Cap. 02

Simona
Copiii care n-au fugit vreodată de acasă pe când aveau mintea necoaptă o vor face ca adulţi, la propriu sau la figurat. Fetele care au fost ţinute prea din scurt de către părinţi, vor sfârşi prin a se arunca în aventuri nesăbuite, tocmai dintr-acelea de care au fost avertizate să se ferească. Femeile care se căsătoresc cu primul bărbat asupra căruia şi-au deschis ochii, vor ajunge, la anii maturităţii, să-i înşele, nu pentru că li s-a sfârşit iubirea, ci pentru că vor să afle şi gustul altora.

Când ai ghinionul de a îndeplini toate cele trei condiţii de mai sus, este inevitabil să păţeşti ca mine.

Îl cunoşteam dinainte de a-l întâlni în carne şi oase. Faima îl precedase, cum spun menestrelii despre eroii care înfierbântau imaginaţia domniţelor din timpurile apuse sau doar imaginate de scriitori. Nu oricine se poate lăuda că tatălui său i se ridicase o statuie chiar în faţa tribunalului. Trecusem pe lângă ea de nenumărate ori şi nu-mi atrăsese atenţia decât prin bretonul albicios pe care îl desenaseră păsările ce îşi lansau excrementele pe fruntea celui mai strălucit reprezentant al urbei. Abia după ce l-am cunoscut pe fiul ilustrului cetăţean, l-am identificat ca fiind unul dintre cei trei urmaşi ai celui care organizase şi condusese baroul local; onoratul lui genitor fusese spaima şi coşmarul hoţilor, criminalilor sau delapidatorilor din ţinut şi din împrejurimi; era cel pe seama căruia se puneau o seamă de legende şi, uneori, cu tot respectul cuvenit, glume din care îşi extrăseseră inspiraţia scriitori, scenarişti şi regizori celebri; deşi era renumit prin faptul că nu accepta să-i reprezinte decât pe cei de cinstea cărora era convins pe de-a-ntregul, răutăcioşii îi puseseră în seamă expresii pe care probabil că le inventaseră doar pentru a da savoare unei vieţi lipsite de orice pată sau amănunt picant. Se spune, de exemplu, că apărând un paricid, îşi începuse pledoaria astfel: „Onorată instanţă, priviţi-l pe acest biet orfan etc.” Ca pentru a compensa seriozitatea şi, de ce să n-o spunem, lipsa de umor a tatălui, fiul cel mijlociu era un adevărat depozitar de glume, bancuri, povestioare deochiate, cântece de petrecere şi poezii licenţioase, pe care le debita cu neimiluita, adunând în juru-i o întreagă ceată de petrecăreţi care hohoteau până când simţeau că li se încleştează fălcile şi îi ustură ochii de lacrimi. Stătusem o dată în apropierea lui, la o nuntă, dar, ajunsă acolo când deja oamenii se ameţiseră şi izbucneau în râs şi doar dacă le arătai un deget, nu m-am putut contamina de veselia lor şi n-am reuşit să gust savoarea umorului practicat de bărbatul masiv, cu ceafă de luptător şi cârlionţi de efeb. Chiar dacă vorbele lui nu reuşeau să mă înveselească, chipul însă îmi captase atenţia: era atrăgător, în ciuda ochilor înroşiţi şi a bărbiei care începea să se îngroaşe. Niciuna din trăsăturile lui nu ar fi luat premiul de frumuseţe la un concurs, dar, în ansamblu, avea o faţă luminoasă şi puternic conturată, denotând, dacă nu o ambiţie nemăsurată, ca a tatălui, măcar o forţă şi un farmec irezistibil, aşa că nu era de mirare că bărbatul era considerat unul dintre fustangii urbei. Nu m-am dat niciodată în vânt după asemenea Don Juan-i, dar trebuie să recunosc că individul mi-a iscat unele… curiozităţi. Pe atunci eram însă o nevastă consacrată, exemplară prin conduita mea, aşa că doar în visele cele mai îndrăzneţe mă vedeam a fi iubita unuia ca el, ori eu nu prea visam pe atunci, ocupată fiind să-mi redefinesc poziţia într-o realitate aflată în continuă schimbare. Statutul nostru social se modificase radical faţă de cel din primii ani ai căsniciei, copiii păreau a nu mai avea nevoie de asistenţa mea, iar soţul devenise o rara avis care mă scotea în lume doar când îşi amintea de mine sau nu avea încotro.

Îmi descoperisem însă darul de povestitor, aşa că, de câţiva ani, îmi ocupam timpul liber –care, în sfârşit, îmi prisosea, după ani lungi în care abia dacă sesizam trecerea lui, prinsă în plasa de păianjen a îndatoririlor materne şi conjugale- cu născocirea unei lumi care mă captiva mai mult decât cea reală. Nu eram o persoană care să strălucească la întrunirile mondene, dar încercam să nu par chiar idioată atunci când deschideam gura. Citeam mult, meditam, scriam, mergeam la teatru şi frecventam un cerc de amice care se întruneau periodic, prin rotaţie, acasă la una sau la alta. Erau femei una şi una. O judecătoare. O economistă. O pictoriţă-scenografă. O antrenoare de arte marţiale. O ziaristă. O dentistă. O alpinistă. O profesoară de matematică. Şi eu: scriitoarea grupului. Cea care îşi făcuse o meserie din a povesti viaţa altora, cu adaosurile şi modificările de rigoare, care să facă imposibilă detectarea sursei de inspiraţie. Prietenele mele nu mi-au reproşat niciodată că le-am folosit ca să-mi scriu „opera”; dimpotrivă, ştiindu-se studiate, se străduiau să-mi ofere material de bună calitate, aşa că de multe ori îşi înfloreau istorisirile doar de dragul meu, spectatorul lor atent şi receptiv. Eram cea mai puţin vorbăreaţă dintre ele, sacul fără fund în care îşi deşertau cuvintele pe care nu îndrăzneau să le rostească în faţa altora, sau amintirile reprimate, sau emoţiile blamabile, sau doar gândurile rebele. Ele se mai întâlneau şi separat, câte două sau trei, dar eu nu participam decât la „plenare”, la agapele în care se adunau toate, pentru că, luate în parte, niciuna dintre ele nu mi se părea suficient de interesantă ca să-mi irosesc timpul în care puteam face altceva. Împreună însă se stimulau reciproc şi, din ciocnirea lor, izbucneau artificii, scântei şi perle, pe care le culegeam cu aviditate, le depuneam în creuzetul creaţiei mele, ca mai apoi să le diluez sau să le cristalizez în scrieri mai mult sau mai puţin reuşite.
„Un fanfaron drăguţ!” mi-am spus, după ce îl urmărisem întreaga seară cum se defăşoară, acaparând atenţia tuturor. „Şi muzical”, am adăugat după ce l-am ascultat cântând împreună cu formaţia de ţigani a localului. „Şi… cam atât”, am concluzionat văzându-l cum se scufundă apoi în apele tulburi ale beţiei. Se ridica, din când în când, de la masă, şi mergea la veceu, cu paşi mari şi uşor nesiguri; abdomenul i se lăbărţase peste betelia pantalonilor; vorba i se încleia; faţa îi devenise opacă; doar ochii îi rămâneau inocenţi, asistând parcă cu uimire la alienarea omului căruia îi aparţineau. L-am văzut, apoi, dansând cu una dintre frumuseţile petrecerii, o blondă subţire şi cambrată, care se lipise de el ca un plasture; i-am observat mâna dreaptă strecurându-se discret sub marginea sutienului, dar femeia se străduia să pară că nu a observat. Atunci am identificat-o pe Soţie. Stătea la câteva scaune de mine, sorbea, cu paiul, din cocktail-ul verde din faţa ei, şi îl urmărea din ce în ce mai indispusă pe bărbatul care îşi insinuase o coapsă între cele ale partenerei de dans în timp ce-i şoptea la ureche cuvinte ce o făceau să râdă incitată. N-aş fi vrut să fiu în locul ei. Gustasem şi eu din amărăciunea de a vedea că sunt înşelată, şi îmi era uşor să recunosc, în ochii ei, fierea geloziei neputincioase. În ciuda solidarităţii feminine pe care o simţeam în acel moment, nu reuşeam să o simpatizez. Femeia era de o răceală care îţi îngheţa vorbele pe buze. Avea o voce metalică, părul ars de decolorări sălbatice şi modelat cu tone de gel, bustul ridicat mai mult decât trebuia de sutienul push-up care se zărea sub ţesătura subţire a bluzei negre, mâinile mari şi îngrijite, gura frumos desenată de un ruj rubiniu, dantura perfectă, ţinuta dreaptă. Era glacială, indispusă şi semeţ nefericită. Soţul ei se dădea în spectacol, şi ea era nevoită să fie de faţă! Poate că, dacă aş fi sesizat pe faţa ei o urmă de umilinţă sau de slăbiciune femeiască, m-aş fi apropiat şi aş fi încercat să-i distrag atenţia de la scena aceea, dar, văzându-i dispreţul suveran cu care o privea pe blonda fluşturatică, m-am simţit mai degrabă solidară cu bărbatul inconştient de represaliile care urmau a doua zi după această „ispravă”.

♦ ♦ ♦

A doua oară l-am văzut pledând, la bară. Eram martor la un proces de divorţ şi aşteptam, în bancă, să-mi vină rândul. A trebuit să-mi dea un ghiont prietena cu care eram şi să-mi spună despre cine era vorba, ca să-l recunosc pe „marele avocat Panduru”. Nu semăna deloc cu bărbatul aghesmuit pe care îl văzusem la petrecerea aceea. Era îmbrăcat cu un sacou kaki, o cămaşă vernil şi o cravată neagră care îi puneau în evidenţă seninul ochilor. Slăbise mult de când nu-l mai văzusem, şi pantalonii îi făceau cute largi şi nefireşti. Poate că asta m-a înduioşat şi m-a atras la el. Asta, şi prestanţa lui. Era ceremonios cu completul de judecată, dar nu servil. Se comporta de parcă simpla prezenţă a lui pe post de apărător al amărâtului din boxă era o garanţie a faptului că acesta era nevinovat. Prestaţia lui transmitea următorul mesaj: „Sunt cel mai bun din domeniul meu; voi la fel, în al vostru, aşa că faceţi-vă datoria şi achitaţi-l pe nenorocitul acesta ghinionist!” Aşa s-a şi întâmplat: omul a fost găsit nevinovat. (Era acuzat de crimă, după cum am aflat mai târziu, când l-am chestionat.) Atunci a fost momentul în care am realizat că pe omul acesta vreau să-l cunosc mai îndeaproape. Era doar un gând cu puţine şanse de reuşită. Nu vedeam cum l-aş pune în practică atâta timp cât universurile noastre păreau paralele pentru totdeauna.
Se pare că mă înşelam, pentru că am început să-i remarc, din ce în ce mai des, prezenţa, la diverse evenimente mondene. De fapt, eu publicasem două cărţi iar Paty prospera în afaceri, aşa că am început să fim invitaţi la tot felul de sindrofii de către mai-marii politici ai zilei şi de către oameni care îşi aminteau ca prin minune că într-un moment sau altul li se intersectaseră drumurile cu ale noastre. Nu mă dădeam în vânt nici după unii, nici după alţii, intuind cât de efemeră şi interesată era brusca atenţie care ni se acorda.

I-am fost prezentată tocmai de cine n-ar fi trebuit, adică de soţul meu. Am fost surprinsă să aflu atunci că jucaseră baschet în aceeaşi echipă, când erau elevi de liceu. La petrecerea la care îl văzusem dându-se în stambă, deşi stătusem la mese alăturate, nu reamarcasem niciun schimb de saluturi între ei. Probabil că nu eram suficient de vizibili pe atunci, eu scriind cel mult liste de cumpărături, iar Paty luptându-se, din greu, să-şi pună pe picioare afacerile. Probabil că sunt răutăcioasă, dar nu mă pot împiedica să-l bănuiesc că ne-a remarcat existenţa abia când am prosperat. Oricum ar fi, îmi amintesc că m-a tulburat felul în care mi-a sărutat mâna, frisonul care m-a traversat când i-am simţit buzele moi, fierbinţi şi uşor umezite pe pielea mea veşnic uscată. A fost o adevărată uşurare când Theo m-a luat sub aripa lui protectoare şi m-a dus într-un colţ al sălii, unde mi-a împuiat capul cu intenţia lui de a face un scenariu din recenta mea carte. Cu stilul lui împrăştiat de a trăi, bineînţeles că s-a ales praful de planul lui, ca şi de altele pe care le-am făcut împreună; singura modalitate de a-l pune la treabă ar fi aceea de a-l izola într-o cameră goală, de a-i pune la dispoziţie mâncare, ţigări şi băutură (sau invers: „pileală, tutun şi potol”, cum obişnuieşte să se exprime) şi de a-i confisca telefonul care ţârâie cât e ziulica de lungă; nici măcar orgoliul de a şti că romanul tău ar putea fi ecranizat nu justifică chinul de a-i suporta prezenţa în asemenea condiţii, aşa că am lăsat-o baltă. Theo este genul de om care te farmecă, dar numai când îl „serveşti” în doze mici; când ai ghinionul să-l ai oaspete, uită să mai plece; dacă te întâlneşti cu el prin oraş, te ţine în ploaie sau cu soarele dogorindu-ţi în cap ore în şir, doar ca să-ţi povestească despre proiectele lui grandioase, dar, din păcate, nerealizabile „din cauza imbecilităţii ălora de la Cultură”; dacă te invită la masă, în oraş, când vine momentul achitării notei, constată, cu stupoare, că şi-a uitat portmoneul acasă ş.a.m.d. Probabil că orice om are un asemenea prieten…
Cred că amintirea lui Igor îmi stăruia în straturile profunde ale memoriei, pentru că, atunci când Daniela a rămas fără avocat –bietul de el se dusese pe copcă pe neaştepate- i l-am recomandat pe Panduru. Mai mult decât atât, chiar l-am sunat, în prezenţa ei, şi i-am pus în legătură. A făcut treabă bună, ca de obicei, apoi a ieşit din nou din gândurile mele, ca o cauză pierdută, ca să mă exprim în termeni specifici profesiei lui.
El îşi aminteşte că, la balul nu ştiu cărui partid politic, am stat de vorbă despre cartea pe care abia o publicasem, dar trebuie să recunosc că nu-mi aduc aminte nimic de acest fel. În acea perioadă mă abordau tot felul de oameni care încercau să mă măgulească vorbindu-mi despre isprava mea literară, mai mult ca să-i atragă atenţia şi simpatia lui Paty decât din consideraţie faţă de mine. De altfel, ştiam cât valorează romanul meu de debut, cunoşteam cifra vânzărilor şi ştiam că numărul celor care îmi vorbeau despre ea era cu mult mai mare decât al celor care o cumpăraseră; nu-mi imaginam că aceasta trecuse din mână în mână, ca, de exemplu, pe timpuri, destăinuirile unui spion celebru fugit peste hotare care prezenta într-o lumină nouă, acuzatoare şi demitizantă viaţa cuplului care ne conducea pe atunci. Consideram scrisul ca pe un hobby pe care preferam să-l ţin secret, spre deosebire de soţul meu, care mă prezenta, de câte ori avea ocazia, ca pe scriitoarea care nu mă simţeam a fi. Tocmai el, care nu a avut răbdarea să citească niciuna dintre cărţile mele! Dacă Igor spune că a vorbit cu mine despre Vacarm şi furie, probabil că aşa a fost, deşi, dat fiind interesul pe care mi-l deşteptase deja persoana lui, o conversaţie cu el pe orice temă mi-ar fi rămas în memorie.
„Încurcătura” noastră a început acum doi ani, în toiul verii, la ziua de naştere a unei prietene comune. Când am sosit acolo, petrecerea era în toi. Oamenii se grupaseră deja în funcţie de afinităţi sau interese, aşa că stăteam stingheri şi încercam să ne acordăm la veselia generală, dar nu prea reuşeam, în parte şi pentru că ne certaserăm înainte de a merge acolo. Motivul – mereu acelaşi: felul meu „neadecvat” de a mă îmbrăca. Paty îmi cumpărase, de la Berlin, o rochie argintie, şi insista să mi-o pun, în ciuda faptului că era abia miezul zilei. Eu refuzam, explicându-i că nu este o ţinută potrivită; el se enervase, trântise uşa şi-mi strigase iritat:
-Treaba ta. Îmbracă-te în pijama, dacă crezi că asta te face să pari interesantă!
De un timp, îl simţeam nervos şi preocupat de ceva, dar refuzam să-mi imaginez că este vorba de altă femeie, deşi putea fi şi asta. Începuseră să-mi fie indiferente presupusele lui aventuri, preocupată acum de alte lucruri; sau, poate, doar mă maturizam; ştiam cât de mult se zbate ca să se menţină în topul oamenilor de afaceri şi începeam să mă tem că i se va întâmpla ceva rău, cu sănătatea; muncea prea mult, după părerea mea, şi uita –sau nu avea timp- să se bucure de roadele efortului său; îmi spuneam –poate din egoism- că nu mi-aş ierta să ştiu că, din cauza mea, nu şi-a putut oferi bucuriile meritate după atâta zbatere; dacă în această categorie intra o relaţie cu altă femeie, asta este!

Băuturile erau cu auto-servire, aşa că Paty s-a ridicat şi s-a îndreptat spre bar. În stânga mea se afla un neamţ, iar locurile din faţa noastră erau goale, aşa că orice „socializare” era, pe moment, imposibilă. Într-un fel, îmi convenea situaţia aceasta. Eram obosită şi toropită de căldură, îmi făcea bine să-mi plimb privirea prin sală şi să-mi las mintea să fantazeze. De altfel, nu vedeam prea multe feţe cunoscute în jur, aşa că puteam să stau liniştită, să-mi trag sufletul. Paty se angajase într-o discuţie cu o femeie plinuţă, îmbrăcată vaporos şi cu părul strâns în două codiţe ca de şoricel. Mă resemnasem cu gândul că voi avea de aşteptat până când va binevoi să-şi amintească de mine; tocmai întindeam mâna spre sticla cu apă minerală, când am auzit o voce plăcută în apropierea mea:

-De ce staţi atât de retrasă? Vă pot ajuta cu ceva?

Am întors capul, nedumerită. În faţa mea stătea Panduru, cu două pahare de bere în mână.

♦ ♦ ♦

Era îmbujorat, şi nu cred că doar de la căldură. M-a izbit din nou inocenţa ochilor săi, în pofida faptului că era lejer „afumat”. S-a aşezat lângă mine, după ce mi-a cerut permisiunea, dar nu a mai aşteptat să i-o acord. Nu ştiam ce să fac, Paty se putea întoarce în orice clipă, şi nu credeam că va fi foarte bucuros să vadă că altcineva îi ocupase locul.

-Mulţumesc, nu beau alcool, am spus în lipsă de altceva mai bun.

-Păi, berea nu-i alcool, e diuretic, a precizat râzând prosteşte.

-Nici de aşa ceva nu am nevoie. Am tensiunea mică.

Mi-era ciudă pe stânjeneala mea de a lega o conversaţie decentă şi mă indispunea că alunecasem spre amănunte fiziologice de prost gust.

-Mă voi sacrifica eu atunci, m-a anunţat şi a golit aproape dintr-o suflare unul dintre pahare.

„Cred că ai făcut-o din greu şi până acum”, mi-a trecut prin minte vazând că devenea uşor peltic. Mi-am înmuiat buzele în apa sălcie şi l-am fixat pe Paty cu o privire imploratoare. El mi-a zâmbit şi a continuat conversaţia cu durdulia coafată ciudat. Comeseanul meu a început atunci să-mi vorbească, dar, ori el era destul de confuz, ori mă prostise căldura, pentru că nu reuşeam să-l urmăresc, deşi spunea ceva despre romanul meu; până la mine ajungeau doar fragmente de fraze. Îmi plăcea tonalitatea vocii sonore, uşor cântate, cultivate să răsune elocvent în sala de judecată. De la un timp, a trecut de la consideraţiile literare la remarce despre persoana mea, care erau măgulitoare dacă nu mi-ar fi părut ca nişte haine frumoase dar uzate de o prea îndelungată purtare. Aş fi vrut să-l cred, dar ceva îmi spunea că acţionează în virtutea unei vechi obişnuinţe, şi doar întâmplător, de data aceasta, obiectul admiraţiei lui sunt eu. Chiar şi aşa, interesul pe care mi-l acorda mă flata, pentru că treceam printr-o perioadă când nu eram deloc sigură că mai sunt „eligibilă” ca femeie atrăgătoare. Se spune că oamenii sunt sinceri la beţie, aşa că ar fi trebuit să îl cred când îmi spunea cât de minunată şi deosebită sunt; ştiam însă că alcoolul doar înlătură inhibiţia făcându-i pe oameni să spună ce le trece prin minte; nu întodeauna acele lucruri sunt şi adevărate…

Dacă înainte vorbea destul de poticnit, inaudibil adesea, deodată cuvintele se înşirau cursiv, frazele decurgeau firesc una din alta, comparaţiile erau plastice şi incitante, aluziile cu impact verificat şi în alte ocazii. Părea că navighează, în sfârşit, în ape cunoscute, aşa că pusese ambarcaţiunea seducţiei pe pilot automat. Pe nesimţite, renunţase la pluralul de reverenţă şi mă tutuia ca pe o veche cunoştinţă. Soţul meu se întreţinea acum cu un tânăr care îi vorbea înflăcărat, dar se vedea de la o poştă că începea să se plictisească sau doar să-l doară spatele, şi că dorea să revină la masa noastră. Panduru însă se eternizase lângă mine şi îmi fixa genunchii goi, neavând totuşi curaj să mă privească în ochi în timp ce-şi declama tirada admirativă. În felul lui, era un timid, tot aşa cum Anaïs Nin –în timp ce era încurcată cu mai mulţi bărbaţi deodată- conchidea, referindu-se la dragostea ei pentru Henry Miller: „Mă tem că până la urmă sunt o femeie fidelă”.

Bărbatul de lângă mine terminase şi al doilea pahar de bere, iar acum îl învârtea între degete privindu-l, parcă, mirat.

-Dacă ar fi să-mi înşel nevasta, cu tine aş face-o, l-am auzit spunând încet, după care a început să râdă, ca pentru a diminua grozăvia pe care tocmai o debitase.

Nimic din reacţia mea de până atunci nu-i dădea dreptul să-mi spună aşa ceva. Am tăcut, făcându-mă că n-am auzit ultimele lui cuvinte. Dacă până atunci nu mă dovedisem a fi o interlocutoare sclipitoare, din acel moment am amuţit de tot. Am aşezat şervetul de pânză, cu care îmi făcusem de lucru până atunci, peste genunchi, după care am băut restul de apă din paharul amprentat de mâinile mele transpirate. Cred că mi-a sesizat tulburarea, sau doar a uitat ce-mi spusese cu câteva secunde înainte, pentru că a schimbat vorba şi s-a întors la subiectul mai puţin stânjenitor al cărţilor mele. Mi-a cerut un exemplar din ultima apărută; i-am promis, mai mult ca să-l fac să plece, că i-l voi da, deşi îmi trecea prin minte că, la banii pe care îi câştiga, îşi putea permite să-l cumpere. S-a urnit de la masă abia după ce l-a văzut pe Paty aşteptând, în picioare, să i se elibereze locul.

-Ce făcea Igor, de nu se mai dădea dus de lîngă tine? Te curta? m-a întrebat, mai în glumă, mai în serios.

-Sunt sigură că are oferte mai tentante decât mine.

-Nu cred. Cel puţin, acum. Dintre toate femeile de vârsta ta din sală, arăţi cel mai bine, aşa că nu-i de mirare că i s-a pus pata…

-Şi încă nu m-a văzut în rochia argintie pe care insistai s-o port.

De ce nu putusem să fiu aşa de spontană şi cu Panduru?!

-Ei lasă, nu mai puncta ca la box. Am greşit şi eu o dată, că de obicei…

-… ai întodeauna dreptate, am completat în zeflemea.

-Îmi place că începi să mă cunoşti. Sunt nevoit să fiu de acord cu tine.

Am continuat să ne tachinăm în virtutea unei vechi şi temeinice obişnuinţe, dar privirea îmi aluneca involuntar spre locul unde stătea „curtezanul” meu căruia părea să-i fi dispărut vioiciunea de adineauri. Soţia lui îi vorbea cu glas scăzut, probabil mânios, pentru că, din când în când, îl zăream strâmbându-se plictisit, ca mai apoi să golească un alt pahar de bere. Numărasem până atunci vreo şapte, şi bănuiam că, până la venirea noastră, nu stătuse pe sec. Era o adevărată minune că nu pica lat. Între timp, „diureticul” începuse să „lucreze”, aşa că aproape din sfert în sfert de oră părăsea sala cu paşi mari, leneşi, puţin şovăitori, apoi se întorcea şi îşi relua „cura” de lichide. Mi-am spus că probabil are ficatul făcut zob, şi mă întrebam cât putea s-o mai ducă aşa. Îl simţeam vulnerabil şi nefericit, şi eram convinsă că aisbergul de lângă el nu era străin de starea aceasta de lucruri. Nu mă îndoiam că, dacă ar fi fost însurat cu persoana potrivită, n-ar fi ajuns să se dedea la asemenea excese. Mă înduioşa maniera aceasta autodestructivă de a o înfrunta pe femeia dominantă şi cicălitoare.

Căldura devenise de nesuportat, în ciuda geamurilor deschise şi a ventilatorului din tavan care nu făcea decât să vânture aerul greu şi fierbinte. Am felicitat-o din nou pe sărbătorită şi ne-am retras printre primii, aşa cum procedăm de obicei, conform unei convingeri că este preferabil ca gazdele să regrete că ai plecat decât că le-ai stat pe cap mai mult decât trebuie.

Am adormit cu greu, încercând să rememorez ce am discutat cu bărbatul care mă intrigase cu remarca lui, întrebându-mă prin ce-l provocasem. Dacă mi-ar fi spus vorbele acelea în stare de trezie, aş fi fost mai mult decât încântată, dar, chiar şi aşa, nu erau de lepădat. Când se va trezi îşi va mai aminti oare ce mi-a spus?… Într-un târziu, am adormit; nu pot afirma cu certitudine că l-am visat, dar m-am simţit vegheată întreaga noapte de ochii lui de culoarea ierbii proaspăt încolţite

♥ ♥ ♥

Trecuseră câteva zile de la petrecere şi nu mi-l puteam scoate din minte. Ca întotdeauna în asemenea situaţii, uitam lucrurile care mă împresionaseră neplăcut, în schimb mi le aminteam pe acelea care îmi înflăcărau imaginaţia. Mi-ar plăcea să spun că am cedat unui impuls de moment atunci când am luat un exemplar din romanul pe care mi-l ceruse, i-am scris o dedicaţie politicoasă, dar destul de echivocă pentru a-l incita (dacă îl interesam), dar a nu mă face de râs (dacă îi eram indiferentă), şi am strecurat o carte de vizită între paginile lui. În realitate, gestul meu a fost premeditat până în cele mai mărunte amănunte. Acţionam conform unei logici simple: în condiţii normale, bărbatul acesta putea avea aproape orice femeie din oraş; mă informasem discret şi aflasem că, odată atins scopul, se plictisea destul de repede de cele care îi cedseră şi le părăsea, reuşind ca prin minune să nu le transforme –decât cu rare excepţii- în inamice. Trebuia să găsesc, deci, o modalitate de a-i capta atenţia într-un fel pe care nu-l folosiseră altele; una care să-i menţină interesul şi după ce va fi trecut atracţia iniţială. Singura calitate apreciabilă în ochii lui: eram scriitoare, iar cărţile mele îi plăcuseră. Poate că Simona Frumuşelu nu avea şanse prea mari în faţa lui, dar romanciera S. Delamona, da. Să lucrăm deci cu materialul clientului! Poate că nu-mi va ieşi un haute couture, ci doar un acceptabil prêt à porter, dar merita să încerc, chiar dacă nu ştiam încă până unde eram dispusă să merg; câţiva paşi voiam totuşi să fac alături de el, ca apoi să mă opresc înainte de a se ajunge prea departe.
Am găsit adresa cabinetului de avocatură, în cartea de telefon, şi m-am prezentat, machiată subtil şi mirosind a Exotique, la recepţie, unde trona o tânără brunetă, bine făcută, cu o expresie uşor tâmpă, care îşi petrecea timpul scoţându-şi punctele negre de pe nas. Şi-a întrerupt activitatea „intelectuală”, cu oarecare ţâfnă, şi m-a anunţat că „şefu’ este plecat pentru câteva zile din localitate”. Am respirat uşurată, gândind că este un semn că soarta a vrut să nu dau de el. Tot bătusem drumul până acolo, aşa că am pus cartea pe masă şi am rugat-o să i-o înmâneze, când se va întoarce. S-a uitat cu suspiciune la pachetul ambalat ca un cadou, de parcă ar fi fost o bombă, şi m-a anunţat că va trebui să revin ca să i-l dau personal, pentru că domnul Panduru nu permite etc. Mă simţeam ca atunci când „atenţia” oferită din suflet îmi este refuzată de un medic care a salvat viaţa cuiva drag mie. Deodată, cartea aceea îmi devenise străină şi ostilă, iar eu nu eram altceva decât o persoană dubioasă care încerca să strecoare unor oameni onorabili un obiect de provenienţă suspectă. Am părăsit, pleoştită, cabinetul mobilat în stil minimalist şi pe femeia care îşi reluase activitatea din care o întrerupsesem. Eram convinsă că nu putea fi decât amanta lui; numai astfel îmi puteam explica suficienţa şi ostilitatea ei prost ascunse. Poate că această bănuială m-a făcut să-l caut din nou, peste o săptămână. Voiam cu tot dinadinsul ca individa să vadă că patronul (şi iubitul?) ei mă tratează cu respect şi curtoazie, s-o fac astfel să-şi vadă lungul nasului. Sunt uneori şi aşa, deşi nu mă mândresc cu asta…
Când am reuşit, în sfârşit, să-l găsesc la cabinet, mi s-a părut că vizita mea l-a luat prin surprindere. „Nu-i de mirare, probabil că nu-şi mai aduce aminte mare lucru din cele discutate”, mi-am spus, şi i-am reîmprospătat memoria, cât am putut de concis. I-am dat cartea şi am făcut cale întoarsă, uşurată că reuşisem să nu mă bâlbâi sau să mă înroşesc. M-a sunat a doua zi, pe numărul de telefon de pe cartea de vizită –o găsise deci!- şi mi-a spus că parcursese jumătate din roman; îi plăcea! Urma să revină când îl va termina. Îmi venea să zburd de bucurie. Mi-a scăpat, ca în filmele cu adolescenţi, un „Yes!!!”, apoi m-am uitat în jur să văd dacă nu m-a auzit cineva strigând ca o besmetică. Bucuria mi-a fost însă de scurtă durată. După viteza cu care citise prima parte, mă aşteptam să nu treacă mai mult de două sau trei zile până când mă va rechema. N-a făcut-o. Trecuse o jumătate de lună de la ultimul apel. Era posibil să o fi lăsat baltă, plictisit. Sau să nu-i fi plăcut felul în care am continuat. Sau să nu-i plac eu, de ce să nu recunosc că-mi trecea prin minte şi aşa ceva. Şi totuşi, îmi transmisese unele semnale… Cu câte altele n-o fi procedat la fel?! Câtor femei nu le spusese oare fraza cu care mă surprinsese la petrecerea aceea înfierbântată? Doar că ele nu o luaseră ad litteram ca mine!
Eram destul de intrigată şi nemulţumită de tăcerea lui, dar –poate că tocmai de aceea- ideea nebunească de a încerca să-l seduc folosindu-i înclinaţia pentru literatură era din ce în ce mai tentantă. „Când îţi pui în minte ceva, eşti de o încăpăţânare rar întâlnită. Nu mi-ai lăsat nicio portiţă de scăpare”, mi-a spus cândva, mult mai târziu, când ne rememoram începuturile.
I-am scris un mesaj de aducere aminte, ştiind că politeţea îl va obliga să-mi răspundă. (Dacă nu ar fi reacţionat, aş fi abandonat acest plan păgubos. Cred în semne.) A făcut-o imediat. Începând de atunci şi până când am devenit iubiţi, viteza cu care reacţiona m-a prins mai mereu pe nepregătite. După aceea, se pare că i-am luat-o înainte. Măcar cu atât să mă laud şi eu!…
Prima întâlnire. Eu – rochie nouă albastră, pantofi cu toc, păr aruncat „neglijent” peste umeri (mi-a luat aproape două ore până să obţin acest efect!), parfumată cu apa de colonie care îmi poartă noroc; primăvară târzie, dar totuşi primăvară. El – pantaloni de tercot uşor sifonaţi, polo cafeniu şi vestă de pescar, cu multe buzunare; maro cu ocru, verde şi kaki… venise toamna deja?! Până atunci, îl văzusem doar în spaţii închise. La lumina zilei, părea mai ofilit decât mi-l aminteam; era tuns proaspăt, probabil chiar în ziua aceea, tâmplele îi erau scobite şi pielea pământie parcă prea întinsă pe pomeţii înalţi. Mi-a trecut chiar prin minte gândul că dacă tot urma să-mi bat cuie în tălpi, aş fi putut alege pe cineva care să arate cel puţin la fel de bine ca Paty. Aş fi dat înapoi, dar deja mă văzuse şi se îndrepta spre maşina mea, cu paşii lenţi şi legănaţi pe care îi ştiam deja. (Abia acum realizez că oricât de presat ar fi, nu l-am văzut niciodată mergând altfel, de parcă ritmul acela îi este dictat direct de energia moleculelor lui.) M-a dus într-un loc unde mai fusesem şi în alte dăţi, cu soţul meu, şi mă rugam lui Dumnezeu să nu dau acolo de el sau de vreun cunoscut. Cum restaurantul era aproape plin, nu aveam cum verifica acest lucru, aşa că mi-am pus ochelari de cal şi mi-am spus: „Fie ce-o fi! M-oi descurca eu într-un fel!…” În fond, aşa cum luasem masa sau doar câte o cafea, de nenumărate ori, cu prietenii mei, în diverse restaurante sau baruri, nici acum n-ar trebui ca acest lucru să fie interpretat altfel. Realizam însă că ştiam că, de data aceasta, era altfel, fie şi doar pentru că nu spusesem nimănui că mă întâlnesc cu Panduru. Poate că, dacă aş fi fost mai versată în asemenea chestiuni, aş fi reuşit să fac ca întâlnirea noastră să pară firească chiar şi soţilor noştri. (Un alt aspect asupra căruia nu am reuşit să ne punem de acord, de-a lungul timpului, a fost părerea despre gelozia partenilor de viaţă. Igor considera că Verona se temea, din prea mare dragoste, că l-ar putea pierde, în timp ce Paty era indiferent în legătura cu mine; eu eram convinsă că nevasta lui reacţionează aşa doar din orgoliu, în timp ce pe soţul meu l-ar răni de moarte să ştie că iubesc pe altcineva în afară de el. Deh, fiecare se consideră a fi buricul pământului!) Când l-am văzut salutând, în dreapta şi-n stânga, dând mâna cu o groază de oameni, m-a fulgerat gândul că m-a adus în acel loc doar ca să mă compromită, să vadă cât mai multă lume ce fel de femeie sunt atâta timp cât mă întâlnesc cu un tip ca el. Cu timpul, aveam să-mi dau seama că, dată fiind meseria lui, nu exista un loc din oraş, sau chiar din împrejurimi, în care să nu se întâlnească, din întâmplare, cu un cunoscut.
Nu-i de mirare că, roasă de aceste bănuieli, am reuşit cu greu să-mi dezleg limba, dar –încurajată de atitudinea lui relaxată- după nici zece minute, îl chestionam cu aviditate, dorind parcă să ştiu totul despre el, cât mai rapid, pentru că era puţin plauzibil că voi avea curajul de a îl mai întâlni în asemenea condiţii de expunere publică. Odată aşezaţi la masă, nu mi s-a mai părut atât de ponosit ca înainte; probabil că –instalat într-un spaţiu care îi era familiar- îi dispăruse crisparea, iar lumina blândă, de interior, nu-i mai sluţea faţa. Întrebările mele trebuie să i se fi părut ciudate, puerile şi indiscrete („Ce simţi când trebuie să aperi pe cineva de a cărui nevinovăţie te îndoieşti?”, „Te-ai ataşat vreodată de vreun client mai mult decât îţi permite etica profesională?”, „Cum ai simţit că te afectează celebritatea tatălui tău?”, „În forul tău interior, te consider cel puţin egalul lui?” ş.a.); îmi răspundea, câteodată amuzat, alteori evaziv, dar, de cele mai multe ori, cu onestitate, luând o pauză de gândire înainte de a deschide gura. Trecuse aproape o oră, şi noi nu ajunsesem încă la „cestiune”. A sesizat că mă uit discret la ceas, aşa că a atacat subiectul care constituia pretextul plauzibil al prezenţei noastre acolo: cartea mea. După ce a recunoscut evoluţia faţă de precedenta, a remarcat:
-Scrii prea mult despre mediul de afaceri, şi asta nu prea interesează pe un cititor de romane. În locul tău, m-aş fi axat mai mult pe povestea de dragoste.
Romanul meu mustea de iubire; editorul fusese cel care îmi sugerase să diluez povestea celor doi într-o realitate mai puţin romanţioasă, altfel ar fi devenit greţos de dulce. Cum să-i spun că scrisesem aproape la comandă fragmentele care nu-i plăcuseră? I-aş fi dat dreptate, într-un fel. Economia unei cărţi însă cere şi astfel de sacrificii. Şi-apoi, elaborarea acelor capitole despre o lume pe care nu o cunoşteam în mod direct mi-a oferit ocazia de a sta mai mult de vorbă cu Paty, şi chiar de a-l înţelege mai bine. Chiar şi doar pentru atât, meritase să scriu acele lucruri care îl plictiseau pe „cititorul Igor Panduru”.

-Eroii mei nu trăiesc într-un univers închis, am spus, deşi eram, şi sunt convinsă de contrariul: tocmai prin aceasta se deosebeşte viaţa îndrăgostiţilor de cea a oamenilor neatinşi de acest morb.

♥ ♥ ♥

M-a sunat, după câteva zile, şi mi-a cerut să ne vedem, folosind un pretext cât se poate de transparent: o altă carte. Am acceptat, ştiind că mă aflu la adăpost de farmecul lui ambiguu, dar dorind să-l cunosc mai bine, dată fiind curiozitatea iscată de biografia citită. Ştiam de pe acum că mă place, şi eram curioasă să-l văd folosindu-şi arsenalul de Don Juan; mă documentam, cum s-ar spune. A apărut la întâlnire fluturând demonstrativ un roman cu paginile îngălbenite, parţial tăiate, de pe timpul când una dintre plăcerile lecturii era să le desprinzi cu coup-papier-ul, apoi, o dată terminate, să le dai la legat în piele. Îmi era clar că despre această carte necitită nu aveam să discutăm vreodată, decât poate doar dacă aş fi avut chef să-l persiflez.
Mi-a întins obrajii să-i sărut, ca un vechi prieten. Am făcut-o, fâstâcită, simţindu-i after shave-ul, cu care se dăduse din belşug, amestecat cu o boare de transpiraţie. „M-a traversat un val de dorinţă”, ar scrie o autoare de romane cu coperte evocând scene fierbinţi de amor. Oricât aş încerca, nu îmi vin în minte alte cuvinte ca să descriu ce am simţit atunci, deci, le voi folosi pe acestea, cerându-mi scuze pentru împrumutul neautorizat. Mirosul de transpiraţie proaspătă şi parfumată m-a scos întotdeauna din minţi. Nu am ce face, sunt o persoană olfactivă în primul rând. Bine că nu ştiu mulţi acest lucru, altfel m-ar putea „cumpăra” cu o sticlă de apă de colonie fină, cu o mâncare apetisantă, cu izul de aer prăfos şi umed al unei pivniţe sau cu mireasma de levănţică pe care o emană pastilele anti-molii; mă şi văd în postura unui câine pavlovian sau ca personaj al unui film de Woody Allen, eventual în Ce nu ştim despre sex, dar nu avem curajul să întrebăm…

Mi-a dat cartea-pretext. Am luat-o şi, nearuncându-i decât o privire voit fugară, am pus-o în geantă. Semnificaţia acestui gest trebuia să sară în ochii oricui, deci nu-i putea scăpa: „Ştii că ştiu că ştii că ştiu…” Şi-a comandat o sticlă de vin pe care a băut-o pe îndelete, în aproape două ore, lungind cât se putea această activitate care, în alte situaţii, nu i-ar lua decât cel mult un sfert din acest timp. Nu-mi amintesc despre ce am vorbit atâta amar de vreme; ştiu doar că frazele lui erau spumoase şi bogate; nu-i de mirare că simţeam cum mă ameţesc şi îmi dispare inhibiţia. Din când în când, puncta discuţia cu anecdote, la început din cele fine, apoi din ce în ce mai îndrăzneţe, fără a depăşi însă pragul decenţei, făcându-mă să râd în cascade pe care apoi le parodia cu blândeţe; nu ştiam că am un râs ciudat, în secuse de câte trei, care se pare că-l amuzau… Conversaţia cu el mă relaxa, semn că nu-l mai simţeam ca pe o ameninţare a seninătăţii şi cuminţeniei mele. Puteam, deci, să fim prieteni, ceea ce am şi fost câteva săptămâni. Nu am avut însă înţelepciunea să rămânem doar atât, ci am devenit iubiţi. Cu toate că eram convinsă că îl cunosc destul de bine, nu ştiu care au fost resorturile care l-au împins spre mine. Pe ale mele da: curiozitate, admiraţie pentru cultura lui, atracţie fizică, compasiune pentru tragedia prin care trecea în acea perioadă, satisfacţia de a-l vedea îndrăgostit, şi –dacă era să-l cred- pentru prima dată de foarte mulţi ani încoace, faptul că era fidel unei femei; adică mie, Cenuşăresei.
Poate că ar fi fost mai bine dacă ne-am fi rezumat doar la a face sex, de la început. De fapt, el a încercat asta, dar maniera în care îmi cotrobăia pe sub haine mă făcea să mă simt ieftină, ori eu nu sunt structurată ca o aventurieră; par uşor abordabilă dar sunt greu accesibilă. Poate că maniera mea de a-l îndepărta, când devenea prea îndrăzneţ, a reuşit să-l facă să fie nesigur de puterea lui de seducţie; asta era bine, pentru că se potrivea planului meu. Mai rău era că se părea că sfârşise prin a avea dubii în privinţa potenţei lui; m-a avertizat, voalat, despre aceasta, dar am luat-o ca pe o tehnică de adormire a vigilenţei mele sau de incitare în a intra în competiţia numită: „Punem pariu că nu se poate?” S-a putut. La început, ezitant, moale şi puţin satisfăcător, apoi din ce în ce mai bine, cu scurte recăderi din când în când, datorate mai ales oboselii sau mahmurelii (nu ale mele, evident!), urmate de paroxisme când aveam impresia că dragostea a fost inventată special pentru noi. Ştiam că mă iubeşte; mi-o declarase în fel şi chip, când glumeţ, când cu accente disperate, în proză, în versuri pe care pretindea că le compusese special pentru mine –lucru de care mă îndoiam serios- şi chiar pe note, dar mă nemulţumea să văd cum dispare romantismul, locul lui fiind luat de o rutină plăcută, din care nu credea că este cazul să facem eforturi ca să ieşim. Atunci protestam. În felul meu. Scriindu-i. Nu nimeream întotdeauna tonul potrivit. Uneori doar îl întristam, alteori îl puneam pe gânduri, dar de cele mai multe ori îl înfuriam şi-l determinam să-mi impună o perioadă ucigătoare de tăcere. În felul meu, sub aspectul de mâţă blândă se ascunde o luptătoare tenace. Îl lăsam să se complacă în iluzia că m-a înfrânt, îi acceptam revenirea, apoi îmi luam revanşa cu vârf şi îndesat, până când am simţit că-l obosesc. În fond, voia ceea ce doresc toţi bărbaţii: doar nişte braţe iubitoare, o inimă caldă şi, dacă se poate, puţină distracţie. Ştiam că puteam să-i ofer mai mult decât atât, dar dacă doar la asta jinduia… Îmi era dor de gesturile lui desuete de cavaler al altor timpuri, de felul în care îşi atingea mijlocul frunţii, pieptul şi buzele, înclinându-se, când mă vedea în depărtare, de schimburile de vorbe în doi peri… îmi era dor şi de lucruri pe care nu le trăisem împreună, dacă se poate spune aşa…
Am realizat cât de mult ajunsesem să ţin la el abia în ajunul plecării lui în America. Până atunci, glumisem imaginându-ne cum vom schimba mesaje la orele cele mai imposibile, îmi alesesem –la cererea lui- chiar şi cadoul pe care doream să mi-l aducă de acolo, dar, pusă în faţa iminenţei plecării lui, am simţit că este mai bine să încheiem pe loc totul decât să traversez o perioadă de singurătate care mi se părea cumplită atunci. Nu ştiu ce a fost în mintea mea. Partea raţională din ea saluta această perioadă de respiro de care începeam să am nevoie. Mă descurcam din ce în ce mai greu căutând motive ca să plec de acasă atunci când îmi reclama prezenţa; oficial, eram când la masaj, când la o lansare de carte sau la vernisajul unei expoziţii, uneori doar la cumpărături sau la sala de fitness; dacă o mai ţineam mult aşa, riscam ca Paty să mă considere o parvenită contaminată de snobism şi superficialitate; asta în cazul în care n-ar fi descoperit realitatea stânjenitoare… Un relaş de două săptămâni era exact lucrul de care aveam nevoie, ori eu mă dădeam de ceasul morţii că zilele îmi vor fi pustii şi nopţile eterne.

♥ ♥ ♥

Zbaterile mele sterile aveau loc tocmai în acea perioadă a anului în care ceilalţi, chiar şi pesimiştii, se lasă contaminaţi de bucuria sărbătorilor de iarnă. Lumea se pregătea de Crăciun şi de Revelion; eu, parcă, de înmormântare. Bărbaţii cumpărau brazi, băutură şi „porcării”, femeile dereticau şi împodobeau casa, coceau prăjituri şi împachetau cadouri. Lumea din jur muncea cu bucuria în suflet, eu mă zvârcoleam în braţele disperării şi scriam, scriam, scriam… Nu am avut curajul să-i trimit rodul chinului meu decât într-un mod cvasianonim. Aveam justificate îndoieli că va deschide plicul semnat cu un nume necunoscut, dar mizam pe întâmplare. A făcut-o! Nu mai ştiu exact ce conţinea epistola, dar a avut efect. Primul lucru pe care mi l-a spus, la revenirea din America, a fost că mă iubeşte, apoi mi-a explicat cât se poate de plauzibil de ce i-a fost imposibil să mă sune de acolo; nu l-am crezut în totalitate (să fi fost în locul lui, eu aş fi reuşit), dar, odată momentul depăşit, parcă nici „crima” lui nu mi se mai părea atât de gravă.
Pentru că tot suntem la capitolul scrisori de dragoste şi de război, când fratele lui era pe moarte, sau poate că decedase deja, nu mai ştiu exact, i-am trimis alta, de un monstruos egoism, sau doar derizoriu, ilustrând la perfecţie proverbul „Ţara arde, şi baba se piaptănă”…
“Te simt trist, copleşit de nenorocire, ros de regrete care nu îşi au rostul, încercat de gânduri, derutat… departe şi aproape în acelaşi timp. Tristeţea ta mă contaminează fără să vreau…
Trăiesc soarta tuturor amantelor, aceea de a mă simţi prezentă în gândurile tale şi absentă (fizic) de lângă tine. Îţi invidiez familia, care îţi pansează rănile sufleteşti şi te atinge, te îmbărbătează, te mângâie, te îmbrăţişează. Ştiu că toate aceste manifestări fireşti sunt un balsam pentru rana greu vindecabilă din sufletul tău, dar tot mă doare. Cum naiba am reuşit să ajung în situaţia aceasta?! Mă credeam la adăpost de asemenea furtuni nefireşti la vârsta mea, dar se pare că îmi rezerv încă unele surprize în legătură cu mine… De altfel, mai la început, când între noi abia se contura ceva concret, mi-ai spus: „S-ar putea să te ajut să te cunoşti mai bine.” În sinea mea am zâmbit, convinsă fiind că am epuizat de mult lucrurile care să mă mai ia prin surprindere. Recunosc că am premeditat oarecum începutul relaţiei noastre, dar restul a început să scape de sub controlul amândurora… Am vrut doar să te cunosc. Suntem atât de diferiţi şi de asemănători în acelaşi timp… Origini sociale şi geografice opuse, culturi diferite, obiceiuri felurite, dimensiuni fizice aproape la extreme; ce mai, specii antagoniste… Da, dar, pe de altă parte: aceeaşi disponibilitate pentru iubire, tandreţe şi vis, aplecarea spre lucrurile care altora pot părea plictisitoare, deplasate şi lipsite de importanţă la vârsta maturităţii pe care o traversăm amândoi… Poate că de aceea îmi este atât de greu să-ţi spun că te iubesc, pentru că părţii raţionale din mine i se pare imposibil să mai avem resursele acestea după câte le-am trăit şi simţit până acum… Mă mărgineam să consider că simt pentru tine un drag indefinit, o duioşie asemănătoare celei pe care o manifeşti faţă de un copil care nu ştie prea bine ce i se întâmplă… Toate astea s-au topit când te-am văzut cum te deschizi în faţa mea, cum te predai aproape fără condiţii, fără a te interesa măcar dacă ai cui, dacă sunt mai puternică decât tine, sau măcar demnă de admiraţie… dăruire în faţa (mai mult a) unei imagini decât (a) unei fiinţe pe care nu o cunoşti într-atât încât să merite sublimul tău abandon… Mă surprinde puritatea ta, care a rezistat atâtor aventuri şi iubiri, şi mă întreb dacă mereu ai procedat aşa atunci când te-ai îndrăgostit; iar dacă a fost aşa, ţi s-a răspuns cu o intensitate măcar comparabilă, dacă nu egală cu ardoarea şi sinceritatea ta?
Nu am nici o idee în ce direcţie se vor îndrepta lucrurile în ce ne priveşte, dar ştiu că îţi îndrăgesc atât calităţile cât şi defectele. Aşa te-am găsit, şi nu cred că vreau să te schimb; chiar dacă aş dori aceasta, mă îndoiesc că voi putea s-o fac; n-am niciun drept moral sau de altă natură ca să pretind aşa ceva. Asta îmi îngrădeşte libertatea de mişcare şi de exprimare, dar poate că ar trebui să mă obişnuiesc cu ideea că oamenii nu au fost creaţi doar pentru ca să îi modelez după cum doresc. La început, m-am jucat puţin de-a v-aţi ascunselea cu tine, dar eşti prea obosit pentru spiritul meu ludic; nu ai nevoie de asta, energia ta se concentrează în alte direcţii, aşa că am încercat să mă comport aşa cum, de fapt, simt, adică firesc. Nu sunt obişnuită să mă arăt astfel în faţa cuiva, din teama de a nu fi rănită. Întotdeauna am avut o mică grădină secretă în care nu a avut acces nimeni. Tu rişti să-i forţezi porţile, şi nu ştiu ce va ieşi… Dacă îmi vei călca în picioare iarba? Dacă îmi vei rupe florile cele mai frumoase? Dacă vei face din ramurile copacilor mei o cunună de spini cu care să mă încoronezi ca regină a sufletului tău?
Sau, Doamne-fereşte!, dacă te va plictisi această yes-woman în care, de dragul tău, m-am transformat? Nu joc teatru. Simt că de acest aspect al meu ai acum nevoie, de aceea doar pe acesta ţi-l arăt, deşi… Deşi eu sunt şi altfel… nu neapărat detestabilă, doar altfel: rece, indiferentă, tranşantă, tăioasă, rea chiar, pătimaşă, posesivă, intolerantă, bleagă, curioasă să văd până unde pot întinde coarda, surpată pe dinăuntru de remuşcări, credulă, nesigură pe mine, duioasă atunci când nu trebuie şi dură tot când n-ar trebui să fiu, devotată până la imbecilitate şi necredincioasă tocmai când te aştepti mai puţin, şi cu cine nu trebuie… De m-ai şti cu adevărat, teamă mi-e că ai fugi cât ai vedea cu ochii. Vei afla, probabil, toate acestea atunci când nu voi mai conta în ochii tăi… în „ochişorii” tăi… Diminutivele acestea! Ai crede că tu le-ai inventat, atât mi se par de… nu ştiu cum. „Guriţă”, „ochişori”, rostite de un bărbat cât casa pot fi, uneori, ciudate. Şi totuşi, nu sunt. În realitate, fac parte din sensibilitatea ta, din modul romantic în care percepi lumea şi trăieşti dragostea… din melodiile care te impresionează, şi care mi s-au părut un timp anacronice… asta până când am început să le simt şi eu…
Nu ştiu de ce îţi scriu toate acestea… Poate pentru că vreau să ne armonizăm; cred că merită să facem acest efort, atâta timp cât există sentimente adevărate care ne salvează de derizoriul unei simple relaţii extraconjugale.”
Ar fi trebuit să am tăria să întrerup relaţia aceasta convulsivă care începuse sub auspicii nu prea bune. Mă simţeam deja ca o invadatoare a calmului şi detaşării lui blazate, a echilibrului confortabil la care ajunsese după o viaţă zbuciumată, dar nu mă puteam împiedica să roiesc în jurul lui ca o gâză bezmetică. După mai multe episoade de acest fel, a concluzionat râzând amar: „Îmi este foarte clar că nu ne putem despărţi. Problema este cum vom putea supravieţui unul lângă celălalt”. Acelaşi lucru i l-am spus şi eu, cu alte cuvinte, după o ceartă inutilă: „Cu tine, mi-e greu. Fără tine, imposibil!” Iubirea noastră devenise un spectacol pe care este preferabil să-l vezi pe scenă, nu să faci parte din el.

Anunțuri
  1. 08/02/2010 la 17:30

    Imi place 🙂 Frumos. Suprapui doua versiuni, ea si el, care se intrepatrund. Nu stiu de ce ma astept sa citesc in capitolul 3 o versiune neutra.
    Sunt curioasa daca nimeresc.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: