltele şi substanţele pentru curăţarea armelor; o impunătoare bibliotecă de specialitate, cu sute de reviste legate în imitaţie de piele şi câteva manuale groase, cu marginile înnegrite de cât de mult le răsfoise Filip; un colţ de primire pentru vânătorii care i-ar fi călcat pragul, alcătuit din şase scaune înalte, scobite din trunchiuri groase de copac, şi o masă imensă; blăni de urs aruncate pe jos într-o dezordine aparentă; camera de toaletă, identică cu cea din bibliotecă. „Locul de petreceri”: o încăpere lipsită de geamuri, lumina albastră venind din spoturi montate în pereţi, pe tavan şi în fântâna cântătoare din mijloc; fotolii şi canapele adânci, galbene, portocalii şi maronii; cărucioare nichelate pentru servit băuturi; frigiderul ticsit cu sticle de vin, bere, nectar, apă tonică şi minerală; barul ce le imită pe cele din saloon-uri, de pe vremea căutătorilor de aur, în spatele căruia se înşirau, pe o platformă, sticle cu whisky, gin, vodcă, palincă, rom şi lichior; trabucurile groase montate în cutiile speciale, prevăzute cu sisteme de control al umidităţii; combina stereo, colecţia de CD-uri şi laptop-ul cu muzică preînregistrată, la care doar cei doi copii mai mari ştiau să umble; într-un colţ, mascat de un paravan pe care erau desenaţi doi pantofi, unul femeiesc şi altul bărbătesc, grupul sanitar, alcătuit din două cabine, o chiuvetă dublă, uscătorul de mâini şi coşul de gunoi. „Casa de oaspeţi”: un adevărat minihotel cu duşumelele acoperite cu gresie; camere cu paturi largi, pregătite permanent pentru primirea musafirilor, frigidere în care găseşti câte ceva de băut sau ronţăit înainte de culcare, şi băi bine luminate, utilate cu tot ce este necesar; o bucătărie la parter, cu automatul de cafea gata de pus în funcţiune, pachete cu biscuiţi, prăjituri uscate şi pesmeţi, câteva cutii cu lapte condensat, şerveţele de hârtie, storcătorul de fructe şi alte utilităţi care probabil că nu vor fi folosite vreodată. „Bucătăria”: un blat în care erau încastrate aragazul dublu, chiuveta şi sistemul de colectare a gunoiului; în dulapurile cu geam de pe pereţi – zeci de flacoane cu mirodenii, recipiente cu uleiuri, sosuri şi esenţe cu etichete colorate, strălucitoare şi indescifrabile, boluri cu pliculeţe de ceai, cuburi de zahăr brun şi batoane de vanilie; dedesubt, alte dulapuri pe suprafaţa cărora erau înşirate, ca la o expoziţie de ustensile culinare, mixere, roboţi de bucătărie, râşniţa electrică, cuptorul cu microunde şi alte alcătuiri de care se îndoia că bucătăreasa ştia cum să le utilizeze; frigiderul uriaş, cu uşa împodobită de magneţi aduşi de prin locurile unde îşi făcuseră vacanţele sau cumpăraţi de la magazinul chinezesc din colţ; cămara printre rafturile căreia îţi trebuia un adevărat curaj ca să te aventurezi. „Sala de sport şi recreare”: o adunătură alcătuită din tot ce găsiseră mai performant în domeniu, începând cu banalul stepper şi sfârşind cu maşinării care te duceau cu gândul la aparatele de tortură medievale. „Studioul audio-video-DVD”: un conglomerat de aparatură sofisticată, de ultimă oră, cu care doar Norbert şi Filip aveau voie să umble, nu atât din cauza stricăciunilor ce-ar fi putut fi provocate de femeile nepricepute ale familiei, cât mai ales din orgoliul bărbătesc al celor doi „pricepuţi” din casă. „Dormitoarele personalului îngrijitor”: mai puţin luxoase decât celelalte corpuri de clădire, dar amenajate aşa cum bieţii oameni nu aveau posibilitatea să o facă în propriile case, aşa că nu era de mirare că preferau să locuiască permanent pe „domeniu” în loc să plece acasă când erau liberi. „Crama”: piesa de rezistenţă a lui Filip, locul unde-i ducea doar pe cunoscătorii care ştiau să aprecieze calitatea vinurile din butoaiele aliniate de-a lungul pereţilor sau din sticlele uşor mucegăite de pe rastele, inventivitatea de care dăduse dovadă când proiectase sistemul de aerisire sau minuţiozitatea cu care etichetase mostrele de recolte de-a lungul anilor. „Şopronul câinilor”: de dimensiunea unui apartament cu trei camere, împărţit în patru compartimente, câte unul pentru fiecare din cei doi masculi şi două femele de dobermani care lătrau la cea mai slabă mişcare sesizată în împrejurimi.

& & &

„Casa Noastră” (Cosa Nostra cum îi spunea Norbert în glumă, dar numai în şoaptă, după ce fusese admonestat de tatăl lui, căruia îi pierise deodată simţul umorului când îl auzise) era locul care o indispunea cel mai mult din toată această adunătură de mastodonţi. Croită la dimensiunea unui colegiu, avea câte un dormitor pentru fiecare membru al familiei (doar al ei nu era încă mobilat; îşi dorise de când se ştia o cameră japoneză, dar nu găsise încă pe cineva să i-o amenajeze aşa cum voia, designer-ii cu care vorbise privind-o ca pe o ciudăţenie şi nedându-i soluţii cât de cât decente), o cameră în care Filip îşi amenajase o adevărată expoziţie de antichităţi, cu fiecare obiect pus în valoare de lumini discrete (Pe femeie o enerva pasiunea aceasta pentru obiecte moarte, afumate, ruginite, ciobite, cariate şi prăfuite –baionete, flinte, puşti vechi, pistoale cu mâner de sidef sau fildeş încrustat, râşniţe, fiare de călcat cu cărbuni, tablouri întunecate, cu suprafaţa scorojită pe alocuri, un laibăr de blană întoarsă, o pereche de cizme de călărie, ceasuri, busole, o cască din primul război mondial, o biciuşcă de birjar, felinare şi lămpi cu petrol, farfurii de ceramică, căni şi ceşti de porţelan pictate manual, o maşină de bătut cu clape rotunde, o bâtă noduroasă de oină, un set de pipe marinăreşti, un saxofon bătrân şi afon, un metronom care încă mai funcţionează, un gramofon, plăci de vinilin cu coperte de pe care zâmbesc galeş femei şi bărbaţi cu tunsori demodate, şi chiar un scabros picior de lemn cu vârful tocit şi cupa roasă de contactul prelungit al ciotului de os care se sprijinise de ea- dar mai ales mania de a le personaliza prin ataşarea de extrase din cataloagele de specialitate care specificau de când datează obiectul, cine l-a făcut, în ce circumstanţe şi câte exemplare se cunosc în întreaga lume. Unica „antichitate” pe care o deţinea ea era furca de tors pe care o cioplise bunicul ei din partea tatălui atunci când o curta pe viitoarea soţie. S-a încăpăţânat să nu i-o dea colecţionarului împătimit, preferând s-o ţină într-un colţ, pe hol, în spatele unei vaze de lut negru.). Tot la etaj se afla şi biroul ei, în care îşi redacta materialele la computerul nu prea nou pe care refuza să-l schimbe cu altul mai performant, iar la parter, gigantica şi dezolanta cameră comună a familiei, în care trebuia să strigi ca să te faci auzit de cineva aflat în celălalt colţ al ei (mobilierul modern cu care o decoraseră nu reuşise decât s-o transforme într-o sală de aşteptare, ca a aeroporturilor: canapele şi fotolii de piele, un colţ de servit masa, un televizor cu plasmă cu diagonală mare, dar şi altele mai mici, suspendate în cele mai neaşteptate locuri, în ciuda faptului că aproape nimeni nu se uita la ele, fiecare preferând să-şi petreacă timpul în alte locuri) şi sălile de baie, aliniate una lângă alta ca la internat.
Şi, ca „domeniul” să fie complet, Filip construise, la subsolul casei familiale, un adevărat buncăr care să le asigure supravieţuirea cel puţin trei luni de zile. Alături de el exista însă ceva care îi dăduse fiori femeii de când o văzuse prima dată: „Camera nazistă”. Era o încăpere de dimensiuni mici, în care o persoană de talie medie nu putea sta nici culcată, nici în picioare. Era locul de detenţie pentru eventualii hoţi care le-ar fi încălcat proprietatea. Aceasta era varianta blândă de pedepsire a infractorilor. «După ce-l voi „uita” acolo două-trei zile, voi chema poliţia pe motiv că aud zgomote suspecte în subsol», le povestea el, râzând, unor prieteni la fel de „trezi” ca el în acel moment. Îl privea siderată, întrebându-se unde a dispărut Filip al ei cel bun, şi cine este bărbatul cu ochii opaci şi cruzime abia ascunsă sub cutele râsului silit. În locul tâlharului pedepsit, se vedea pe ea, fetus captiv într-un pântece strâmt de beton. «Când l-or găsi pe jumătate mort de foame, sete şi frică, o să-l întreb: „Dar cum ai ajuns, omule, acolo? De ce n-ai strigat? De ce n-ai bătut în pereţi? Bietul de tine…” » Variantele celelalte… nici nu îndrăznea să se gândească prea mult la ele. În afară de faptul că-l vedea în stare să-şi apere bunurile şi familia cu puşca în mână, mai exista şi posibilitatea de a-l închide pe nenorocit împreună cu unul dintre dobermani, eventual cu Nero, care îl atacase chiar pe omul care îl hrănea încă de când era pui. Câteodată se trezea din somn leoarcă de sudoare, după ce-i visa pe câini fugărind-o prin curte, noaptea, când orice mişca în preajma lor era considerat un vânat numai bun de sfârtecat, astfel încât nici paznicul nu ieşea neînarmat afară. Îşi potolea cu greu zbaterea din piept, aprindea veioza de pe noptieră şi îşi privea, lung, soţul adormit, certându-se în gând pentru ideile prosteşti care îi veneau câteodată. Adormea din nou anevoie, prin minte trecându-i –din când în când- secvenţe de la televizor cu oameni aparent normali, care, într-un moment de nebunie temporară, îşi exterminaseră familia în moduri cel puţin la fel de inventive. Încerca să le anihileze, amintindu-şi cum se înduioşa bărbatul la vederea unei vrăbii căzute din cuib, cum îşi pierdea cumpătul când mezina familiei făcea febră sau se lovea, cum se juca cu puii de pisică aciuaţi la ei, dar imaginile criminalilor care povesteau liniştiţi cum au procedat când au hotărât să-i spânzure-împuşte-ardă-sugrume-înjunghie-sufoce pe cei dragi îi readuceau spaima în suflet… Ştia că Filip povestise toate acestea mai mult cu intenţia ca vorba să se răspândească prin târg –aviz amatorilor!- dar faptul că omul ei se gândise la aşa ceva –fie şi măcar în glumă- o neliniştea şi o făcea să-l privească cu alţi ochi. Uneori o încerca gândul să „scape” din greşeală dobermanii afară din curte, dar imaginea fiarelor flămânde rătăcind pe străzi şi atacând oamenii o tempera de fiecare dată. În plus, era convinsă că soţul ei îi va înlocui imediat cu alţi câini de pază, poate chiar mai feroce decât aceştia, aşa că îşi abandonase gândul vinovat.

În curând va începe prima iarnă pe care aveau s-o petreacă aici, aşa că nu îndrăznea să-şi imagineze nebunia ce va urma. Parcă o şi vedea pe bucătăreasă aducând supa deja sleită şi friptura răcită în drumul ei dintre bucătărie şi „Casa Noastră”. Se vedea pe ea însăşi căreia îi displăcea profund frigul umblând încotoşmănată între corpurile de clădire în care va avea treabă, şi acest lucru nu era de natură să o facă să-şi iubească mai mult noua locuinţă. Nu spunea deocamdată nimic; aştepta să se umple paharul, şi atunci urechile lui Filip vor avea de auzit câteva lucruri bine spuse, şi îl va face, poate, să regândească toată aceasta harababură. Deocamdată, aprecia efortul lui de a păstra vegetaţia pe care o găsiseră atunci când cumpăraseră bucată cu bucată proprietăţile vechi care alcătuiau acum „domeniul”. Din loc în loc, uneori răsărind chiar în mijlocul unei alei, creşteau meri pitici plini de roade, caişi şi piersici cu ramuri chinuite şi, în apropierea pavilionului de vânătoare, aproape prăbuşindu-se de cât de înclinat era, un nuc bătrân pe care nu reuşea să-l culeagă decât prietenul alpinist al lui Norbert. Viţa de vie, de soi comun, era frumos întinsă pe spaliere, iar cei câţiva copaci ornamentali răspândiţi pe pajişti erau tunşi milităreşte. Într-un colţ al curţii, scăpate parcă de sub control, creşteau câteva tufe imense de dalii albe şi roz, la baza cărora era o adevărată explozie de muşcate roşii, plantate de Ma-Na, printre care se hârjoneau, în timpul zilei, cei trei pisoi pripăşiţi în curte de prin vecini. Era o minune că toată această vegetaţie rezistase în ciuda perindării atâtor echipe de lucrători pe acolo. Ochiul soacrei fusese însă vigilent, aşa că acum se puteau bucura de un bogat decor verde care purifica aerul şi estompa zgomotul îndepărtat al maşinilor care treceau pe drumul european din apropiere. Doar dobermanii –în ciuda dresajului sever la care fuseseră supuşi- continuau să-şi însemne traseele nocturne în felul lor specific, astfel încât uneori, când atmosfera era mai umedă, mirosul de urină era destul de pregnant.

& & &

Era prima petrecere pe care o dădeau pe „domeniu”, şi ceva îi spunea că o a doua nu va urma prea curând. Nu atât aniversarea lor comună îl făcuse pe Filip să-şi cheme prietenii şi cunoscuţii –faţă de trecerea anilor, el reacţiona aproape ca o femeie cochetă, adică era deprimat câteva zile după ce împlinea o oarecare vârstă- cât, mai ales, inaugurarea casei la care trudise atâţia ani, aproape ascuns de ochii lumii. Pasiunea pe care o nutrea faţă de complexul de construcţii semăna izbitor de mult cu aceea faţă de soţia lui, de care se simţea foarte atras, în ciuda aventurilor lui cu prostituatele de la Hotelul Vechi, de care intimii lui ştiau, dar pe care le treceau cu vederea ca pe nişte ciudăţenii. Femeia nu ştia exact cum reuşea să-l ţină lângă ea într-o perioadă când divorţurile din familiile de vârstă mijlocie se ţineau lanţ, astfel încât din „vechea gardă” de neveste nu mai rămăseseră prea multe, locul lor fiind luat de „păpuşile Barbie”, cum le spunea ea proaspetelor neveste de bogătaşi. Poate că vivacitatea ei, prospeţimea şi dispoziţia afectivă uşor oscilantă erau calităţile care-l fascinau pe Filip, obişnuit să i se dea mereu dreptate de către angajaţii care i se supuneau orbeşte. Era singura care îndrăznea să-l contrazică, să-i critice uneori opţiunile şi să-i sugereze alte soluţii decât cele pe care i le ofereau „creierele” angajate special pentru aceasta. Dacă ea ar fi vrut să muncească alături de el, ar fi alcătuit o echipă redutabilă, dar femeia –după ce încercase acest lucru câteva luni- se retrăsese, explicându-i faptul că nu numai că nu stau mai mult timp împreună –cei doi având birourile separate şi nevăzându-se uneori decât la venire şi la plecare- ci îi şi lipsesc pe copii de prezenţa măcar a unuia dintre părinţi. În realitate însă ştiau amândoi că era vorba doar de o parte din adevăr, cealaltă fiind faptul că slujba aceasta îi seca creativitatea şi o transforma într-o persoană care nu-i plăcea nici măcar ei. Înainte vreme, când intra în vreun birou, era întâmpinată cu simpatie; oamenii o înconjurau imediat şi începeau să-i povestească despre problemele personale sau de serviciu; nu de puţine ori pledase în favoarea lor pe lângă Filip, făcându-l să-şi reconsidere deciziile („Te-ai transformat într-un fel de sindicat”, remarcase el, zâmbind, după ce-l convinsese să-i acorde fiului secretarei sale o bursă de studiu.) De când lucra însă alături de soţul ei, observase că relaţiile cu personalul se răciseră simţitor, la apariţia ei într-o încăpere conversaţiile încetând brusc, fiecare ţinându-şi ochii înfipţi în monitoarele computerelor, evitând-o parcă. Formaţia ei de tip umanist o făcea să-i considere pe toţi egali, şi nu-i plăcea să-i vadă tratând-o ca pe o „patroană” oarecare, de care este mai bine să te fereşti decât să-i ieşi în cale. „Eu nu sunt aşa! Nu vreau să fiu aşa!” îşi spusese cu năduf, şi se întorsese la vechea ei viaţă. Reacţia soţului ei o duruse mai mult decât ar fi crezut. A acceptat mult prea uşor explicaţia ei trasă de păr, neinteresându-l să afle mai mult. Se comporta în continuare ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic: o scotea în lume de două-trei ori pe lună, îi făcea cadouri consistente, nu-i cerea socoteală de felul în care cheltuia banii, îi acorda libertatea pe care şi-o dorea şi se întorsese la femeile uşoare şi nespălate, cu faţa ca de cadavru. Aflase pe propria piele acest ultim amănunt, cu ocazia unei vizite la ginecolog. Îi apăruse o infecţie neplăcută, boală pusă de medic pe seama contactului cu un capac de toaletă sau un mâner de uşă nedezinfectate sau chiar a sterilizării defectuoase a instrumentelor cu care o consulta de obicei, făcându-şi astfel reclamă negativă propriului cabinet. Femeia îi acceptase, fără comentarii, explicaţia, ştiind că este minţită cu bună ştiinţă. Se tratase şi îl pusese şi pe Filip să o facă, dar după aceea nu mai acceptase să facă sex neprotejat cu el. „Nu ne dorim un al patrulea copil, nu?” fusese explicaţia ei destul de subţire. Nici măcar nu s-a străduit să pară convingătoare. I-a comunicat doar –fără vorbe- că ştie de escapadele lui, pe care le acceptă, deşi nu este de acord cu ele. Altădată, ar fi făcut un adevărat tărăboi din asta, l-ar fi chestionat amănunţit şi l-ar fi pus să promită că renunţă la obiceiul acesta ciudat, dar acum s-a mărginit doar să-şi ia măsurile de precauţie. El înghiţise hapul amar, uşor stânjenit, dar şi oarecum uşurat că astfel de episoade nu se vor mai repeta. Se simţise vinovat în toată acea perioadă când în baia lor mirosea a antiseptice, capacul de la toaletă era şters după fiecare folosire cu alcool medicinal şi prosoapele fierte zilnic; pielea ei mirosise a antibiotice zile în şir, iar cearcănele îi dispăruseră mult mai târziu, când a sesizat că femeii nu-i mai păsa prea mult de cele întâmplate, sau chiar de el. Abia atunci a început să-şi pună întrebări incomode.

Până atunci, nu-şi imaginase că soţia lui ar putea avea ochi şi pentru altul. Era obişnuit s-o vadă mereu prin preajmă, cu o carte sau un caiet de notiţe în mână, cu părul adunat neglijent în vârful capului, fixat cu un creion, fapt care o făcea să semene cu o gheişă. Nu de puţine ori părea ruptă de realitate, şi atunci ştia că scrie o nouă carte. În plus, de trei ori pe săptămână, mergea la redacţia ziarului unde publica articole pe teme psiho-sociale, pe care el nu avusese curiozitatea să le citească până când i-a auzit pe cunoscuţii lui vorbind despre ele. Se părea că ziarista avea un public cititor fidel, care o admira. În lumea lui, ea era considerată a fi doar „soţia domnului Filip”. Într-a ei, însă, el avea rolul incomod de prinţ-consort, lucru care la început l-a amuzat, apoi l-a iritat, dar nu într-atât încât să încerce s-o convingă să renunţe la scris sau la publicistică. Într-un fel, ocupaţia nevestei îi ameliora imaginea de exploatator nemilos pe care o aveau îmbogăţiţii perioadei post-revoluţionare. În adâncul fiinţei lui, se simţea însă mai mult intelectual decât om de afaceri. În tinereţe citise mult, iar acasă avea o bibliotecă vastă, la care soţia lui îşi adusese contribuţia abia în ultimii ani, majoritatea volumelor de pe poliţe fiind moştenite de la bunicul lui. A fost un timp în care a însoţit-o la concerte, expoziţii şi spectacole de teatru, dar arta modernă i se părea din ce în ce mai artificială, făcută doar să şocheze prin exhibiţionism, urlete şi pete de culoare, elemente străine firii lui liniştite, astfel încât, încetul cu încetul, a renunţat, lăsând-o să meargă singură sau însoţită de prieteni din care cu mulţi nu avea ce discuta când se întâmpla să se întâlnească. Prefera să-şi petreacă timpul liber uitându-se la televizor, la ştirile canalului financiar sau la vreun film vechi sau de aventuri, asta în cazurile când nu se întâlnea cu prietenii cu care discuta ore în şir în timp ce goleau sticle de whisky, după care se plimba pe lângă Hotelul Vechi şi îşi alegea o fată cu chip boit şi ochi hăituiţi… Era, oricum, mai bine decât în sălile din ce în ce mai obscure în care se produceau artiştii de care se entuziasma soţia lui.
De doi ani însă se schimbase ceva în atitudinea femeii. De felul ei, nu era o persoană din cale afară de ordonată. Îşi lăsa hârtiile risipite prin casă, şi deseori se întâmpla să găsească lipite de oglinzile din băi sau pe dulapuri câte o frază sau fragment de propoziţie sau, uneori, doar un cuvânt. Se şi mira cum de-i ies atât de îngrijite romanele sau povestirile, dar bănuia aici mâna atentă şi mintea limpede a lectorului ei, un bărbat cu care îi fusese greu să găsească subiecte de conversaţie, în ciuda abilităţii pe care era convins că o are în a comunica cu oameni din toate mediile. Încă nu înţelegea cum crea femeia lui, pentru că lucrurile pe care le citea pe post-it-urile răspândite peste tot nu păreau a avea vreo logică sau legătură. Când o întrebase despre aceasta, îi dăduse un răspuns aiuritor:
-Nu le folosesc pe toate. Sunt doar idei disparate. Pe unele chiar le împrumut sau le fac cadou.

Nu-şi putea imagina cum putea altcineva să-i folosească ideile literare, iar dacă o făcea, de ce nu plătea pentru asta? Oare soţia lui nu aflase încă de conceptul de proprietate intelectuală?! Încetase să-şi mai bată capul cu asta, mai ales după ce îi cunoscuse pe prietenii ei literari. Din partea aceea, nu adia niciun vânt primejdios: bărbaţi îmbrăcaţi destul de modest, cu tunsori demodate, mirosind a ţigări ieftine şi cu un fizic pe care nu dădeai doi bani. Ce putea găsi ea la ei, asta era o enigmă. Ce aveau ei în comun cu ea, alta, la fel de inexplicabilă. Ca fost cititor împătimit, îşi imaginase scriitorii ca pe nişte persoane interesante, cu ochii sclipind de idei strălucite, dacă nu chiar geniale, captivanţi şi fermecători. Un fel de cavaleri ai condeiului. Când colo, n-a întâlnit decât slujbaşi ai vorbelor, minaţi de invidie, răutate, lipsuri, colcăind de idei adeseori meschine. Şi-a spus atunci că poate cercul în care se învârtea nevasta lui era aşa, marii scriitori fiind totuşi spirite elevate. După ce a însoţit-o însă la o întâlnire naţională a breslei, s-a convins că lucrurile stăteau la fel şi la acest nivel. S-a întâmplat să stea la masă chiar lângă un vestit şi bogat critic literar care cocheta din când în când cu poezia. Spre deosebire de ceilalţi, omul era bine îmbrăcat, chiar dacă nu în ton cu ultima modă. Avea barba tunsă atent, părul dat pe spate şi mâinile îngrijite. Discuţiile de la masă erau animate, în general fiecare vorbind de bine despre ce urma să scrie el şi de rău despre ce au publicat ceilalţi, mai ales dacă nu erau de faţă. Soţia lui păstra o atitudine rezervată şi respectuoasă, evitând să emită judecăţi despre alţii, ascultând însă interesată ce se vorbea. În afară de ea, la masă erau încă două femei; una tânără, mustăcioasă şi vehementă („Scrie o poezie de dragoste foarte delicată”, avea să afle din gura consoartei, mai târziu) şi cealaltă, o prozatoare între două vârste, blondă şi probabil foarte frumoasă în tinereţe, care nu a scos mai mult de zece vorbe întreaga seară. Îi urmărise, timp câteva ore, şi simţea că îl cuprinde somnul, aşa că s-a îndreptat în scaun şi şi-a dezmorţit oasele. Abia atunci a părut să-l observe vestitul critic. I s-a adresat, cu o voce subţire şi afectată:
-Dumneata, cu ce te ocupi? Adică, ce scrii?

-Foi de parcurs, a răspuns el, amuzat de expresia şocată ce apăruse pe figura soţiei.

& & &

-Ah, eşti şofer sau cam aşa ceva, a concluzionat bărbatul şi i-a întors spatele pentru restul serii.

Întorşi în camera de hotel, a întrebat-o destul de iritat:

-Tu de ce nu deschizi gura la întâlnirile astea? Îi laşi pe toţi mamelucii să se dea mari…

-Eu sunt o intrusă printre ei, a răspuns ea aiuritor.

-Cum, o intrusă? Ai publicat trei cărţi, scrii la ziar, cotizezi la Uniune, eşti mai scriitoare decât mulţi dintre ei!

-Nu-i acelaşi lucru. Ei trăiesc din asta. La mine este vorba mai mult de un hobby. Nici măcar n-am făcut Literele, ca ei…

-Hai să fim serioşi! Ar însemna, după tine, că orice profesoraş de română este scriitor, deşi după ce a terminat facultatea poate că nu a mai scris altceva decât notele în catalog.

Oricum, după ce îi cunoscuse pe cei cu care îşi petrecea timpul soţia lui, se convinsese că nu din zona aceea ar fi putut veni pericolul. Semnalul de alarmă apăruse legat de conţinutul unor notiţe, dintre care unele păreau adevărate scrisori de dragoste; erau scrise cu vibraţia pe care o simţise la ea în urmă cu douăzeci de ani, atunci când se închega iubirea lor. Ca de obicei, unele erau simple fraze neterminate („Cu mâinile lui mari şi îngrijite, cu care m-ar putea frânge în două dacă n-ar fi atent… ”, „… zâmbet tâmp şi fermecător…”, „Starea confuză şi înflăcărată de …”, „Plăcerea era legată intim de presoceptorii mei…”), altele aveau început, cuprins şi sfârşit, părând a fi scrise de o femeie care arde la foc mocnit.

-E vorba de un roman epistolar? o întrebase într-o seară, zâmbind strâmb, cu ochii pironiţi în unul din acele bilete.

-Se poate spune şi aşa, răspunsese ea, râzând, încurcată.

După această conversaţie, bucăţile de hârtie dispăruseră fără urmă, de parcă femeia devenise brusc ordinea întruchipată. S-a trezit, într-o după-amiază, pe când ea lipsea de acasă, cotrobăindu-i prin sertare. A găsit, suprins, adevărate dosare în care păstra însemnări după criterii care lui îi scăpau; pe coperta lor era consemnat pe scurt cuprinsul. „Şi mai râde de mania mea de a cataloga lucrurile!” pufnise el, în timp ce le răsfoia. Exista, acolo, o adevărată colecţie de titluri, care hazlii, care şocante sau doar anoste; erau chiar şi câteva poezii –nu ştia ca femeia să-şi fi încercat pana şi cu aşa ceva !- şi binecunoscuta, de acum, literatură pentru copii, pe care începuse să o scrie după naşterea Elenei. Într-unul din dosare, avea adunate tăieturi din ziare şi reviste, cu întâmplări ciudate şi fotografii uneori neclare. Ce mai, era un adevărat atelier de creaţie! Din care însă lipseau exact hârtiile care îl interesau pe el. Poate că, totuşi, le purta cu ea, aşa că i-a căutat prin geantă, pe furiş, dar nici urmă de ele. La redacţie, nu le ţinea, pentru simplul motiv că nu avea acolo un birou al ei, fiind doar colaboratoare, şi ducându-şi materialele gata redactate şi salvate pe dischetă. Oricât căutase de atunci, le pierduse definitv urma. Era posibil ca ea să le fi distrus, aşa cum făcea cu toate manuscrisele după ce le publica.

-Nu vreau ca istoricii literari care îmi vor comenta, postum, „opera”, să vadă cât de chinuit scriam, i-a spus ea odată, autopersiflându-se, în timp ce ardea în şemineu nişte hârtii scrise mărunt, cu numeroase tăieturi, adnotări şi trimiteri sub formă de săgeţi.

Un timp urmărise atent pe oricine se apropia de ea, chiar şi pe admiratorii de-acum „consacraţi”, adică acei bărbaţi pe chipul cărora se citea clar admiraţia faţă de femeia încă frumoasă, dar care o lăsau rece, asta în cazul în care îi băga în seamă. O vedea uneori gânditoare şi absentă, alteori plină de o veselie inexplicabilă, iar o dată o auzise foindu-se noaptea în pat şi gemând… ei bine, ca atunci când avea orgasm. „Vise erotice”, şi-ar fi spus în alte circumstanţe. Acum însă a încercat să afle de unul singur despre cine era vorba –asta, în cazul în care exista într-adevăr un rival- dar nu a reuşit decât să se simtă penibil; şi-a jurat să nu mai repete experienţa aceasta niciodată; cel mult avea să angajeze pe cineva calificat să o facă. A urmărit-o o zi întreagă, de la volanul unei maşini împrumutate, şi nu a aflat nimic care să-i dea de gândit, decât, poate, lunga ei plimbare prin pădurea de la marginea oraşului. „La ce i-o fi trebuind să hoinărească pe domeniul public, când are, acasă, o întreagă rezervaţie naturală?!” se întrebase el, plictisit să o vadă umblând pe cărăruile dintre copaci, cu capul în pământ şi umerii strânşi, îmbrăţişându-se parcă, aşa cum făcea când era dusă pe gânduri sau în criză de creaţie. În seara aceea se simţise mizerabil privindu-i chipul senin, adâncit în somn. „N-am niciun drept să-i fac asta. La urma urmei, după douăzeci de ani de căsnicie, poate că nici nu i-ar strica o aventură… Curiozitatea este una dintre cele mai pregnante trăsături umane. Poate că ar trebui să afle cum este să fie şi cu altul ; abia atunci ar şti să aprecieze ce-i ofer: iubire, bani, siguranţă, fideli… asta nu prea, dar totuşi… n-am înşelat-o cu adevărat; femeile alea nu există, sunt doar fantezii de bărbat superstresat. Ea ştie asta… ”

Recidivase, însă, exact în timpul petrecerii. Se trezise scrutând chipurile bărbaţilor din jur, încerând să-i vadă cu ochii ei. Era convins că o cunoaşte atât de bine, încât putea intra oricând în pielea ei. Pe măsură ce se îmbăta, numărul potenţialilor amanţi ai nevestei creştea, astfel încât devenea din ce în ce mai morocănos şi irascibil, în ciuda faptului că alcoolul îl relaxa de obicei şi îl transforma într-o persoană plăcută, din gura căreia curgeau glumele suculente şi calambururile, astfel încât oamenii se adunau în jurul lui atraşi parcă de un magnet.
Pe la mijlocul nopţii, a simţit că nu mai este mult până când explodează. Îl scoteau din sărite toţi nenorociţii ăştia care-i cutreierau curtea, îi cotrobăiau prin casă, îi mâncau bunătăţile, îi beau vinul, ciuguleau din roadele pomilor şi ai viei lui şi… îi futeau nevasta. I-a trebuit un efort de voinţă să nu-i sloboadă pe dobermani în curte. Începuse să râdă, icnit, imaginându-şi sprinturile şi proba de sărit garduri care ar fi urmat, apoi a redevenit posac, turnându-şi încă un pahar de whisky şi privind cu ochi răi o ceată de puştani care scoseseră de nu se ştie unde o cască veche de motociclist şi un suman negru, şi se maimuţăreau în fel şi chip; o femeie grasă („Cine naiba o mai fi şi ţaţa asta?!”) se descălţase şi călca iarba proaspăt răsărită, admirându-şi picioarele butucănoase în timp ce lăsa urme adânci în pământul reavăn; doi copii se căţăraseră în mărul de lângă fântâna acoperită şi se dădeau huţa; un cuplu se plimba pe aleea cu trandafiri, iar la butoniera băiatului strălucea o floare roşie care sigur nu era acolo la venire; pe unul dintre balansoare sporovăiau trei femei care priveau, din când în când, spre el, râzând. Într-un final, s-a hotărât să pună lucrurile la punct, dar, pe când încerca să se ridice de pe fotoliu, l-a cuprins o sfârşeală neaşteptată, care l-a silit să se aşeze la loc. A închis ochii şi a încercat să-şi vină în fire, dar a adormit aproape instantaneu, lăsându-se uşor într-o rână. N-a simţit nimic când a fost dus pe sus de către Norbert şi de doi angajaţi, dezbrăcat şi culcat pe o parte, să nu vomite în caz că i se face rău. Dormea profund încă, sforăind gros, când soţia lui a intrat în dormitorul cu aer îmbâcsit, ruptă de oboseală şi iritată de o descoperire care o bulversase.

& & &

Făcuse tot ce se aştepta din partea unei gazde (chiar şi dansase, deşi îşi simţea picioarele ca de pâslă), dar eşuase în cele din urmă în „Bibliotecă”, unde dăduse peste ultimele persoane la care se aştepta să fie atrase de un asemenea loc: cele trei păpuşi Barbie. Conversau alene, cu câte un pahar de cocktail în mână, iar la apariţia ei îşi îndreptaseră ţinutele în scaunele incomode, ca soldaţii la o inspecţie neaşteptată. Puse această atitudine pe seama diferenţei de vârstă dintre ele şi a stânjenelii pe care o simţeau, ştiindu-se judecate aspru de nevestele „din prima generaţie”. Aşa ceva a simţit şi ea la începutul căsniciei, când a intrat în grupul lui de prieteni, majoritatea cu zece ani mai în vârstă decât ea. Dacă la începutul relaţiei lor se simţea deosebită de celelalte puştoaice care umblau cu băieţi de vârsta lor, când a intrat în contact cu generaţia soţului ei, i s-a părut că, în loc ca el să se contamineze de tinereţea ei, ea se ofilea în contact cu femeile de treizeci de ani care discutau despre subiecte pe care nu numai că nu le înţelegea, dar care nici nu o interesau, aşa că, de cele mai multe ori, se alipea grupului de bărbaţi care vorbeau despre fotbal, serviciu şi, evident, despre femei, atrăgându-şi astfel privirile ostile ale nevestelor.
„Păpuşilor” le pierise parcă graiul, deşi nici până atunci nu se omorâseră cu vorbitul. Probabil că schimbaseră între ele impresii despre saloanele de frumuseţe pe care le frecventau, despre sălile de fitness sau despre ultimele tendinţe în modă.
(Îşi amintea cum încercase, la început, să intre în vorbă cu proaspetele venite în cercul lor, din dorinţa de a le ajuta să depăşească handicapul pe care îl avusese la rândul ei, cu ani în urmă, dar rămăsese cu impresia că discută cu nişte fiinţe anesteziate sau măcar drogate, în nici un caz fericite şi sclipitoare, aşa că treptat renunţase, rezumându-se la un schimb convenţional de replici. La drept vorbind, s-ar fi lipsit bucuroasă şi de acesta, dar tinerele fuseseră dresate de către soţi să emită opinii -majoritatea de împrumut- să nu stea ca mutele, să se creadă că au devenit ceea ce sunt doar datorită calităţilor fizice, de altfel remarcabile, aşa că vorbeau, alegându-şi cu grijă cuvintele, de parcă traduceau dintr-o limbă străină. „Cu fetele astea nu se poate face nimic. Nu au învăţat încă să tacă. Nici măcar să bârfească. Le lipseşte complet simţul observaţiei şi curiozitatea”, şi-a spus ea după mai mult timp petrecut în tovărăşia lor.)

Tocmai se întreba cum să facă să plece de acolo fără a da impresia că o plictiseau, când pe uşă năvăli Erica, cu faţa răvăşită.

-Aici erai? Vino, că s-a întâmplat ceva!

Pe drumul spre „Pavilionul de vânătoare”, fata începu să-i rezume situaţia, iar ceea ce află o indispuse şi mai mult.

-Larisa s-a îmbătat. A pus pariu cu Iudith că poate bea cinci tequila una după alta, şi acum e pulbere. Borăşte pe exponatele lui tati. Nu ştim ce să facem cu ea…

-Nu era mai simplu s-o chemi pe maică-sa, decât pe mine? spuse femeia, indispusă.

-Nici nu vrea s-audă de aşa ceva. Abia şi-a ispăşit o perioadă de pedeapsă. Beată-beată, dar nu inconştientă…

Ajunsă la locul faptei, dădu peste trei fete care se agitau în jurul celei de-a patra, palidă şi cu ochi rătăciţi, cu urme de vomă în părul blond. La vederea ei, aceasta încercă să se ridice în şezut, dar fără succes, aşa că se lăsă să cadă înapoi pe scaunul de lemn sculptat, pătat cu un lichid maroniu. O menajeră, vădit scârbită, se străduia să cureţe un cap de cerb pe care se vedeau pete suspecte.

-Bagă-ţi degetele pe gât şi dă la boboci! o sfătui pe puştoaica beată.

-Nu pot, murmură ea, cu o grimasă de scârbă.

-Ba poţi, că de nu, o chem pe maică-ta, îi spuse femeia fără nicio urmă de simpatie. Acum te ridici şi mergi la baie. Faci aşa cum ţi-am spus, altfel… Şi, ai grijă să nu verşi decât în veceu! Dacă dai pe lături, iei buretele şi cureţi. După ce vomiţi, fă câţiva paşi în aer liber, apoi mănâncă nişte biscuiţi sau o felie de pâine prăjită.

Fata se ridică anevoie, sprijinită de celelalte trei, care o tratau ca pe o mare şi neînţeleasă suferindă, şi se îndreptă, bâjbând, spre grupul sanitar.

-Ai nişte prietene cu apucături foarte “civilizate”, remarcă ea privindu-şi cu înţeles fiica. Sper că nu faci la fel, când mergi la ele. Aş fi foarte mâhnită să aflu aşa ceva.

-Hai, măi mami! Aşa mă cunoşti? spuse Erica vexată.

-Bine, bine, lasă că mai vorbim… Ai grijă să nu facă astea dezastru pe aici, că n-o să-ţi ţin partea dacă se prinde taică-tău de ce s-a petrecut în «sanctuarul» lui, încheie ea, obosită, şi părăsi pavilionul.

Era ora trei, stătea în bucătărie cu un pahar de suc în mâini ascultînd absent sporovăiala femeii care spăla vasele. Pe aleile dalate care legau „Casa de oaspeţi” de „Pavilionul de vânătoare”, vedea plimbându-se grupuri de oameni veseli care discutau animat. „În ce staţiune sunt?!”… Cu coada ochiului, a zărit în stânga luminiţele albastre care se revărsau din „Locul de petreceri”. „Acolo este un club de noapte… Dincolo, casele în care-şi petrec vacanţa vilegiaturiştii… Locul meu unde este?! Vreau o casă adevărată… dacă nu se poate astfel, nu-mi doresc niciuna.” N-a durat decât câteva secunde, dar de impresia aceasta nu a mai putut scăpa întreaga noapte. Îşi dorea să-i vadă pe toţi plecaţi cât mai repede, ca lucrurile să reintre în starea de normalitate cu care se obişnuise cât de cât. Existau încă destui care nu se dădeau duşi cu una cu două, fiind obişnuiţi să petreacă până în zori de zi, mai ales că urma duminica. La ora cinci, i-a comunicat, unui Norbert somnolent, că-l lasă responsabil pe babilonia asta, pentru că ei i-a ajuns.
După toată tevatura iscată de petrecere, credea că va adormi buştean, dar sforăitul rugos al soţului şi mirosul acrişor al respiraţiei lui i-au alungat somnul. Şi-a luat perna şi o pătură, a coborât în camera de zi şi s-a trântit pe prima canapea care i-a ieşit în cale. S-a perpelit, pe pielea care scârţâia la cea mai mică mişcare, amintindu-şi unele întâmplări sau scene din viaţa ei, oftând din când în când. După ce s-a foit mai mult de o oră, s-a ridicat în fund, convinsă că nu va reuşi să doarmă fără un somnifer. Şi-a amintit că avea câteva tablete în sertarul noptierei, aşa că a urcat, din nou, în dormitor, unde aerul devenise irespirabil; a deschis fereastra, apoi a mai pus o pătură pe bărbatul care dormea acum liniştit; l-a privit un timp, i-a aranjat o şuviţă de păr pe fruntea transpirată, a zâmbit trist, apoi s-a îndreptat spre şifonier; a deschis larg uşile, agăţându-şi mâna, din neatenţie, într-o încuietoare; nu a observat că sângerează decât când a pus-o pe un plover alb; s-a uitat mirată la pata rozalie care creştea pe mâneca de tricot, apoi şi-a apăsat cu un deget rana, în timp ce, cu cealaltă mână, înghesuia, anevoie, câteva haine într-o geantă de voiaj uitată în spatele fotoliului de femeia care făcea curăţenie; şi-a tras un trening peste pijamaua de mătase purpurie, şi-a pus, deasupra, un trenci lăbărţat şi nu prea nou, a părăsit încăperea care începea să se lumineze a ziuă, s-a încălţat cu pantofii de sport în care obişnuia să facă jogging, a străbătut curtea acum pustie („Ce se va enerva când va vedea că nu au fost lăsaţi liberi dobermanii lui iubiţi!”), a descuiat poarta, a ieşit în drum şi s-a îndreptat spre staţia de taxiuri din apropiere.
„Cei mari se descurcă şi fără mine… iar cea mică e oricum confiscată de soacră-mea… Poate mă vor înţelege… dar, mai probabil, nu… Va avea grijă Filip de asta, nu mă îndoiesc…”

Anunțuri
  1. Dan
    03/02/2010 la 03:36

    Permiteti sa adaug un motto fragmentului de mai sus?
    Mai putin de 100 de cuvinte, doar trei versuri din Coleridge:

    „A savage place! as holy and enchanted
    As e’er beneath a waning moon was haunted
    By woman wailing for her demon-lover!”

    Multumesc.

  2. melami
    03/02/2010 la 08:55

    Mulţumesc, eu! 🙂

  3. Blanche Neige
    03/02/2010 la 08:59

    Eu m-am prins! Asta de fapt nu e un roman, ci un volum de nuvele, ca acum chiar nu vad legatura intre ele… 🙂

  4. melami
    03/02/2010 la 09:15

    Ai puţintică răbdare şi ai s-o vezi! Te asigur că au! Şi că e sesizabilă.

  5. 03/02/2010 la 09:44

    am momente in care vad ultimii ani traiti de noi, romanii, ca un fel de epoca a jazzului, dar una foarte prost inteleasa.
    bine ca mai dau peste cate un f scot[ch] fitzgerald si-mi mai bucura zilele citind din 😀

  6. melami
    03/02/2010 la 14:53

    Mey, nu-i bine nici sa ai prea multe lecturi. Ca scriitor, poti fi influentat cam mult de ele, ca cititor, faci mereu trimiteri, in minte. Dar parca totusi e bine ca ai la ce te raporta! 🙂

  7. 08/02/2010 la 19:47

    🙂

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: