Cap. 01

Dublu orb – melania bancea

Igor
O vezi pe femeia aceea micuţă care calcă mărunt, de parcă ar frige-o asfaltul? Nu bruneţica îmbrăcată în roşu, cealaltă, cu ochelari mari de soare şi cu geantă verde. Numai ei îi poate sta bine culoarea aceea imposibilă. Se face că nu mă vede… poate chiar aşa e, adâncită în gânduri cum pare, deşi până nu de mult mă asigura că-mi percepe prezenţa chiar şi în spatele unui zid gros, placat cu plumb… Trebuie să recunosc că mititica asta mi-a răvăşit viaţa într-un moment în care credeam că am trăit tot ce poate fi imaginat în materie de relaţii cu femeile. În mare, mă ştii. Am iubit de câteva ori, am fost iubit câteodată, am avut legături „profesionale”, cum le numesc eu pe cele cu clientele care speră că poate le reduc astfel tariful… au fost şi situaţii când am plătit eu, nu mi-e ruşine să recunosc; a fost târg cinstit, la urma urmei, poate mai corect decât în cazul altora, care se jurau că mă iubesc doar pentru calităţile mele…
M-a prins în mrejele ei şi s-a jucat cu mintea mea; eu – doar cu trupul ei…

Prima dată, am văzut-o la „Balul Primăverii” în urmă cu ceva ani. Era îmbrăcată sobru, cu „micuţa rochie neagră care nu trebuie să lipsească din garderoba niciunei doamne”, cum scrie în revistele pentru femei ale nevestei mele. Părea incredibil de slabă. De atunci s-a mai împlinit, dar tot nu cântăreşte mai mult de 50, cu tot cu ambalaj. Mignonă, subţire, strângând într-o mână un pahar, în timp ce cu cealaltă se juca cu un şirag de perle pe care îl purta la gât. De fapt, asta mi-a atras prima dată atenţia: o scurtă sclipire pe un fond întunecat. Nu-i vedeam încă faţa, dar eram convins că nu putea fi decât foarte frumoasă. Nu era; avea însă un farmec indelebil. Lângă ea: două matahale care vorbeau gesticulând larg. Ea părea că doar ascultă. Uitându-mă mai bine, mi-am dat seama că pe unul dintre ei îl cunosc. Era Patriciu, fostul meu coleg de echipă. În liceu, am jucat mult baschet; acum doar înot şi schiez, când am timp. Se ocupă de afaceri imobiliare şi naiba mai ştie cu ce altceva… „Ia să merg să-l salut pe bătrânul Patachon!” mi-am zis, gândindu-mă că astfel pot s-o văd pe mărunţică mai de-aproape. Am luat, la întâmplare, un pahar de pe o masă şi m-am îndreptat spre ei. M-am salutat cu Pat, care mi l-a prezentat pe amicul lui –i-am uitat numele aproape instantaneu- apoi pe soţia lui. Ce să zic, politicos tipul! Uzanţele cer exact invers, dar ce pretenţie poţi avea de la el!? Nu-i prost deloc, dar în privinţa educaţiei… Femeia mi-a zâmbit politicos şi mi-a întins mâna bărbăteşte. I-am luat-o şi am dus-o la buze, privind-o în ochi. Cred că arătam ca motanul acela din „Pisicile aristocrate”, doar că nu torceam; un veritabil fante de provincie. M-a privit scurt, apoi şi-a coborât cortina de gene rimelate, zâmbind neutru. În gălăgia aceea, nu i-am reţinut numele, dar l-am aflat mai târziu: Simona. Nu-i grozav, dar putea fi mai rău. Smaranda, de exemplu. Sau Ruxandra, Varvara, Marilena… Oricum, nu i se potrivea. Mai târziu, aveam să aflu că nici ei nu-i plăcea din cale afară, de aceea şi-a semnat romanele cu pseudonim. Am uitat să spun: este scriitoare. Nu cred să fi ajuns la voi în Canada vreuna din cărţile ei. De altfel, până înainte de ultima pe care a publicat-o, nu avea un agent literar care s-o promoveze şi să ţină socoateala banilor care i se cuveneau. M-am ocupat eu de asta, pentru că în materie de finanţe pare picată din lună. Noroc cu bărbatu-său… Ea nu face decât să scrie, să-şi predea cărţile la editură, să găsească o copertă potrivită, să le lanseze (oarecum în silă, jenată de postura în care se află), după care nu o mai interesează nimic, decât noul roman la care lucrează.

În acea primă seară, nu am apucat s-o văd prea bine; am remarcat doar culoarea galben-verzuie a ochilor şi gura frumos conturată, cu buze nici prea groase, nici prea subţiri. Avea un tic: când nu era în apele ei, îşi muşca buzele prin interior, ca atunci când încerci să-ţi înăbuşi râsul. Sau plânsul. Tocmai când m-am hotărât s-o „uimesc” cu conversaţia mea „sclipitoare”, a apărut un derbedeu de actor, figură celebră a oraşului, care a luat-o pe după umeri şi a sărutat-o pe obraji, gest cam intim după gustul meu. Pat îi privea, zâmbind superior, ca un paşă care ştie că eunucul nu reprezintă niciun pericol pentru cadâna preferată. Actoraşul l-a anunţat că o răpeşte pentru un timp pe „Duduca” –aşa o alinta- ca să discute cu ea ceva. I-a dat permisiunea, cu o fluturare seniorială a mâinii, aşa că am rămas doar noi trei discutând dezlânat, ca la petreceri de acest gen. Speram să se întoarcă după un timp, să schimb cu ea câteva vorbe, să văd ce e de capul ei, dar dusă a fost pentru tot restul serii. O mai zăream, din când în când, printre capetele celorlalţi: mică, întunecată şi discretă, zâmbind întruna nimănui… sau sieşi… Nu vorbea decât arareori. Îmi plac femeile tăcute: ori sunt proaste de bubuie, ori atât de inteligente încât te citesc în câteva clipe şi te joacă pe degete cum vor ele. Ea nu este proastă. Este oricum vrei tu, dar nu săracă cu duhul. Dar acest lucru l-am aflat mai târziu…

Am revăzut-o după vreo doi ani, la altă petrecere. Abia am recunoscut-o. Îşi schimbase culoarea părului şi tunsoarea. Era îmbrăcată destul de provocator faţă de prima dată. Pantalonii i se mulau pe coapsele nervoase, iar bluza diafană, cu coleretă, îi dădea un aer de inocenţă perversă. Am recunoscut-o după privirea de pisică şi zâmbetul misterios. Era la fel de tăcută, dar cumva mai veselă, mai participativă. Între timp, îi citisem cărţile, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am abordat-o. Patriciu nu se zărea prin preajmă; era cazul să-i împrospătez memoria, deci m-am prezentat.

-Ştiu cine sunteţi, mi-a retezat ea elanul.

Nu, nu a fost dură sau nepoliticoasă; aş zice că dimpotrivă. Avea o voce dulce, nu prea puternică, dar clară, distinctă.

-Mi-aţi fost prezentat acum doi ani…

Avea memorie bună, mititica. Sau o interesam, mă împăunam eu. Am început să-i vorbesc despre ultima ei carte; mi-era ciudă că nu reuşesc să exprim în cuvinte ce doream să-i spun. De obicei, sunt elocvent, că doar din asta trăiesc, dar atunci parcă îmi punea cineva piedică la limbă. Nu cred că a impresionat-o prea mult analiza mea poticnită. Asculta doar, politicoasă, şi zâmbea. Uneori aveam impresia că se gândeşte la altceva. Fără a-mi evita cu tot dinadinsul ochii, privea cumva la nivelul ei, în dreptul pieptului meu, aşa că am avut, la un moment dat, impresia că-mi lipsea vreun nasture la cămaşă sau aveam vreo pată pe ea. I-am pus câteva întrebări despre roman, dar mi-a răspuns evaziv, de parcă nu ea l-ar fi scris. Cumva, chiar mă irita. Încercam o tactică verificată deja cu femeile care au ceva creier, dar ea se eschiva parcă vag plictisită. În cele din urmă, a apărut soţul ei şi a luat-o acasă. Părea chiar uşurată, lucru care m-a indispus şi mai mult. Mi-am luat revanşa agăţând o pizdulice de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu care nu ştiu cum am ajuns în pat, dar în timp ce „prestam”, m-am surprins de câteva ori gândindu-mă la micuţa alunecoasă şi distantă.

În zece ani am mai văzut-o de vreo două-trei ori, dar n-am mai avut ocazia sau dorinţa de a mă apropia de ea, şi parcă nu mi se mai părea atât de atrăgătoare ca la început.
Odată, chiar m-a sunat şi m-a rugat să-i ajut o prietenă care trecea printr-un partaj dificil. Am stabilit o întâlnire pentru a doua zi, dar nu s-a arătat decât femeia divorţată. Recunosc că am fost cam dezamăgit, dar m-am consolat în braţele celeilalte, mai mult din milă decât din dorinţă… Mizam pe faptul că îi va aduce la cunoştinţă scurta noastră aventură, dar n-a fost cazul.

Apoi a căzut trăznetul, am primit lovitura fatală. O altă petrecere. La noi, în provincie, doar astea te mai scot din amorţeală. Era vară, căldură ca-n cuptor, iar eu „răsesem” deja câteva beri până când a apărut Patriciu cu Simona. Toţi ceilalţi eram transpiraţi ca nişte porci, femeile avea pete de sudoare la subţiori şi sub sâni, doar ea era imaculată şi uscată de parcă ar fi trăit într-un balon cu aer răcoros. Purta o rochie simplă, albă, fără mâneci, şi sandale cu tocuri foarte înalte. Chiar şi cocoţată pe ele, nu avea decât o înălţime medie. Aşa cum arăta, îţi venea s-o iei în braţe şi s-o aşezi pe un piedestal, s-o contempli la nesfârşit. Lângă ea, Pat părea un adevărat Goliat. Ţine seama de faptul că sunt cu vreo cinci centimetri mai înalt ca el, aşa că-ţi poţi imagina cum arăt eu în vecinătatea micuţei doamne.
Am prins un moment când fostul meu coleg s-a ridicat de la masă şi a început să discute aprins cu o tipă, şi –încurajat de berile îngurgitate- m-am aşezat lângă ea. Am început să-i debitez lucrurile pe care le spusesem şi data trecută despre felul în care scrie. Ceilalţi vorbeau tare şi râdeau, câteva cupluri îşi demonstrau „talentele” pe ringul de dans, doar eu discutam literatură, în timp ce ea părea proaspăt aterizată dintr-un tărâm al tăcerii şi blândeţii în altul cu care abia se acomoda. Asculta uşor distrată, dar nu îndeajuns încât să nu-mi observe privirea fixată pe genunchii ei. A luat încet un şervet de masă, s-a jucat puţin cu el îndoindu-i marginile în fel şi chip, apoi şi l-a aşezat firesc în poală, acoperind zona expusă privirilor mele insistente. I-am zărit, pentru o clipă, o licărire poznaşă în ochi şi am simţit că se joacă cu mine. A fost prima dată când am sesizat asta. De-a lungul timpului, uneori, impresia aceasta a fost destul de pregnantă ca să i-o şi spun. A negat de fiecare dată, dar… Am stat de vorbă mult timp, dar n-aş putea spune exact despre ce; mi se mai rupea filmul din când în când… deh, berile, căldura, prezenţa ei… Ştiu doar că, printre altele, i-am cerut un exemplar din ultimul ei roman.

-Vi-l voi da, a spus abia audibil.

Eram convins că a promis asta doar ca să scape de insistenţele unui individ uşor turmentat. Cu toate că eram vag ameţit, tot am observat privirile din ce în ce mai suspicioase ale lui Pat şi semnele discrete pe care mi le făcea nevastă-mea, de la masa noastră. Verona nu este geloasă de felul ei, sau nu lasă să se vadă asta, dar nu-i place să fie pusă în situaţii penibile, în public, ori conversaţia mea prelungită cu Simona începea s-o agaseze. Nu-mi păsa. În fond, nu făceam nimic imoral sau ilegal; discutam doar civilizat cu o femeie despre subiecte neutre. Când m-am întors lângă ea, am simţit nevoia să mă explic:

-Voiam doar să văd dacă are ceva în cap. Gurile rele spun că nu ea ar scrie toate acele romane, sau –mă rog- că o ajută cineva…

-Bârfe, a intervenit Costi, prietenul meu, gata să-mi sară în ajutor chiar şi atunci când nu este nevoie. Cei care o cunosc spun că este o persoană cu totul remarcabilă, a continuat el să gafeze, de parcă nu ar şti că a vorbi de bine o femeie în faţa alteia e crimă curată.

-Ce s-ar face mititica de ea dacă nu i-aţi sări voi în ajutor?! a remarcat nevastă-mea acru, după care mi-a întors spatele şi nu m-a mai băgat în seamă întreaga după-amiază.

Cred că eram cu gândurile aiurea, sau poate că am şi aţipit între timp, pentru că nu am observat când s-au „evaporat” Pat şi soţia lui. N-am mai stat mult timp nici eu. Am şters-o acasă fără să-mi anunţ consoarta, şi m-am culcat. Oricum, petrecerea nu mai avea niciun haz fără ea.

§ § §

În vara aceea am fost mai mult plecat din ţară decât la cabinet. La întoarcere, secretara m-a anunţat că m-a căutat o femeie care voise să-i dea un pachet pentru mine. Am educat-o în aşa fel încât să nu se erijeze în intermediar între mine şi clienţii mei, aşa că i-a spus să revină la data întoarcerii mele din vacanţă. Habar n-aveam despre ce putea fi vorba, până când, într-o dimineaţă, am fost anunţat că sunt căutat de „doamna cu pachetul”.

-Să intre, am spus, cu ochii pironiţi în computer.

Reciteam un dosar la care lucram de ceva timp. Ochiul stâng mă durea şi-mi era umflat. Primisem o minge în el în urmă cu trei zile, la plajă. Eram exact în faza aceea drăgălaşă când începea să se învineţească. Am ridicat capul şi am zărit-o în mijlocul încăperii. Nu exagerez, amice, m-a trecut un fior când am văzut-o. Era îmbrăcată într-o fustă albă şi o bluză roşie. Iradia lumină, nu alta! Ţinea strâns la piept un pacheţel legat cu o fundă aurie, ca o şcolăriţă din filmele americane, ţara fără ghiozdane. M-am ridicat de la birou, conştient de cât de groaznic trebuie că arătam… „Ochi de Şoim” şi „Porumbiţa Dalbă”, ăştia eram! I-am arătat un scaun şi am bâguit ceva.

-Nu pot sta, mă grăbesc. V-am adus ce am promis. Ce aţi păţit la faţă? a spus ea dintr-o suflare.

-Un accident, la ştrand, am îngăimat stânjenit.

-Atunci, însănătoşire grabnică! Trebuie să plec. La revedere!

S-a îndreptat glonţ spre uşă. Îi vedeam gambele fine puse în evidenţă de sandalele romane şi îmi venea s-o plachez ca la rugby, s-o opresc.

-Credeam că mai stai, să mai discutăm…

-După ce o citiţi, a răspuns fără să întoarcă capul, şi a ieşit pe uşă ca mânată din urmă de o furtună.

M-am aşezat, descumpănit, pe scaun, întrebându-mă ce semnificaţie au toate acestea. Învârteam, în mâini, fără rost, pachetul pe care îl lăsase pe masă nici nu ştiu când. L-am desfăcut, cu un gest reflex, şi am aruncat ambalajul în coşul de gunoi, păstrând funda aurie pe post de semn de carte. Am luat volumul în mână şi am început să-l răsfoiesc, căutând parcă ceva. Aveam ca un fel de presimţire. Am găsit, în cele din urmă: o carte de vizită. „A mea eşti!” am jubilat eu. Atunci am fost convins că între noi va fi ceva… nu ştiam exact ce, dar aveam o idee, ha, ha!… Am citit jumătate din carte cu sufletul la gură; era mult mai bună decât cele de dinainte, avea o intrigă destul de complicată, limbajul literar era mai complex… A doua zi am sunat-o şi i-am spus că, până în acel moment, îmi place, dar nu am terminat-o încă. Am stabilit că vom vorbi după ce o voi fi citit pe de-a-ntregul, am mai schimbat câteva banalităţi şi am închis. Era mai bună în scris decât la conversaţie…

S-a întâmplat să plec din nou la o întrunire profesională, aşa că trecuseră aproape două săptămâni, când am primit un mesaj de la ea. „Ştiu că sunteţi ocupat să restabiliţi dreptatea pe Pământ, dar daţi-i, vă rog, verdictul şi unei vinovate de crima de a scrie!” M-a amuzat, trebuie să recunosc. I-am răspuns tot în scris, fixându-ne o întâlnire peste două zile. Am citit restul cărţii cu mare atenţie, mi-am formulat câteva opinii şi întrebări, apoi am sunat-o. Părea dintr-odată neinteresată, preocupată de ceva, sau doar plictisită. M-am simţit ca un prost, dar odată pornit tăvălugul, ştiam că nu mă voi opri decât după ce o voi seduce. Mai încercaseră şi altele să mă „joace”, nu mă ducea ea de nas aşa de uşor. Ne-am văzut, la data fixată, în centrul oraşului, locul cel mai potrivit pentru o întâlnire „întâmplătoare”. Am dus-o la un restaurant dintr-un loc retras, dar bineînţeles că odată intraţi acolo, a trebuit să mă salut cu câţiva dintre clienţii mei; ea nu părea să fie cunoscută de cei din jur, în ciuda faptului că avea o viaţă socială destul de activă. Eram amândoi cu maşinile, aşa că nu am băut decât cafea (eu) şi nectar (ea). Mă distra s-o văd stingherită de situaţia aceea, în ciuda asigurărilor pe care mi le dăduse că obişnuieşte să ia masa în oraş cu prieteni de ambele sexe, fără ca acest lucru să pară nefiresc celor a căror părere conta pentru ea. Învârtea între degete paharul cu lichid auriu, urmărindu-i conturul cu vârful degetelor, ceea ce într-un limbaj non-verbal putea fi descifrat ca o invitaţie erotică. Faţa ei mică era preocupată… practica un soi de dans al privirilor, adică atunci când se simţea observată îşi ferea ochii, dar când credea că nu o văd, mă cerceta curioasă. Sunt vulpoi bătrân, aşa că am lăsat-o să se joace.

La început, am vorbit doar despre lucruri banale. Avea însă o curiozitate proaspătă pentru tot ce ţinea de viaţa mea, aşa că m-am trezit povestind cu însufleţire câte în lună şi în stele. Mă întreba despre părinţi, despre copii, despre tinereţea mea, despre meseria mea; o interesau opiniile mele în legătură cu orice, aşa că m-am trezit vorbind despre mine aşa cum n-am mai făcut-o cu alte persoane în viaţa mea. Avea talentul de a răscoli în locuri uitate şi prăfuite, de a pune întrebări-ţintă, la care nu mă gândisem până atunci, de a reliefa în altă lumină fapte pe care mă obişnuisem să le văd într-un anume fel până în acel moment. Mă simţeam flatat că o interesez atât de mult, negândindu-mă nici o clipă că o puteam atrage altfel decât în postura de viitor iubit, aşa cum mă şi vedeam. Avea o tehnică de anchetator subtil, care ar fi trebuit să mă pună pe gânduri, dar atunci eram prea încântat de atenţia cu care mă asculta, ca să mă mai gândesc şi la altceva. Proşti mai sunt bărbaţii câteodată! O credeam când îmi spunea că vrea să mă cunoască aşa cum sunt în realitate.

§ § §

I-am vorbit apoi despre cartea ei, expunându-i aproape ca la şcoală părţile bune, părerea mea despre calitatea discursului şi densitatea conţinutului. Am fost cât se poate de sincer. A suportat destul de anevoie cele câteva critici minore, deşi încerca să nu lase să se vadă asta, dar o trăda ticul acela nervos, cu buzele muşcate pe interior. Din când în când, mă opream şi o asiguram că scrisese un roman foarte bun, apoi continuam să-i arăt părţile mai puţin reuşite şi chiar să-i sugerez ce anume aş fi scos din el dacă aş fi fost consultat înainte de publicare. Nu ştiu de ce făceam asta. Poate că voiam s-o pun în inferioritate, s-o fac să se simtă vulnerabilă… Cartea îmi plăcuse iar pe ea o consideram talentată, dar îi dădeam înainte cu critica. După un timp, am abservat că s-a retras în sine lăsându-mă să perorez.
-Spune ceva! Contrazi-mă! am îndemnat-o.

M-a privit ciudat şi a dat din cap.

-Nu obişnuiesc s-o fac. Din mai mult motive. Când cineva este atât de convins de ceva aşa cum sunteţi dumneavoastră, ar fi o adevărată risipă de energie, pentru amândoi, să încerc să-l determin să creadă contrariul. Chiar dacă mi-aţi da dreptate în cele din urmă, importantă este, pentru mine, prima judecată, cea neinfluenţată de explicaţiile mele ulterioare. O carte trebuie să vorbească prin ea însăşi, nu prin intervenţia explicativă a autorului. Asta înseamnă că acesta nu şi-a atins scopul, adică pe acela de a comunica ceva anume… La urma urmei, poate că nu este vorba decât despre respectul opiniei celuilalt…

Cred că gândea mai repede şi mai mult decât se exprima. Într-adevăr, nu era o oratoare iscusită. În scris se descurca mult mai bine decât verbal. Cu experienţa mea, mi-era destul de uşor s-o pun în dificultate. De exemplu, când am început să discut despre scenele de dragoste din carte, am întrebat-o destul de abrupt:

-Ai trăit aşa ceva sau doar ţi-ai imaginat?

-Nu este o carte autobiografică, a răspuns ea zâmbind.

Se pare că nu eram primul care se interesa de aşa ceva, pentru că a continuat, privind vag pe fereastra din stânga mea:

-Eu nu sunt niciunul dintre personajele ei, dar, în parte, ceva din mine este în fiecare. Nu trebuie totuşi să confundăm opera cu autorul, dacă pot vorbi aşa despre mine.

-În general, scriitorii se inspiră din realitate, am făcut eu pe deşteptul.

-Nu întotdeauna. Unii scriu ficţiune curată, care nu se regăseşte deloc în biografia lor, de altfel cu totul obişnuită. Alţii însă, iau fragmente de realitate şi le prelucrează conform cu sensibilitatea lor sau cu mesajul pe care vor să-l transmită într-un fel sau altul. Să zicem că eu fac parte din categoria a doua mai mult decât din prima. Mi-e greu să scriu despre lucruri netrăite măcar parţial de mine sau de cei cu care intru în contact. Intervine însă şi inspiraţia, care mă ia pe nepregătite şi mă învârtejeşte în aşa fel încât, la final, văzând rezultatul, abia îmi mai amintesc de unde am pornit. Poate că de aceea uneori, când recitesc, peste ani, ce am scris, am impresia că nu eu am fost cea care le-a conceput…

-Unii spun că, de fapt, nici nu le-ai fi scris tu, m-am scăpat, regretând imediat lipsa mea de delicateţe.

Mi-a zâmbit dezarmant şi mi-a spus:

-Poate că au dreptate. În fond, soţul meu are suficienţi bani ca să-mi angajeze un „negru” care să-i facă nevasta celebră. Nu ştiu cum i-aş putea convinge de contrariul. Poate că nici nu vreau s-o fac.

-Eu nu cred asta. Ziceam doar că unii…, am dat eu s-o dreg, dar subiectul nu părea s-o mai intereseze.

I-am surpins privirea furişă spre ceas şi mă aşteptam s-o aud luându-şi rămas bun. Mă gândeam că n-o voi mai vedea alţi câţiva ani de acum încolo, aşa că am încercat s-o mai reţin câteva minute punându-i întrebarea-standard a ziaristului lipsit de imaginaţie:

-Ce planuri de viitor ai?

-Nu ştiu. Trebuie să-mi întreb sclavul, a răspuns ea cu un zâmbet care îi ascuţea faţa.

§ § §

O dădusem în bară binişor. La despărţire, i-am dăruit o carte despre tatăl meu. Probabil că doream să-i ofer un motiv decent de a ne revedea… poate că am vrut s-o impresionez într-un fel, cine ştie… A scris-o soră-mea, după moartea lui. A adunat din casă toate fotografiile, cărţile şi articolele scrise de-a lungul timpului despre bătrân, şi a scos o biografie a celui ce a fost „părintele baroului” din ţinutul nostru. De altfel, de umbra lui nu am reuşit să scap niciodată, oricât m-am străduit să mă afirm prin propriile calităţi. Îl mai ţii minte poate: avea o personalitate copleşitoare… În ochii multora, mi-este greu să-l egalez. Porecla aceea de „fiul statuii” nu m-a părăsit nici acum când prea puţini din generaţia lui mai trăiesc. Chiar dacă ei au dispărut, au lăsat moştenire părerea lor despre tata, pe care eu n-am cum să o egalez în ochii lor, orice aş face. Poate că de aceea m-am străduit să fiu altfel decât el… Agata şi cu bietul Raul au avut inteligenţa de a-şi alege alte meserii, eu însă am ţinut să-i calc pe urme…
Nu ştiu de ce-ţi povestesc toate astea. Multe le cunoşti deja, dar încerc cumva să… Hai să mai luăm un rând de beri şi, dacă nu te-ai plictisit deja, până vin „fetele”, îţi voi povesti cum am ajuns să ne iubim.

Mi-au trebuit câteva zile bune până când să-mi iau inima în dinţi şi s-o sun din nou. Mi-a răspuns veselă, de parcă s-ar fi bucurat că-mi aude vocea. Am schimbat câteva banalităţi şi am reuşit să fixez o întâlnire, motivând că vreau să-i dau să citească o altă carte care mi-a plăcut, şi despre care vreau să-i aflu părerea avizată. A acceptat fără a se preface că mă crede. Câteodată este de-a dreptul deconcertantă…

Ne-am întâlnit într-un restaurant de la marginea oraşului. Sosise înaintea mea şi sorbea gânditoare dintr-un pahar de nectar. Avea o bluză verde, tricotată cu găurele, pe sub care dădea impresia că nu purta nimic; m-am holbat la ea tot timpul, încercând să-i întrezăresc linia sânilor, dar nu reuşeam; după ce am cunoscut-o mai bine, mi-am dat seama că, deşi uneori se îmbrăca provocator, nu depăşea linia decenţei… mă rog, pare cam aiurea ce spun, dar înţelegi probabil… adică era sexy fără a fi vulgară; reuşea să fie aşa chiar şi când se îmbrăca precum o călugăriţă…

M-am apropiat de ea şi i-am arătat, cu degetul, un loc pe obrazul meu, unde să-şi depună sărutul prietenesc. A fost vădit surprinsă, dar s-a executat, ridicându-se pe vârfuri pentru a mă ajunge. Apoi s-a aşezat pe scaun şi a început să rotească paharul între palme, privind aiurea. Am pus, demonstrativ, pe masă cartea pe care o luasem la întâmplare de dimineaţă din bibliotecă –scopul aparent al întâlnirii- şi din care abia-mi mai aminteam câteva lucruri. Speram ca ea să n-o fi citit, altfel riscam să fac o figură de imbecil dacă am fi intrat în amănunte. Mititica însă ştia cum să se poarte ca să nu mă pună în situaţii critice, aşa că a luat-o şi a strecurat-o în geantă, promiţând c-o va parcurge şi vom discuta ulterior. Inutil să-ţi spun că n-a mai adus vorba despre asta niciodată. Este probabil să n-o fi citit nici până în ziua de azi. Este foarte selectivă în lecturi. Mi s-a întâmplat să-i recomand călduros o carte care mi-a plăcut, dar ea să refuze s-o citească pentru simplul motiv că i-ar putea altera stilul de scris. Să nu crezi acum că citea doar Sartre sau Hemingway sau Sabato sau cine ştie ce alt scriitor celebru, dar când este în febra creaţiei, are nişte preferinţe de-ţi stă mintea în loc…

Am comandat o butelie de vin uşor, sperând s-o împart cu ea, dar m-a refuzat, rămânând la nectarul ei, care probabil că se încălzise deja. Am început să vorbesc la întâmplare, sărind de la una la alta, povestindu-i ce făcusem în ziua respectivă, apoi despre locurile pe unde am călătorit, amintiri despre tatăl meu (ocazie cu care m-am convins că citise biografia pe care i-o dădusem, ceea ce mă îndreptăţea să cred că nu-i eram indiferent), unele amănunte despre cazurile mai pitoreşti pe care le-am avut. Mă asculta atentă şi tăcută iar eu simţeam cum mă încarc de o energie a cărei sursă nu putea fi decât prezenţa ei calmă şi caldă. Am dat-o atunci pe glume şi bancuri, la care râdea ca un copil, făcându-mă să mă simt sclipitor, spiritual şi seducător. Avea rarul talent de a te stimula doar privindu-te şi ascultându-te. Deja se juca cu mine micuţa mea doamnă…

Începând de atunci, obişnuiam să ne vedem aproape săptămânal, când în vreun bar, când pe vreo terasă sau la mine la cabinet, după ce-mi pleca secretara… Ştiu că-ţi place de Sanda, dar te sfătuiesc s-o laşi baltă. Nu merită să-ţi pierzi timpul cu ea. Sub aspectul ei de femeie trupeşă şi oacheşă, se ascunde un adevărat bulgăre de gheaţă. Am avut cu ea o scurtă relaţie… profesională; trebuie să-ţi cunoşti în amănunt colaboratorii ca să te poţi baza pe ei, ha, ha. Este ca o statuie grecească, la propriu şi la figurat. S-a dezbrăcat fără nici un fel de graţie, executând parcă un ordin. S-a întins pe canapea şi m-a aşteptat să revin de la baie într-o poziţie de-a dreptul şocantă: cu picioarele desfăcute şi genunchii îndoiţi, gata pregătită, ca pentru a mă scuti de efortul unui preludiu. Subordonata perfectă! Era ceva aproape conjugal în pasivitatea şi disponibilitatea ei. Am reuşit cu greu să-mi păstrez erecţia, dar când asudam deja de un timp deasupra ei, am deschis ochii. Tipa îşi admira trupul, făcând parcă abstracţie de demersul meu sexual. Îşi privea sânii şi coapsele şi îşi corecta poziţia nu în funcţie de mişcările mele, ci de dragul simţului estetic dacă pot spune aşa. „Ce dracu’, nu suntem la filmări!” i-am spus, înteţind ritmul pentru că deja bărbăţia mea dădea semne de derută. „Încearcă să participi şi tu la asta”, am adăugat plin de draci. „Cum să nu, şefu’!” a zis ea şi a început să se mişte anapoda, aşa că m-am întrerupt şi am plecat la baie. A doua oară n-am mai încercat. Cine ştie, poate doar cu mine a fost aşa… Dar să revenim la subiectul nostru.

Trecuseră deja vreo trei luni în care ne întâlneam doar ca să conversăm; cumva ne blocasem în relaţia aceasta prietenească. Era plăcută, dar voiam mai mult. Eu cel puţin. Cred că şi ea. Încercam marea cu degetul făcând câte o aluzie pe care se prefăcea că nu a înregistrat-o… De cele mai multe ori, se limita la a urmări conturul obiectelor pe care le lua în mâini, îşi muşca buzele aşa cum ţi-am mai spus, îşi rotea inelele de pe mâini sau îşi cuprindea umerii în palme, ca într-o auto-îmbrăţişare. Pretextele de a ne întâlni deveniseră atât de străvezii încât nu a mai trecut mult timp şi a trebuit să recunoaştem că suntem atraşi unul de altul, deşi niciunul dintre noi nu păream încă pregătiţi pentru ceva mai serios.

În felul ei, mititica asta a ştiut să mă readucă la viaţă. Nu de prima dată, bineînţeles. De fapt, cred că doar voiam să mă joc puţin cu ea, nu aveam chef de ceva durabil şi constant… Relaţiile lungi nu sunt pentru mine; bineînţeles că aici nu intră şi căsnicia mea, care este de fapt un contract pe care m-am străduit să-l onorez cât mai bine, conform tradiţiei familiale…

N-a fost uşor, poate că asta mi-a plăcut la ea. Nu numai că arăta ca o puştoaică, dar se şi comporta la fel. Se fâstâcea când o luam mai tare, se înroşea, dădea înapoi, apoi îmi trimitea câte un mesaj în doi peri iar eu muşcam momeala ca un fraier. Când m-am prins care îi era stilul, era cam târziu. Mă îndrăgostisem de ea, în ciuda faptului că refuza să accepte că simte acelaşi lucru. Felul ei ezitant de a fi m-a făcut să-mi propun să o aduc acolo unde voiam. Cu experienţa mea, credeam că va merge ca pe roate.

Mi-ai fost cavaler de onoare, aşa că ştii că m-am însurat cu Verona din dragoste. Era aproape un copil în comparaţie cu mine. Înainte de nuntă, mi-am trecut în revistă viaţa de până atunci şi am ajuns la concluzia că făcusem suficiente prostii ca să mă pot aşeza la casa mea, liniştit. Pot spune că am crescut-o aşa cum am vrut ca să fie soţia ideală. În mare parte, am reuşit. Era… mai este încă o femeie frumoasă, muncitoare, inteligentă. Probabil că doar firea mea nestatornică m-a făcut s-o înşel de atâtea ori… Sau poate asaltul la care m-au supus întotdeauna femeile. Ştii şi tu cum eram, nu-i nevoie să-ţi mai povestesc. Am auzit-o o dată spunându-le unor prietene: „Până când s-a însurat, bărbatul meu a fost un mare curvar. După aceea însă, cred că a fost… la fel.” Râdea, dar nu era râsul ei cum se spune. Ca orice femeie care iubeşte, simte când apare pericolul. Doar aşa îmi explic de ce a luat-o pe Simona în colimator… Probabil că şi eu i-am dat motive, n-am fost suficient de precaut, dar cine să-şi fi închipuit că povestea noastră va deveni serioasă, că va dura mai mult decât în celelalte cazuri în care mi-am pierdut temporar capul după vreo fustă?! Şi-apoi, de un timp, viaţa sexuală nu-mi mai spunea mare lucru. Ştii şi tu cum este: „De lăsat, te lasă o dată şi-o dată. Partea cea mai rea este că, înainte de asta, te face de râs de câteva ori”. Nu pot zice că am păţit-o, dar nici mult nu mai era. Oricum, cu Verona nu mai simţeam nevoia să fac dragoste decât foarte rar, dar şi atunci… ştii şi tu că impotenţa începe în familie… când trăieşti alături de o femeie atâta timp ca mine, o simţi mai mult ca pe o soră decât ca pe o iubită… relaţia noastră sexuală devenise oarecum incestuoasă… nu-mi caut scuze, încerc doar să te fac să pricepi exact cum stăteau lucrurile… În acel timp, ajunsesem să nu mai am chef de obişnuitele mele încurcături cu femeile; descoperisem, ca toţi bărbaţii de o anumită vârstă, că există şi altfel de plăceri decât cele trupeşti… de exemplu, şuetele cu prietenii, la un pahar de băutură, lenevitul în faţa televizorului, politica şi altele…

Când am sărutat-o prima dată, mi s-a părut că mă apropii de ceea ce era previzibil. Am făcut-o la marea artă, luând-o prin surprindere. Altfel n-aş fi reuşit. Mignonă cum este, m-am aplecat spre ea, i-am luat delicat faţa în mâini şi i-am aplicat o ventuză de să-i intre rochia în fund. Ea m-a prins de mâini… am interpretat gestul ca pe o participare la ce făceam, dar, de fapt, încerca să-mi desprindă mâinile de pe faţa ei… se pare că am fost la un pas de a-i produce o fractură sau luxaţie de vertebre cervicale. De unde naiba să ştiu că-i atât de fragilă?! Când am vrut să repet gestul, m-a oprit râzând: „Ştiu că nu pare aşa, dar prefer să-mi păstrez capul pe umeri. Era să mi-l smulgi adineauri. Mai bine să ne aşezăm.” M-am lăsat pe canapea descumpănit, aşteptând s-o văd întorcându-se la locul ei, pe fotoliu. În loc de asta, mi s-a aşezat pe genunchi. Era uşoară rău de tot. Subţire şi frumos mirositoare. A piele curată şi a sănătate. Am început din nou s-o sărut, de data aceasta mai delicat. Încercam s-o dezbrac, dar când reuşeam să-i îndepărtez un articol de îmbrăcăminte, constatam că între timp reuşise să şi le pună pe celelalte la loc. Avea, de altfel, un talent deosebit de a se îmbrăca pe principiul foilor de ceapă. Când o vedeai, părea că nu are pe a decât o bluză şi o fustă sau un pantalon. În realitate însă, ca să rămână goală, trebuia să-i dai jos mai multe ţoale decât poartă femeile de obicei. Cu toate astea, nu părea genul încotoşmănat. Poate şi pentru că oricâte haine avea pe ea, era tot subţirică. Cu toată tehnica ei de a se acoperi în timp ce încercam s-o dezbrac, am reuşit în cele din urmă să verific dacă corespunde standardelor mele în materie de corp femeiesc dezirabil. Pentru asta însă, a trebuit să transpir serios, aşa că, la momentul potrivit, m-am controlat discret, şi am constatat, cu surprindere, că nu eram pregătit să merg mai departe. O doream, ea dădea semne că nu s-ar opune din cale afară, dar acolo jos, „eroul” refuza să se trezească. Chestia asta mi-a dat de gândit. O mai păţisem, de puţine ori, ce-i drept, şi altădată, dar atunci fusese vorba de femei care nu reuşiseră să mă excite sau care nu-mi inspirau încredere. Atunci însă… Ea nu părea să observe impasul în care mă aflam. Se lăsa îmbrăţişată şi-mi răspundea pe măsura ardorii mele. „Ce mă eu fac cu tine?!” i-am auzit glasul înfundat, apoi a adăugat: „Încerc din răsputeri să nu mă îndrăgostesc”. „Iar eu, să nu te fac să mă urăşti, la sfârşit”, am spus amintindu-mi de alte experienţe care se sfârşiseră prost; de fapt, toate se termină aşa, pentru unul sau altul. M-a sărutat pe obraz şi s-a ridicat. A intrat în baie şi a revenit de acolo cu ţinuta aranjată şi machiajul refăcut, şi-a luat geanta de lângă fotoliu, mi-a spus „Noapte bună” şi s-a dus.

§ § §

A doua zi, la telefon, tonul ei era destul de rece. După un schimb poticnit de cuvinte, am întrebat-o de ce este supărată. „Nu-mi place când cineva se gândeşte la sfârşitul unei relaţii când ea nici măcar n-a început”, a răspuns, apoi s-a retras în politeţea ei timidă din care nu am reuşit s-o scot orice i-am mai spus. A trebuit să ne încheiem conversaţia, deoarece Sanda îl lăsase să intre în cabinet pe unul dintre clienţii mei. În timp ce mă străduiam să urmăresc ce spune individul, gândul îmi zbura doar la conversaţia noastră. Ştii şi tu cum este în asemenea situaţii: replicile cele mai potrivite îţi vin în minte când este prea târziu. La mult timp după plecarea omului, eu încă stăteam abătut, rememorând evenimentele recente. Bip-ul mesageriei scrise m-a scos din amorţeală: „Nu mă mai certa! Iooobeşte-mă!” Mi-a venit inima la loc. Începeam să cred că viaţa este totuşi plină de surprize plăcute şi că relaţia noastră are şanse să meargă bine, în ciuda începutului nu prea promiţător.
Un timp, am revenit la întâlnirile pe teren neutru, la orele când alţii erau la serviciu. „Azi iar avem matineu?” întreba ea în glumă, când o „convocam”. „Da, spectacolele de seară s-au suspendat din cauza îmbolnăvirii actorului principal”, răspundeam în acelaşi stil. Părea că eu controlam situaţia, hotărând unde şi când să ne întâlnim. Mă surprindea disponibilitatea ei; extrem de rar îmi spunea că nu poate veni la rendez-vous-uri. Îmi plăcea s-o tachinez, spunându-i că, după felul în care reacţionează – mai corect spus, nu reacţionează-, s-ar părea că lui Pat nu-i prea păsa de ea. „Nu i-am dat, până acum, motive de gelozie”, a explicat ea, dar m-am prefăcut că nu o cred, doar de dragul de a o vedea ieşindu-şi din fire. Nu reuşeam decât foarte rar s-o enervez, dar atunci reacţia ei era disproporţionată în raport cu cauza. Aşa-i cu artiştii ăştia…
În cele din urmă, s-a întâmplat inevitabilul, în ciuda faptului că aveam unele reţineri… Orice bărbat a trecut prin emoţiile mele, măcar o dată, mai devreme sau mai târziu. Cine spune că nu i s-a întâmplat aşa ceva ori este nemaipomenit de norocos, ori mincinos, ori prost… că ăştia nu prea au probleme de erecţie. Partea bună este că, atunci când au fost condiţiile propice, am reuşit. Poate că la asta a contribuit şi faptul că de Verona nu mă mai puteam apropia deloc de când m-am îndrăgostit de micuţă… Ştii că nevastă-mea are un corp de zeiţă. Întotdeauna am fost mândru de asta. Probabil că, dacă aş pune-o să stea goală lângă Simona, ar arăta mai bine decât ea. De altfel, este şi mai tânără cu câţiva ani buni… În intimitate însă iubita mea are tot ce trebuie pus acolo unde îi şade bine. N-o să-ţi dau detalii, dar este suficient să-ţi spun că are o flexibilitate de puberă, dar şi moliciuni care te îmbie s-o frămânţi, s-o ciupeşti, s-o gâdili până când râde cu lacrimi. Are frumuseţea imperfectă a femeii numai bune de iubit. Nu ştiu dacă aş fi simţit ceva asemănător în cazul în care ar fi avut un trup fără cusur, de gimnastă sau de atletă. Probabil că m-aş fi mărginit s-o admir de la distanţă, sau poate nici atât…
Dacă ar fi fost numai asta, poate că acum n-aş fi simţit nevoia să-ţi povestesc despre ea. Deci, ne-am iubit, iar lucrurile păreau să intre într-un făgaş previzibil. Chiar mă gândeam, cu oarecare tristeţe, că voi ajunge să mă plictisesc de ea, şi construiam deja scenarii de despărţire civilizată. N-aş fi vrut s-o rănesc, aşa cum n-am vrut nici cu celelalte. La scurt timp însă au început crizele. Ultimul lucru de care am chef, în general. Ţi-am spus că avea o dispoziţie oscilantă uneori. În plus, era un moment cât se poate de nepotrivit. Abia murise Raul, şi îţi închipui cât de tare m-a afectat. Chiar dacă n-a fost cel mai bun frate din lume, dispariţia lui m-a aruncat într-o depresie destul de serioasă, de care puţini şi-au dat seama în acele săptămâni. Rămăsesem deodată cel mai bătrân din familie, următorul la rând… Verona se purta cu mine admirabil, mă trata cu afecţiune şi înţelegere, iar Simona a fost exact aşa cum trebuie. Odată depăşită durerea acută însă a început să mi se arate într-o lumină nouă. Surprinzătoare. Mă obişnuisem s-o ştiu îndrăgostită de mine, acceptându-mă aşa cum sunt, admirându-mă aproape necondiţionat. Dacă ar fi fost s-o cred, mă plăcea cu bune şi cu rele. Râdea la glumele mele poate cam răsuflate, mă asculta ore în şir povestind tot ce-mi trecea prin minte, mi se destăinuia şi ea atunci când simţea nevoia… ce mai, era iubita ideală: focoasă în pat, spirituală în conversaţie. Ea însă cred că voia mai mult. Nu, nu să se mărite cu mine. În felul ei îşi iubea soţul şi era ataşată de copii. Mamă-lupoaică, nu mamă-cloşcă, aşa se definea ea. Adică îşi învăţase „puii” să se descurce singuri, îi urmărea de la distanţă, oarecum detaşată, dar vai de pielea celui care îndrăznea să le facă vreun rău; devenea de-a dreptul feroce, în ciuda fragilităţii ei…
Să-ţi explic: cu ea nu puteam vorbi normal decât la telefon; de îndată ce ne apropiam fizic, ne era imposibil să mai deschidem gura pentru altceva decât să ne spunem cuvinte de iubire şi să ne sărutăm, apoi ajungeam invariabil să ne devorăm ca demenţii, după care fiecare fugea acasă, la ai lui. Pe mine nu mă deranja prea mult lucrul acesta, dar ea voia să contopească cele două tipuri de relaţie: să comunice cu mine în timp ce o posedam şi să-mi simtă iubirea când conversam. Mă străduiam cât puteam să-i ofer această iluzie, dar nu cred că reuşeam prea bine… Era vag nemulţumită… Atunci a început să-mi scrie. La început mesaje telefonice, apoi scrisori care mă nedumereau. Viaţa mea este destul de complicată şi fără aşa ceva. N-am nevoie de un stres în plus. Cel mai mult mă deranja că, fără a fi o fiinţă acaparatoare, suporta cu greu absenţa mea, când se întâmpla să lipsesc din oraş sau din ţară pentru o perioadă mai îndelungată. La întoarcere, trebuia să o reanimez sufleteşte de fiecare dată.
La început, îi admiram sinceritatea şi curajul de a mi se arăta în nuditatea sentimentelor ei. Nici o altă femeie nu a avut curajul să facă asta. A riscat mult, dar s-ar părea că aşa îi place să joace. De altfel, pe când încă ne mai tatonam unul pe altul, s-a descris ca fiind directă, loială şi imprevizibilă, dar credeam că o face doar de dragul de a părea altfel decât altele. Dacă despre sinceritate acum am unele dubii, despre faptul că nu ştiai niciodată ce-ţi poate rezerva următoarea întâlnire, aici nu m-a minţit. După declaraţii înfocate de dragoste, urmau, din motive care îmi scăpau uneori, unele de ură, dacă le pot spune aşa. Mă rog, aproape…
Am memorie bună, dar nu-mi amintesc când şi de ce am rostit unele vorbe care au rănit-o şi au făcut-o să reacţioneze disproporţionat… Prima dată s-a întâmplat înainte de plecarea mea în America, de anul trecut. I-am dat telefon cu o zi înainte, dorind să-i mai aud o dată glasul. În loc să-mi răspundă veselă ca o pitulice, se exprima monosilabic, îmbufnată, dintr-un motiv pe care nu voia să mi-l spună. M-a iritat… Urma să plec în vacanţă şi mi-a stricat toată bucuria. Mă rog, aproape. Ajuns acolo, soarele, plaja, prietenii, aerul acela nou, tandreţea Veronei, care se bucura că mă are lângă ea pentru două săptămâni, m-au făcut să mă abandonez atmosferei de sărbătoare, dar, din când în când, îmi revenea în minte chipul ei subţire, trupul de adolescentă, ochişorii ei zâmbitori, luminaţi din interior de inteligenţă şi iubire. Dacă s-ar fi putut, aş fi vrut s-o am acolo lângă mine, să ne trecem zilele şi nopţile înlănţuiţi, să împart şi să adun cu ea toate uimirile pe care ţi le provoacă descoperirea unei lumi diferite de a noastră… de altfel, mi-am dorit mereu să fac o călătorie cu ea, departe…
La întoarcere, pe biroul meu se afla o scrisoare de la un oarecare domn S. Danda. Inutil să-ţi spun că nu auzisem în viaţa mea de el. După ce am terminat de citit corespondenţa uzuală, am desfăcut-o, plictisit. Cine ştie ce individ îmi cerea să-l asist gratuit în vreo cauză, apelând la sentimentele umanitare de care mă las animat câteodată. De fapt, se ştie că, o dată pe an, accept cazuri aparent disperate, fără să percep onorariu, din superstiţie; este felul meu de a mitui norocul, aşa cum indivizi fără vreun dumnezeu fac donaţii la biserici sau mănăstiri… După primele cuvinte, am ştiut de la cine este. O am şi acum, în buzunarul secret al sacoului. Asta este, dacă vrei s-o citeşti…

§ § §

<<„Timpul nebuniei a fost când noi doi trebuia să ne întâlnim”, aşa gândeşti…
Poate că ai dreptate. Acum eşti mai raţional şi mai detaşat decât mine. E bine că măcar unul dintre noi este aşa. Oricum, mi s-a mai reproşat că gândesc prea mult, aşa că acum mă limitez la a simţi şi acţiona sub impulsul momentului. Asta sunt, şi mi-a luat mult timp să mă accept cu toate defectele mele. Sunt într-un echilibru precar, dobândit cu greu: cel al acrobatului care merge pe frânghie; mă încurajează doar gândul că există artişti de genul acesta care nu şi-au rupt gâtul în arenă, ci şi-au mâncat liniştiţi pensia ani îndelungaţi…


Îmi este încă foarte greu. Mi-am interzis să mi te imaginez trăind departe de mine, printre prieteni şi rude, râzând, glumind, ţinându-le mici lecţii de istorie şi mitologie, recitându-le poezii de care mulţi nu au auzit, îngânând câte o romanţă sau un cântec vechi, bând cu ei un pahar de vin sau de bere, bucurându-te de soarele altor pământuri, schiind, privind –apatic- la televizor, frunzărind câte o carte, adică făcând lucruri pe care aş fi dorit să le împărtăşeşti (şi) cu mine. Aşa este firesc; eşti un familist, chiar dacă puţin… curvar (te-am citat; eu nu te consider aşa); un Ulise rătăcitor care se întoarce în cele din urmă la Penelopa lui.

Eu ? Eu ce sunt ?

Uneori mă simt ca un mic animal de experienţă, un şoarece care goneşte întruna pe rotiţa lui, acceptând cu bucurie, din când în când, o bucăţică de caşcaval drept recompensă că experienţa a avut rezultatele scontate. Ce poţi aştepta, la urma urmei de la un şoricel?! Cel mult, să nu dea dovadă de laşitate. Avea Agatha Christie, în autobiografia ei, o povestioară care m-a făcut să lăcrimez de duioşie când am citit-o. Doi şoareci cad într-un vas cu smântână. Unul dintre ei intră în panică şi strigă disperat după ajutor, agitându-şi haotic lăbuţele şi sfârşind prin a se îneca în lichidul vâscos. Celălalt a început să dea ture după ture, spunându-şi, cu încăpăţânare că, atâta timp cât mai are putere, va reuşi să rămână în viaţă. Dimineaţa, în castronul respectiv erau un şoricel mort şi unul viu care zăcea, aproape epuizat, pe o bucată mare de unt. Întotdeauna m-am asemănat în mintea mea cu şoricelul curajos şi puţin nebun. Poate că de aceea şi provoc soarta uneori…

Încerc să fac ceva cu durerea asta, dar nu reuşesc deocamdată decât să mă învârtesc în cerc. Întorc situaţia pe toate părţile, căutând să-i găsesc rezolvarea, dar soluţia (în caz că există vreuna) se lasă aşteptată prea mult, şi încep să obosesc. Poate că şi pentru mine începe să treacă timpul nebuniei, deşi, atunci când se va întâmpla asta, voi înceta să exist sufleteşte, aşa că încerc să amân acest moment cât îmi stă în putinţă. Dacă cu mine pot lupta (şi învinge în cele mai multe cazuri), cu tine nu. Te privesc neputincioasă cum te îndepărtezi, chiar dacă aparent eu te împing de la spate să o faci. Mă doare să te văd destrămându-mi-te în suflet şi reconstituindu-te deja în amintiri, dar altă soluţie nu văd, pentru că dacă mi-e comportamentul de şoricel curajos, sentimentele îmi sunt prea intense ca să pot trăi cu jumătăţi de măsură, chiar dacă măsura mea este mică.

Mă gândesc de multe ori din ce s-a iscat furtuna aceasta într-un pahar de apă. Singura explicaţie este că te-am simţit ca paralizat în prezenţa V.-nei. Cât timp eşti departe de ea, eşti expansiv, mă suni la ore când ştii că nu-ţi pot răspunde, şi totuşi eu mă dau peste cap şi o fac. Când eşti lângă ea, nu exist decât poate ca un gând vag şi poate puţin pervers. Nici prin minte nu-ţi trece să-i spui: „Mă duc afară, să iau o gură de aer”, ca apoi să-mi trimiţi un mesaj sau să încerci să mă suni. Cer atât de puţin, şi obţin… nimic. Îmi povesteai de unii colegi de-ai tăi care sunt controlaţi strict de neveste ca să nu calce alături cu drumul, dar care, când prind prilejul, o fac lată. Comportament de copil care se strâmbă şi face pozne doar când mămica este întoarsă cu spatele… Poate că şi pentru ei a trecut vremea nebuniei… Voi, avocaţii, sunteţi o specie ciudată, pe care refuz s-o înţeleg.

Mă simt singură în toată harababura din jurul meu. Nu reuşesc să mă adun şi să-mi pun ordine în viaţă, dar ştiu că va veni şi momentul acela, dacă voi avea suficientă răbdare. Voi avea, pentru că nu am altă cale. Viaţa mea nu este frumoasă acum, dar este mai liniştită. Diger cu greu ce mi s-a întâmplat, aşa că fac economie la mâncare; familia ar trebui să-mi fie recunoscătoare. Şi totuşi nu este. El mă priveşte lung şi se preface că mă crede când îi spun că am ochii înroşiţi de prea mult scris la computer şi că nu am poftă pentru că mi-e greaţă de la bucatele grele pe care le-am îngurgitat de sărbători. Ştie că mi se întâmplă ceva şi încearcă să mă ajute în felul lui. Stă mai mult pe acasă, se ocupă de gospodărie aproape la fel de bine cum o fac eu, lăsându-mă în pace să scriu. Nu scriu nimic, decât aceste rânduri. Când îl aud apropiindu-se, schimb repede fişierul, aşa încât să creadă că lucrez la noul roman. Aş putea să nu fac lucrul acesta, pentru că nu verifică niciodată. Ştie că dacă mă lasă în pace, după un timp redevin cea cu care s-a obişnuit. Nu cred că are nevoie de mai mult de atât. P. al meu şi V. a ta ar face o pereche formidabilă de luptători răbdători şi tăcuţi, care îşi apără posesiunile. Singura diferenţă dintre ei este dimensiunea lanţului cu care ne ţin lângă ei; al lui este mai lung şi mai flexibil, pentru că şi eu sunt mai dificil de controlat… Băiat deştept!

Ştiu că nu mă vei suna de peste mări. N-ai făcut-o nici când te mai aflai în ţară, deşi am aşteptat să se întâmple minunea asta care ne-ar fi putut salva… Te înţeleg: erai, şi eşti, într-o lume în care eu nu-mi am locul. Ceea ce este mai rău este faptul că nici într-a mea nu mi-l prea găsesc. Undeva m-am pierdut, pe drumul meu sinuos. Lacrimile vechi s-au uscat, aşa că-mi va fi greu să îl refac în sens invers, luându-mă după urma lor în ţărână. Stau într-un hăţiş de cactuşi şi nu îndrăznesc să mă mişc prea mult, pentru că am deja pielea rănită de spinii lor… Aceasta este liniştea din viaţa mea despre care am scris mai sus. E noapte, şi în deşert se lasă frigul. Îmi simt pleoapele pe cale să îngheţe şi nu reuşesc să le dezgheţ decât plângând, aşa cum am păţit într-o iarnă, în nord, când traversam un câmp ars de ger împreună cu un bărbat ciung, pe o cărare pe lângă care se zăreau urme proaspete de lupi.

Probabil că nu mă vei suna nici când te vei întoarce acasă. Dacă o vei face totuşi, va fi doar din curiozitate sau de plictiseală. Aşa cum mă simt acum, nu aş fi un remediu bun pentru aşa ceva, deci nu cred că-ţi voi răspunde. Eu nu te voi suna pentru că te-am şters din agenda telefonică (şi nu am memoria ta fantastică a numerelor), pentru a rezistat tentaţiei s-o fac. E un ritual cu care încerc să-mi exorcizez demonii. Ai dreptate când spuneai că o dragoste nu moare atât de uşor, dar poate fi dusă cu zăhărelul până uită de ea însăşi. Te-ai insinuat în celulele mele, dar se ştie că în şapte ani se produce o schimbare în întregime a lor, aşa că nu mai am mult de aşteptat…

Ţi-am spus că te iubesc aşa cum eşti, cu calităţi şi defecte. Îmi pare rău că m-am lăsat dusă de val şi am rostit atât de uşor acest cuvânt sacru: Iubire. Cuvântul are puterea de a se materializa în realitate. Poate că dacă nu-l spuneam, acum aş fi fost doar uşor indispusă, nu rănită şi neîmplinită. Nu-mi plâng de milă. Merit toată această suferinţă. Este preţul corect, cum se spune. Fără a fi masochistă, ştiu că suferinţa este bună. „Ceea ce nu te omoară, te întăreşte”, au o vorbă americanii. Sper să ies mai puternică din încercarea aceasta. Şi mai înţeleaptă, să ajung şi eu la concluzia ta: „Timpul nebuniei a trecut”. Ar cam fi cazul să mă maturizez şi eu, nu crezi ? Şi ce dacă n-aş mai avea niciun farmec atunci? La ce mi-a folosit până acum?!

Mă pregătesc fără bucurie pentru un Revelion cenuşiu; mă voi strădui doar atât cât să nu-l stric şi pe al altora. Ei n-au nicio vină că sufletul mi-e vraişte. Îmi voi lăsa telefonul acasă, pentru a nu fi tentată să verific, de o mie de ori, dacă nu mă suni sau nu-mi trimiţi vreun mesaj de iubire. Ştiu că acest lucru nu se va întâmpla, aşa că încerc să-mi cruţ nervii „uitând” acasă aparatul odios şi nefolositor.


Încerc de o oră să dau viaţă ochilor opaci iar machiajul nu reuşeşte decât să-i facă să semene cu cei ai unei păpuşi de porţelan. Nu-ţi face griji că s-ar putea îndrăgosti cineva acum de mine; ar trebui să aibă tendinţe necrofile ca s-o facă. N-am niciun chef, dar voi ieşi în oraş, să mă plimb pe străzile aglomerate, să mă încarc de energia sărbătorească din jur.

Cred că rândurile acestea sunt ultimul lucru de care mai aveai nevoie acum, când încerci să te readaptezi la viaţa din „ţărişoara noastră dragă”. Ai petrecut, probabil, câteva zile în care ai reuşit să te desprinzi de mizeria de aici şi de durerea care te-a luat pe nepregătite acum ceva timp. Şi vin eu ca o nemernică să-ţi îngreunez şi mai mult viaţa. Iartă-mă! Am încercat să lămuresc unele lucruri, dar varză cum sunt, probabil că n-am reuşit decât să te derutez şi pe tine. Din nou, scuze! În tot răul e şi-un bine. Trebuia cumva să aibă cineva curajul să ia taurul de coarne. Întotdeauna am crezut că femeile sunt sexul puternic, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am făcut-o.

Am căutat o persoană deosebită, care să-mi fie prieten şi iubit în acelaşi timp, cu care să pot comunica cu adevărat. M-am bucurat să te descopăr treptat, dar la un moment dat a apărut în faţa mea un zid. N-am avut niciun moment tentaţia de a dărâma zidul acesta metaforic, ci de a-l împinge puţin mai încolo, ca să lărgesc spaţiul pentru iubirea noastră. Dar „Aiasta nu se poate, doamnă!” vorba cronicarului. Nu se poate nu pentru că în spatele lui stă V., care îl consolidează cu forţa ei, ci pentru că te furişezi şi tu, din când în când, de cealaltă parte, şi pui umărul alături de ea. Probabil că aşa este corect, dar atitudinea ta mă lasă descumpănită, cu întrebări obsesive vâjâind prin mintea mea puţină: “Pentru ce faci toate aceste eforturi? Nu vezi că nu eşti decât un substitut?” Un substitut… Este singurul lucru din lume în care nu vreau să mă transform. Mai bine să mă urăşti sau să-ţi fiu indiferentă decât aşa ceva. Sunt mai mult, şi mai puţin, în acelaşi timp, dar nu aşa ceva. Lui P. îi sunt nevastă. Ţie ar fi trebuit (în închipuirea mea) să-ţi fiu iubită. Pentru o iubită faci nebunii. Tu, doar şotii, când V. este întoarsă cu spatele. Eu nu pot iubi îngrădită atât de strâns de controlul unei neveste geloase; nu mă pot dărui conform unui orar, doar în unele zile, în anumite intervale… Mai bine îmi trăiesc dragostea în absenţa iubitului, în imaginaţia mea decât sub control poliţienesc… În destăinuirile noastre de început, m-ai lăsat să cred că ea este mai înţeleaptă decât se dovedeşte a fi urmărindu-te cu cerbicie, că a ştiut de multe dintre aventurile tale şi nu a acţionat pe faţă, aşteptând să-ţi treacă şi să te întorci la ea. Abia când am realizat că sentimentele mele pentru tine devin mai profunde, ai început să descrii o altă V.: posesivă şi oarecum disperată că te pierde. Îmi pare rău că n-ai făcut-o de la început. Ne-am fi scutit, şi am fi scutit-o şi pe ea de o suferinţă inutilă. Ţi-am spus că nu suport şefii, nici în profesie, nici în viaţa personală, de aceea am făcut alegerile pe care le-am făcut, iar consecinţele le-am suportat ca pe ceva firesc.

Îmi pare rău dacă te-am rănit, deşi nu cred că am reuşit performanţa aceasta. Nu sunt destul de importantă ca s-o pot face. Te-am înnebunit cu metaforele şi prostioarele adiacente prin care am încercat să-ţi spun, icnit, ceea ce simt. Eşti un om deosebit şi probabil că meriţi ceva mai bun decât ţi-am oferit eu. Oricum, îţi mulţumesc pentru ce ai împărtăşit cu mine până acum, chiar şi aşa, sub spectrul groazei că vom fi descoperiţi. Ce păcat că am revelaţii atât de defazate! Ar fi trebuit să-mi dau seama, de la început că, atunci când mi-ai spus că este bine să fim mai precauţi, de fapt, tu te gândeai cât de greu ţi-ar fi fără V., nu fără mine. Cele două săptămâni de Absenţă a ta din viaţa mea mi-au demonstrat aceasta. No phone calls, no messages! Câteodată îmi spun, în glumă, că ar fi trebuit să-ţi dau 5 dolari ca să-ţi cumperi o cartelă telefonică să mă poţi suna…

Scoate, te rog, toată amărăciunea din scrisoarea aceasta şi ia numai ce este frumos în ea, adică povestea începutului a ceea ce ar fi putut fi o mare ultimă iubire pentru amândoi…

Îţi doresc un an nou fericit alături de familia ta! Sper ca V. să te merite. Îmi cer scuze că am făcut referiri atât de frecvente la ea; în fond, eu sunt personajul negativ în povestea aceasta, în timp ce ea se comportă doar ca o nevastă normală. Nu am resentimente în legătură cu ea. Ţi-am mai spus: nu-mi este nici simpatică, nici antipatică; pur şi simplu, nu simt nimic gândindu-mă la ea. Am făcut referiri la persoana ei doar în măsura în care reacţiile ei ne-au afectat oarecum legătura. Sunt convinsă că este o femeie cu multe calităţi, pentru că altfel nu ar conta atât de mult în viaţa ta. Vă doresc amândurora fericire.

P.S. În mare, am scris acestea în ultima zi a anului trecut, ca să pot păşi în cel nou mai liniştită, dacă nu mai fericită. Am ţinut scrisoarea într-o carte, gândindu-mă dacă să ţi-o trimit sau nu. În cele din urmă, am decis că da, având în vedere cât de încleiată îmi este limba când este vorba să comunic ceea ce simt. Faci ce vrei cu ea. O poţi adăuga colecţiei tale de scrisori de dragoste pe care să le citeşti iubitelor următoare sau să le reciteşti la anii senectuţii, în timp ce-ţi rememorezi viaţa. Te va ajuta să nu păţeşti ca Marlon Brando când şi-a scris memoriile. Se spune că, pe la mijlocul lor, a sunat-o pe Ursula Andress şi a întrebat-o dacă ei au făcut dragoste vreodată, şi dacă da, i-ar permite să scrie despre aceasta? Frumoasa franţuzoaică –ajunsă, între timp, destul de ofilită şi nu prea bogată- i-a răspuns cam aşa: „Dacă îmi dai 20 000 de dolari, poţi să scrii ce vrei despre noi”… Eu nu-ţi cer atât de mult; doar un cent pentru fiecare gând legat de mine. Teamă mi-e că-mi va rămâne puşculiţa goală…
Şoricelul curajos>>

§ § §

Spune şi tu ce sentimente amestecate avea! Trebuie să recunoşti însă că reuşea să se salveze de patetism prin simţul umorului şi imaginile plastice prin care încerca să mă facă să înţeleg ce simte…


Ce să răspund unei astfel de scrisori?! N-am talent literar, deşi am scris în tinereţe câteva poezii… Am sunat-o, fără prea mari speranţe. Recunosc că nu de pe numărul meu, ca să evit respingerea apelului. Când mi-a recunoscut vocea, a rămas mută. Mă aşteptam să-mi închidă, de aceea nu i-am dat timp de gândire; i-am spus de la început că o iubesc şi apoi i-am explicat de ce nu am putut s-o sun. Când am terminat, se înmuiase de tot, aşa că a doua zi eram din nou ca doi porumbei…

Călătoriile mele, cât de greu le suporta… Am încercat să-mi iau revanşa şi s-o duc undeva cu mine câteva zile. Asta s-a întâmplat în urmă cu aproape un an, când am participat la un congres al avocaţilor. Întâmplător, şi ea avea o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, aşa că am cuplat evenimentele. Deşi aveam cameră reţinută la hotel, am preferat să stau în apartamentul unui prieten care lipsea din ţară; ea, la o pensiune din apropiere. Am luat masa împreună, la Casa Mureşeană, un local discret din Cartierul Primăverii. Eram amândoi puşi la patru ace, ca provincialii când merg într-un oraş mare. Am băut vreo trei beri, în timp ce ea se limita la apă minerală… În urmă cu mulţi ani, când a venit vorba despre Simona, într-un cerc de prieteni, cineva mi-a spus că ar fi avut, cândva, probleme cu alcoolul. După ce am cunoscut-o, am văzut că nu obişnuia să bea decât apă, nectar sau ceai, lucru care mi-a întărit bănuiala că omul acela avea dreptate. De ce s-ar feri de alcool dacă nu are probleme cu el?! Bineînţeles că am întrebat-o. A fost destul de indispusă de bănuiala mea. Mi-a spus că în familia ei nu s-a obişnuit să se bea decât rar, câte un pahar, la o sărbătoare. „M-am îmbătat o singură dată, când eram studentă. Nu a fost neplăcut, dar îmi displace să-mi pierd controlul minţii, aşa că nu m-a tentat să mai încerc aşa ceva. De altfel, în loc să mă liniştească sau să-mi aducă inspiraţia, alcoolul mă agită şi mă bulversează. Nici măcar la petreceri nu simt nevoia să beau. Mă euforizez doar respirând aerul celorlalţi care o fac.”

Că tot vorbim de asta, parcă mi s-a făcut sete. Mai luăm un rând?

  1. pdm
    24/01/2010 la 11:39

    am înțeles care era experimentul de care vorbeai la un moment dat…

  2. melami
    24/01/2010 la 11:41

    Zău!
    Care?!! 😀

  3. pdm
    24/01/2010 la 11:42

    o să-ți povestesc când o să ne întâlnim…

  4. melami
    24/01/2010 la 11:43

    😀 😀 😀
    Nu-i aşa că se adună ceva material?! 😉

  5. pdm
    24/01/2010 la 13:10

    să fie primit materialu mai diăr maman, să fie primit!

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: