Cap. 03

Cameraman-ul din parcare
Cu o video-cameră minusculă în mâna stângă, aproape lipită de ochi, tânărul pare un personaj dintr-un film SF, un cyborg rătăcit printre pământenii care trec grăbiţi pe lângă el aruncându-i câte o privire iritată. Se apropie de parbrizul maşinii staţionate în dreptul pancartei pe care scrie „Parcare cu plată”; caută, cu minuţiozitate, tichetul care ar trebui să fie afişat pe bord, la vedere; înconjoară automobilul uşor demodat, iscodeşte prin luneta aburită, cercetează banchetele acoperite cu o învelitoare de pluş viu colorat, după care se retrage şi îşi fixează atenţia asupra numărului de înmatriculare; zăreşte o zgârietură ce porneşte de pe aripa stânga-spate, se lăţeşte pe portieră, descriind estuarul unui fluviu de rugină, apoi se risipeşte în verdele mat al uşii din faţă; transfocă imaginea, apoi schimbă unghiul de abordare aplecându-şi capul într-o poziţie nefirească, spre enervarea colegului său, un tânăr spelb, înarmat cu un pix şi un chitanţier.
-Dă-o-n mă-sa de treabă, iar ai început!

La auzul vocii lui, cameraman-ul nu-şi poate reprima evocarea zgomotului făcut de o sanie trasă pe ciment. Zâmbeşte abia văzut şi continuă să se învârtească în jurul maşinii, căutând parcă ceva.

-O să-i spun şefului să mă schimbe cu altcineva în tură. Are sau n-are?

-N-are, catadicseşte să-i răspundă „cyborgul”.

-Zi aşa, fir-ar să fie! Îl ardem, conchide tânărul iritat.

Începe să scrie stângaci, cu litere ce par a fugi una de alta, speriate. Rupe avizul, îl aşează sub ştergătorul de parbriz, apoi priveşte preocupat în jur, în căutarea următoarei victime, în timp ce tânărul cu video-camera îşi concentrează din nou atenţia asupra interiorului slab vizibil al autoturismului „contravenient”.

-Hai, mă, îl zoreşte spălăcitul, exasperat. Ia vezi la Matiz-ul ăla galben. Cred că nici ăla n-are. Cel puţin, eu nu-l văd.

-Ce chestie interesantă! spune cel interpelat, absorbit cu totul de ceea ce face. Hai să vezi şi tu, Radule!

-Nu mă interesează tâmpeniile tale. Hai odată, c-am îngheţat! Când eram cu Eretele, ne făceam treaba în câteva minute, după care intram la căldurică până când apărea alt fraier fără tichet.

Începe să tropăie pe loc, bătându-şi palmele reci una de alta. Mănuşile pe care le-au primit din partea firmei nu sunt de niciun ajutor pe vremea aceasta câinoasă: din lână împletită, cu podurile palmelor protejate cu două petece de piele de căprioară, dar având degetele decupate. Observase că, atunci când le purta, îi era mai frig decât când le scotea, dar nu avea de ales: făceau parte din ţinuta standard, obligatorie – bluzon şi pantaloni din material impermeabil, negru, bocanci de piele galben-maronie, vestă groasă, căptuşită, de culoare albastră, cu însemnele firmei (Daily Video Surveillance – DVS) imprimate cu litere aurii, pe spate, şi un fes gri sau o şapcă de soare de aceeaşi culoare, pe care o purtau toţi cu cozorocul întors la spate; şeful lor făcea un tămbălău nemaipomenit când îi vedea cu ţinuta descompletată, ca un majur care i-a prins pe răcani cu nasturii descheiaţi sau cu boneta pusă pe o sprânceană. Celălalt tânăr, echipat identic cu el, se lipeşte de geamul din spate al automobilului şi încearcă să surprindă detaliile plafonierei, o piesă banală care, privită din locul acela, pare un OZN cu luminile stinse, ce încearcă să se strecoare nevăzut pe cerul sumbru, de tapet, cu nori sparţi de arsuri de ţigară sau de pete de grăsime şi motorină.
-Ştii ce, mă Cristo, eu merg înainte, le ginesc pe alea fără, pun hârtiile pe parbriz, şi le filmezi tu când ai chef, „artistule”. Mi-au îngheţat ghearele aici. Grăbeşte-te, să nu plece până când te moşmodeşti tu, că rămân cu avizele neacoperite şi atunci să vezi săpuneală ce ne trage şefu’. Te aştept la Croco, într-un sfert de oră. Ce să-ţi iau?

-Un ceai verde, comandă cameraman-ul îndreptându-se din şale. Cu o felie de lămâie şi două pliculeţe de zahăr. Să fie Lipton, dacă se poate.
-Bine, boierule, s-a marcat, spune blondul, înveselit brusc, şi se apropie de Matiz-ul vizat în urmă cu câteva minute.

Celălalt îl filmează în timp ce se îndepărtează, apoi plimbă video-camera de-a lungul stâlpului pe care este prinsă pancarta avertizatoare, întârziind câteva momente asupra unui inel de oţel ce a fixat cândva reclama unei mărci de cafea.

Trece mai bine de o jumătate de oră până când cei doi se reîntâlnesc în restaurantul fără pretenţii, aflat pe partea opusă a străzii. Tânărul cu faţă palidă şi păr decolorat a lichidat deja cincizeci de grame de vodcă; acum se află la al doilea pahar şi este, în mod vădit, într-o dispoziţie mult mai bună decât la despărţirea de colegul său. Ceaiul cameraman-ului s-a răcit de-a binelea iar felia de lămâie pluteşte ca o meduză cu striaţii portocalii pe suprafaţa lichidului verzui.

Înalt, subţire, cu membre lungi şi flexibile, ca de păianjen, cu torace îngust, neformat, şi bazin de băieţandru, nou-venitul are în jur de 22 de ani; părul lui brun, eliberat de sub fesul de lână, are şuviţe ondulate, lipite de pielea capului; ceea ce atrage cu adevărat atenţia la el sunt ochii galben-verzui ce par a se dizolva în albul corneei; în mod paradoxal, privirea lui capătă consistenţă doar la lumină de intensitate scăzută, când pupilele dilatate oferă puncte de reper cât de cât remarcabile; când e soare afară, irisul se disipează neliniştitor, şi cei care îl privesc se simt stingheri, de parcă ar fi în prezenţa unui zombi. Poate că de aceea tânărul poartă mai tot timpul ochelari negri, de soare, pe care îi scoate doar atunci când mânuieşte video-camera sau e aproape întuneric şi nu mai vede prin lentilele închise la culoare.

S-a aşezat, neauzit, pe scaunul cu schelet metalic şi mângâie, cu gesturi tandre, conturul aparatului învelit într-o husă de piele maronie. Într-un târziu, îl aşează, ca pe un trofeu mult râvnit, pe masă, în faţa lui; cuprinde paharul cu ceai în palme şi constată, deconcertant:

-E rece.

-Cred şi eu! se răţoieşte colegul lui. Trebuia să fii aici de cel puţin un sfert de oră. Când ţi l-a adus fata, era fierbinte.

-E bun şi-aşa, îl linişteşte celălalt.

-O chem pe gagică şi o pun să ţi-l încălzească, se îmbunează spelbul.

-Nu-i nevoie; şi acasă-l beau tot aşa. Mereu uit…

Odată rezolvată problema aceasta, cei doi stau în linişte privind unul peste umărul celuilalt încăperea ticsită de lume: funcţionari de rang mijlociu care profită de pauza de prânz pentru a îmbuca la repezeală unul dintre cele două „meniuri fixe” („35000 lei, fără alcool şi cafea”); pierde-vară ce-şi umplu câteva zeci de minute în jurul unui pahar de vin fiert, cu scorţişoară, „specialitatea casei”; îndrăgostiţi ce adastă ore în şir lângă un pahar de suc; câteva fete oacheşe, obişnuite ale locului, ce aruncă -fără succes- priviri semnificative potenţialilor „clienţi”.

-Auzi, de ce-ţi faci câte o copie din fiecare material pe care îl filmezi? Întreabă, după un timp, spălăcitul. Ţii, cumva, o evidenţă separată a amenzilor?

-Nu, de ce să ţin? Ce treabă am eu cu…

-Încerci să şantajezi pe cineva? îl întrerupe celălalt. Am auzit că în Ungaria s-a întâmplat aşa ceva, şi n-a ieşit bine; s-a lăsat cu judecată, plată pentru daune…

Cristo îl priveşte ca picat din cer.

-Cică unu’ a filmat doi tipi care făceau sex în parcare. Ăia l-au dat în judecată şi, normal, au câştigat.

-Ah, asta era, spune el, „lămurit”. Nu-ţi fă probleme, nu intenţionez să… Şi-apoi, cine ar îndrăzni să facă sex într-o parcare din centru, în miezul zilei?

-Dacă ar face-o, i-ai filma?

-Nu ştiu… poate… nu-mi dau seama. Adică, vreau să spun că, dacă mi s-ar părea interesant felul în care o fac…

-Adică, chestii, scheme, poziţii… îl „ajută” Radu.

-Nu, altceva mă interesează… ineditul… şocantul chiar… poezia, neprevăzutul… viaţa obiectelor… jocul umbrelor, ritmul… Nu ştiu dacă pricepi, nu ştiu să mă exprim prea bine…

Înghite la repezeală ceaiul rece, ridică din umeri, stânjenit, apoi zâmbeşte asimetric: un colţ al gurii se ridică, iar celălalt coboară, compensator parcă, desenând un S larg, culcat, ca un semn al infinitului trasat de o mână nesigură. Radu îl priveşte neîncrezător, învârtind în mâini paharul gol, cu urme de buze şi degete pe sticla fumurie.

¶ ¶ ¶

-Ce să-mi iasă?!… Nimic, e hobby-ul meu, şi atât. Nu m-am gândit niciodată la asta… Le fac pentru mine… mă relaxează, mă ajută să văd altfel lumea, s-o înţeleg…
-În locul tău, aş face ceva cu filmuleţe alea.

-Ce?

-Le-aş trimite la un post de televiziune. Sau la o firmă de publicitate. Trebuie să existe persoane interesate de chestiile astea… Până la urmă, orice poate fi valorificat dacă ştii să-ţi vinzi produsul. Piaţă există, trebuie doar să…

-Nu mă interesează aspectul ăsta, îi retează Cristo vorba cu neaşteptată asprime. Ţi-am zis că le fac doar pentru mine… Mai intervine aici şi alt aspect: nu ştiu dacă e legal să folosesc imagini ale unor persoane sau ale lucrurilor care le aparţin, fără acordul lor.

Pe faţa spelbului se lăţeşte un zâmbet ce-i dezveleşte dinţii mărunţi, cu incisivii uşor încălecaţi.

-De asta m-aş putea ocupa eu. Mă pricep. Am rezolvat situaţii mai complicate decât… Nu ştiu dacă ţi-am povestit, am lucrat, vara trecută, pe litoral, la un turc… Să vezi ce chestie a trebuit să…

-Nu ştiu, să mă mai gândesc, spune cameraman-ul, neluându-i în seamă începutul de confesiune.

Interlocutorul lui pare a-şi fi pierdut brusc orice interes. Ce mama dracului, el se oferă să-l ajute, şi blegul ăsta nici nu are răbdare să-l asculte, să vadă cât de priceput este să vândă castraveţi grădinarului! Un loser… Se uită prin sală plictisit, căutând, din ochi, ospătăriţa. Fata blondă, cu părul strâns într-o coadă anemică, îl observă; se apropie de ei şi pune pe masă nota de plată. Radu plăteşte cu o bancnotă mototolită, fără să se uite peste petecul de hârtie mâzgălit; avusese destul timp să facă socotelile în timp ce-l aştepta pe „aiurit”.

-Cât îţi datorez?

-Nimic. La banii tăi… De-aia mă şi mir: faci o muncă de tot căcatul, rişti să te ia orice nesimţit la bătaie, da’ te mulţumeşti cu un salariu de toată jena. Şi când îţi oferă cineva, în sfârşit, o afacere, faci nazuri… Cine ştie… poate că nu fac doi bani filmuleţele tale… Ce s-ar putea scoate din imaginile alea de fierotenii, scaune, numere de înmatriculare, ţevi de eşapament… am cam văzut eu ce filmezi…

Se pare că a atins un punct sensibil, căci colegul lui sare ca ars:

-O să ţi le arăt, şi o să vezi că nu-i aşa… Ştii ce, spune el după un moment de reflecţie, hai cu mine. Nu le-am arătat nimănui până acum. Or să-ţi placă, sunt sigur… adică aşa cred; mie…

-Cu o condiţie: dacă e ceea ce-mi trebuie, te laşi pe mâna mea. O să iasă bine, fii sigur; tu te ocupi de partea artistică, eu de cea bănească; trebuie să trăiască şi artiştii din munca lor, nu? adaugă el râzând sâsâit.

Celălalt e cuprins din nou de îndoială; de când lucrează împreună cu el, Radu a ajuns să recunoască umbra care i se întinde pe faţă şi felul în care îşi muşcă buza inferioară când are dubii asupra unui lucru.

-Bine, lasă… vedem noi după… Poate că ai dreptate: or fi doar prostii, sclifoseli de domnişoară preţioasă.

Ce ţi-e şi cu artiştii ăştia; suciţi ca naiba!

-Auzi, nu vrei să mai bem ceva? Eu parcă simt nevoia.

-Comandă-ţi tu, mie nu-mi trebuie. Mi-a ajuns ceaiul ăla.

Radu îi face semn fetei blonde să aducă încă un pahar de vodcă.

-Acum de ce ai întors-o, din nou? spune el. Parcă stabilisem că le vedem şi abia după aia vom hotărî dacă e ceva de făcut. Dacă nu te-aş şti, aş crede că ţi-e frică.

-Poate că ai dreptate… Ţie nu ţi-ar fi?… Faci ceva doar pentru tine, pentru uzul personal, cum s-ar zice, şi te hotărăşti deodată să-l arăţi unei persoane care poate că nu are sensibilitatea ta… vreau să spun, care are altfel de sensibilitate… e ca şi cum aş da cuiva să-mi citească jurnalul… nu c-aş avea aşa ceva… adică, pot spune că filmele pe care le fac sunt ca un fel de jurnal… în ele îmi permit să fiu sincer cu mine… uneori, când nu pot accepta ceva, sau nu înţeleg, ajung să… transfigurez realitatea… poate că-i pretenţios spus…

Radu îşi înmoaie buzele în vodcă. Faţa lui este în stare de maximă, binevoitoare şi evidentă recepţie.

-Povesteşte-mi totul! Mă interesează. Vreau să te cunosc mai bine înainte de a vedea „materialul”.

-Păi, cred că a început din copilărie. Ai mei mă lăsau mereu singur; când nu erau la serviciu, dădeau fuga la ţară să îi ajute pe bunici la muncile câmpului. Nu mă lăsau afară, să nu mă „strice” derbedeii. Drept e că nici mie nu-mi prea plăcea să mă joc cu vecinii mei „de-a indienii” sau de-a „Bruce Lee”, sau alte bazaconii din care ieşeau de multe ori cu capul spart sau cu picioarele rupte… Preferam să stau în faţa televizorului şi să devorez imagini. Tatălui meu i s-a repartizat un TV-color de la întreprindere; era muncitor fruntaş. „Color” e-un fel de-a spune; în afară de alb-negru, predominau albastru şi roşu… buzele femeilor erau mov, feţele roz-bleu… Stăteam ore în şir cu ochii pironiţi pe ecran; de-aia am şi fost un elev mediocru: n-aveam timp să învăţ; mă uitam la orice: documentare, filme, reportaje, muzică, telejurnale. Când se termina programul la noi, treceam pe unguri; improvizase ăl bătrân o antenă cu care reuşeam să-i prindem. Imaginea era destul de neclară, plină de purici… apropiam pleoapele astfel încât între ele să nu rămână decât o fantă îngustă şi transformam imaginile în altceva: un perete cu igrasie devenea Hoover Dam, o pasăre care zbura se schimba într-un avion de luptă… lucruri de genul ăsta. Când închideam televizorul, lumea din jur mi se părea cenuşie, ca fotografiile alea de tip „ceramică”, de pe pietrele funerare. Realitatea-sepia! Parcă nu reuşeam să disting clar culorile. Ai mei m-au dus la oftalmolog: credeau că sufăr de daltonism. Doctorul a spus că, din punctul lui de vedere, totul e în regulă, dar că poate n-ar fi rău să mă ducă la un psihiatru… Am încercat de atunci să fiu mai atent când erau în preajma mea, să nu-i mai aduc mamei oala roşie când mi-o cerea pe cea galbenă, de exemplu… M-au lăsat în pace de atunci; s-au resemnat cu gândul că au un copil neatent, poate că şi un pic slab de minte…

-Ei lasă, nu eşti prost, îl contrazice Radu, râzând sâsâit. Aiurit, da.

-Poate că nu sunt, admite Cristo. Am reuşit totuşi să termin fără probleme liceul. Din banii pe care i-am primit la absolvire mi-am luat o video-cameră şi un calculator. De fapt, eu am pus doar o parte; restul: taică-meu… Credea că vreau să dau admitere la „Institutul de Teatru şi Cinematografie”. Am şi dat, mai mult ca să îi fac pe plac, dar nu eram pregătit suficient. De fapt, nici nu mă prea interesa aşa ceva… Nu voiam decât să fiu lăsat în pace, să pot filma şi mixa după cum mă tăia capul. Am făcut câteva chestiii interesante în perioada aceea, o să ţi le arăt. Oricum, până la urmă, bătrânul a pus piciorul în prag: că aşa nu se mai poate, că sunt un neisprăvit, un parazit, că el, la vârsta mea… ştii tu, „drăgălăşenii” de-astea, părinteşti. Nu zic că nu avea oarecum dreptate; din punctul lui de vedere, bineînţeles. Ca s-o scurtez, mi-a găsit slujba asta; îl ştia pe patron de când lucrau împreună, la fabrică… Ştiu că mă consideraţi un fel de handicapat, un autist…
-Nici vorbă, sare Radu ca ars. Ţi se pare. Eu, unul…

-Păi nu spuneai tu, mai înainte, că o să ceri să fii mutat în altă echipă?

-Asta am zis-o numai aşa, la plezneală. Îngheţasem acolo, lângă tine. Acum e altă situaţie: suntem parteneri, nu-i aşa?

Celălalt scoate din buzunarul de la piept o cârpă ce imită pielea de căprioară, îndepărtează husa aparatului şi începe să-l şteargă tacticos, depistând pete doar de el observate. După câteva minute, îşi contemplă mulţumit „opera”, înveleşte video-camera şi o adăposteşte între mâinile subţiri ca pe un pui de vrabie căzut din cuib.

-Suntem, nu-i aşa? repetă colegul lui, stăpânindu-şi cu greu surescitarea.

-Suntem, admite, după un timp, Cristo, fără prea mare tragere de inimă.

-Atunci, hai să mergem. Mai tragem o tură prin parcare şi o ştergem la tine, să-mi arăţi „materialul”.

Cei doi se ridică, cu hârşâit de scaune, şi o iau agale spre ieşire. Priviţi din spate, par a fi traşi la indigo: înalţi, subţiri, inconsistenţi în aerul fumuriu al încăperii. Doar însemnele aurii ale firmei, decupate pe spatele siniliu al vestelor, le marchează înaintarea poticnită spre dreptunghiul luminos ce se deschide în lumea îngheţată de afară.

¶ ¶ ¶

O floare roşie, cu striaţii palide, imprecis conturată pe fondul albastru-intens, se deschide încet; în golul dintre cele două petale cărnoase se iveşte Africa: imens apendice desprins din corpul peninsulei iberice, de care o separă un canal îngust, slab vizibil; continentul îşi schimbă abia sesizabil forma; un filtru nevăzut uniformizează culorile, astfel că dunele mişcătoare ale deşertului nordic, hăţişul junglei, întinderea arsă a savanei, coasta sudică înceţoşată -un W deşirat, asimetric- şi chiar Nilul prelung, şovăielnic şi molcom par privite prin ochelari de soare cu lentile sângerii; dinţi mărunţi, cu margini aproape transparente, se desprind din carnea petalelor; deasupra lor se zăreşte pulpa strivită a unei cireşe albe: un vârf de nas, mic şi rotund, strivit de o suprafaţă transparentă; ochii au irizări albastre, ce se pierd în penumbra frunţii înguste, franjurate cu şuviţe de culoarea nisipului; este capul unui copil de 4-5 ani ce şi-a turtit faţa de geam şi se încăpăţânează să acopere, cu limba, spaţii cât mai largi; pare mulţumit că a atras atenţia celorlalţi; se îndepărtează uşor, buzele i se recolorează, „Africa” este înghiţită de gaura întunecată a gurii, ochii îşi recapătă vioiciunea şi micuţul începe să zâmbească larg; rosteşte cuvinte neinteligibile –sunete estompate- şi arată cu un deget scurt, neformat, spre ochiul stâng; mesajul nu pare a fi înţeles de către beneficiarul lui nevăzut, astfel că puştiul îl abandonează şi îşi întoarce faţa, preocupat de examinarea unei jucării de pluş: un fel de greier cu picioare nefiresc de lungi şi extremităţi late, nu prea curate; după un timp, capul îi pică în piept, biruit, ochii i se închid, apoi se deschid brusc şi se închid iar, în lupta cu somnul; în cele din urmă, aţipeşte într-o poziţie pe care un adult nu ar suporta-o prea mult timp; de-a lungul umărului se târăşte neauzit un şarpe cu solzi verzi-galbeni-roşii-arămii şi ochi reci, ficşi; copilul scufundat în somn nu-i sesizează prezenţa; continuă să respire liniştit, cu fruntea sprijinită de speteaza scaunului pluşat din faţa lui, în timp ce reptila îşi continuă înaintarea de-a lungul cefei cu păr asudat, a urechii mici, pe care o cercetează nestingherită, şi se înfundă în desişul părului ce împrumută reflexe multicolore; micuţul îşi redresează capul, apoi îl sprijină de perna fotoliului pe care stă, continuând să doarmă. Profilul său se conturează mai bine acum: este o tânără fată cu pleoape azurii; globii oculari se mişcă încet sub ele, animaţi ca de un vis blând; părul îi freamătă, şuviţele lungi, solzoase, vag ondulate, se încolăcesc şi se desfac, fiecare având o viaţă proprie, independentă de a celorlalte şi totuşi legată de ele –cuib de şerpi ce se dezmorţesc şi îşi caută prada; „Gorgona” îşi deschide brusc ochii, apoi îi mijeşte, rănită de lumina care se năpusteşte asupra ei prin parbrizul înfierbântat al automobilului în care se află încătuşată; se dezmorţeşte cu mişcări leneşe, apoi străbate învelişul de sticlă ca pe o peliculă fină de apă; se aşează pe capota maşinii, cu picioarele sprijinite de bara din faţă, spatele lipit de metalul argintiu şi capul drept, cu privirea aţintită înainte; trupul i se scufundă încet în corpul autoturismului; doar chipul îi rămâne în relief, ca o efigie; pletele i se lipesc de portiere devenind flăcări galbene, tivite cu roşu, ce înconjoară roţile din spate, sfârşind în fum şi scântei; femeia-maşină aleargă pe şoseaua aglomerată înghiţind tot ce întâlneşte în cale: turisme, oameni, câte o vacă ce paşte alene pe şanţ, iarbă, găini, biciclete, o roabă uitată în faţa porţii, copaci, porci legaţi de ţăruşi, la marginea câmpului, cărucioare, cai, câteva lopeţi, câini, căruţe, două târnăcoape lăsate de izbelişte de lucrătorii de la „drumuri”, raţe, un zmeu de hârtie, flori, motociclete, praf şi bucăţi de „carosabil” proaspăt renovat; pe măsură ce le îngurgitează nesăţioasă, creşte în volum, iar în pântecele ei, devenit transparent, sunt amestecate: faruri oarbe, spinări de oameni, ghemotoace vegetale de provenienţă greu de identificat, feţe schimonosite, banchete sfâşiate, membre răsucite în chip nefiresc, portiere atârnând de o singură balama, agăţate de schelete metalice contorsionate, copite desperecheate, de animale, oglinzi retrovizoare rătăcite printre crengi, parbrize pliate, bucăţi de lemn, ochi mari, gelatinoşi, clipind alene, înecaţi în magma în care începe să se dizolve conţinutul hidos al abdomenului mastodontului; şoseaua a devenit prea îngustă pentru arătarea hibridă ce înaintează acum pe câmpul ce o mărgineşte, aspirând, lacomă, casele, sorbind fântânile, suflând foc şi fum peste holde; suprafaţa bizarei alcătuiri se vălureşte uşor; apar pete întunecate ce se întind una spre alta, chemându-se parcă, sfârşind prin a se uni; în curând, conglomeratul cu foamea potolită este acoperit de o carapace plumburie cu reflexe argintii, din care ochi curioşi iscodesc împrejurimile; are, acum, forma unei broaşte ţestoase, cu capul şi picioarele retrase în carapace; raze fosforescente izbucnesc din găvanele ameninţătoare, brăzdând pământul pârjolit şi cerul neprietenos; se ridică încet de pe sol, apoi zvâcneşte cu viteză incredibilă şi se fixează pe bolta întunecată, ca un magnet pe fundul unui ceaun întors cu faţa în jos; veghează de acolo -cu lumini reci, pulsând circumspect- pustiul dezolant şi încremenit din jur. Silueta ciudatului angrenaj se pune din nou în mişcare; corpul i se alungeşte, două aripi ţâşnesc din învelişul compact, abdomenul este străpuns de gheare puternice, luminile i se adună şi se rotunjesc în ochii fără pleoape, carapacea sfâşiată se agaţă de trup sub formă de pene aspre; se apropie cu viteza fulgerului şi se aşează cuminte la picioarele unui bărbat care o filmează; ciuguleşte câteva firimituri căzute din cornul unui copil speriat de apariţia neaşteptată; e doar o vrabie cerşetoare; se apropie, cu ţopăituri vesele, de roata unei maşini oprite la marginea trotuarului, ciupeşte de câteva ori suprafaţa rugoasă, neagră, stropită cu noroi, apoi se înverşunează asupra ventilului, în care îşi înfundă ciocul; o pasăre care soarbe aer cu paiul, aceasta este imaginea care umple acum ecranul; cauciucul se chirceşte, ca o mască golită de conţinut, ce a fost scoasă în grabă de pe figură, se fluidizează şi dispare în pliscul devorator, urmat de întregul autoturism, absorbit de o foame uriaşă; pasărea pare mulţumită pentru moment; priveşte spre noi cu ochi galben-verzui ce-şi dizolvă irisul în albul corneei brăzdate de vinişoare roşii, făcând ca doar pupila să ne ofere un reper cât de cât liniştitor.
Ecranul computerului se înnegreşte brusc. Cei doi tineri stau un timp, umăr la umăr, muţi; nedumerire, uimire, neîncredere, aşteptare chinuită.
-Ce părere ai?
Sunetele au ieşit ca din gura unui ventriloc: piţigăiate şi nefireşti. Radu întârzie să-i răspundă; priveşte ca în transă monitorul întunecat; e adus de spate şi îşi ţine palmele lipite între genunchi, de parcă i-ar fi frig.
-Nu-ţi place…
-E… interesant…; ceva simbolic, nu?
-Ia-o cum vrei, spune cameraman-ul, fără chef. Nu m-am gândit la ceva anume când l-am făcut. Imaginile se leagă una de alta după legi care îmi scapă. Uite, de exemplu, văd cum se reflectă, la o anumită oră, lumina în geamul ăla. O „prind”, apoi intru pe computer… „navighez” printre imaginile pe care le-am stocat acolo şi o aşez exact unde îi e locul… Nu ştiu să-ţi explic mai clar… Cred că ar putea face asta orice absolvent de liceu…
Spelbul îl urmăreşte cu interes; ochii îi strălucesc ciudat, buzele i se deschid şi se închid ritmic, ca ale unui peşte care se „îneacă” cu aer. Celălalt acţionează, febril, clapele tastaturii, cu o repeziciune denotând un exerciţiu îndelungat; pe ecran apar imagini disparate, ce se succed cu repeziciune, fără noimă aparentă, abia lăsând timp percepţiei să le înregistreze desfăşurarea; multe dintre ele pot fi reconstituite de Radu doar apelând la memoria de scurtă durată, înşelătoare.
-Mai ai şi altceva? întreabă el, cu ochii pironiţi în monitor.
-Da, mai sunt unele… De exemplu: o poveste de dragoste dintre o Toyota mică şi sfioasă, îmbujorată, şi un Mercedes mătăhălos, negricios, taciturn… Dau imediat de ea… Ar mai fi… dar asta nu cred că o să ţi-o arăt acum… Şi, da, uite c-am găsit: un pom cu mere ca globurile din bradul de Crăciun… e o lume întreagă în el, un ecosistem, cum ar zice unii, o viaţă nebănuită, cu relaţii neaşteptate între componentele lui: furnici şi alte insecte, viermi, oameni minusculi, o cuşcă de păsări ca o catedrală, pericolul permanent reprezentat de mişcarea frunzelor şi ramurilor, raidul păsărilor de pradă… O să-ţi arăt după aceea femeia-curcubeu, care îşi schimbă culoarea pielii în funcţie de sentimente, de anotimp, de starea sănătăţii… Mai am un ciclu cu gemeni: două fetiţe îmbrăcate cu rochii albe şi având, ambele, mâna stângă în ghips, două bătrâne aduse de spate ca două echere ce măsoară pământul pe care calcă, doi fraţi identici ca trăsături, dar de culori diferite: unul blond, celălalt brunet, de parcă, în uterul mamei, pigmenţii nu s-au amestecat cum trebuie, unul împregnându-se cu auriu, celălalt cu ciocolatiu… nu ştiu să-ţi explic, mai bine îţi arăt…

¶ ¶ ¶

La început, a sunat aşa cum obişnuia: de trei ori scurt şi o dată lung. De partea cealaltă a uşii ar fi trebuit să se audă lipăitul tălpilor ei goale pe linoleumul din hol. Ştia că este acasă: pe sub uşă se strecoară o lamă fină de lumină gălbuie. Maria nu lasă niciodată becul aprins când iese în oraş: are o teamă aproape patologică de incendiu; de fiecare dată când părăseşte garsoniera, îndeplineşte un adevărat ritual: decuplează de la reţeaua electrică maşina de spălat rufe, aspiratorul, uscătorul de păr, cuptorul cu microunde, din bucătăria minusculă, lampa de veghe închipuind o candelă, de la capătul patului, becurile din debara, cameră şi hol, bâjbâind apoi, pe întuneric, în căutarea încuietorii metalice a uşii de la intrare.

„Poate că doarme”, îşi spune el, înverşunându-se asupra soneriei care ţârâie răguşit. Deodată, liniştea se instaurează pe palierul îngust, deşi degetul lui apasă, în continuare, pe butonul negru. Începe atunci să bată în uşă, încet, cu încheieturile falangelor fine, apoi din ce în ce mai tare, cu pumnul, făcând să vibreze placajul subţire, vopsit în verde.
-Deschide! Ştiu că eşti acasă, spune el începând să-şi piardă răbdarea.
Se pare că a reuşit să atragă atenţia cuiva, pentru că se deschide o uşă la capătul palierului, iar în cadrul ei, puţin mai sus de clanţa din bronz, cu motive baroce, mult prea pretenţioasă pentru un bloc de garsoniere cu confort redus, apare un cap cu păr alb, rulat pe bigudiuri metalice.
-Domnu’, mai încet, ce naiba! E ora de linişte. Nu vezi că nu-i nimeni acasă? spune femeia cu glas de fumătoare.
-Ba da, este. Nu lasă niciodată lumina aprinsă când pleacă.
-O fi, dar poate că doarme sau spală cu maşina, şi nu te aude. De ce nu revii mata mai târziu?
S-a ivit de-acum întreagă, în cadrul uşii. Nu are mai mult de un metru şi jumătate; trupul îi este puţintel, mult adus de spate, dar capul îi tronează impunător deasupra umerilor căzuţi. După ce îi aruncă o privire fugară, tânărul se întoarce spre uşa care se încăpăţânează să rămână închisă, şi reîncepe asaltul sonor.

-Fir’ai a dracu’ de zărghit! bombăneşte pitica şi se întoarce în casă. Dacă nu te potoleşti, chem poliţia!

În cele din urmă, încetează să mai lovească uşa şi îşi contemplă nemulţumit mâinile: sunt roşii, cu venele turgescente, iar firele dese de păr negru le fac să semene cu labele unei maimuţe.
De partea cealaltă a uşii, se aude un suspin slab şi un fâşâit. Tânărul se aşează în patru labe şi priveşte cu atenţie dâra luminoasă: este întreruptă la mijloc de o umbră care se mişcă încet.

-Maria, deschide, imploră el, îmblânzit. Ce s-a întâmplat?

-Pleacă, se aude un glas subţire, nesigur, înmuiat în lacrimi. Nu vreau să te mai văd.

-Deschide, să stăm de vorbă. Ce prostii îţi trec prin cap?! Tocmai acum…

-Termină! Pleacă, nu pricepi? spune femeia agasată.

Tânărul ridică ochii în tavan, implorând, mut, cerul. Se întoarce apoi cu spatele spre uşă, se aşează cu fundul pe ştergătorul de picioare -o bucată de mochetă decolorată- decis să aştepte până când se vor linişti lucrurile. Nu e momentul să insiste; Maria s-ar putea speria, şi este ultimul lucru pe care şi-l doreşte acum.

-Nu înţeleg, iubito. Aseară era totul O.K, ne făceam planuri de viitor, şi acum… Uite, am răbdare, te ascult.

-Nu avem ce discuta, se aude vocea îngheţată de dincolo de uşă. Eşti un… eşti…

-Ce sunt? întreabă el, candid.

-Un monstru! Ăsta eşti: un monstru.

-Bine, sunt un monstru, admite el. Explică-mi de ce mă vezi aşa.

-Pentru că faci ceea ce faci, vine răspunsul sec din hol.

-Ce fac?

-Lucruri ciudate, care mă sperie. La început, am acceptat… eram chiar mândră… mă simţeam în centrul atenţiei, admirată… După aceea, mi s-a părut că exagerezi un pic, dar te iubeam şi te luam aşa cum erai. Acum însă… nu mai pot, nu mai vreau… E vorba de copilul meu… mi-e teamă pentru el, asta e. Te rog, pleacă!

-Copilul nostru, o corectează el, blând.

-Al meu! Până una-alta, e doar al meu. Nu o să declar cine îi este tată.

Tânărul îşi trece mâinile prin păr şi le încleştează în dreptul cefei, încercând să-şi stăpânească exasperarea.

-Nu înţeleg nimic, spune el într-un sfârşit. Aseară era totul în regulă. Parcă ai înnebunit brusc. Începi să mă îngrijorezi. În situaţia în care eşti, cred că ar fi bine…
-Eu te îngrijorez pe tine?!!! Uite cine vorbeşte!
-Da, mă îngrijorezi. Tu. Şi copilul.
-Taci, strigă ascuţit fata. Nu mai aminti de el!
-Maria… iubito, nu crezi că sari peste cal? Uite, dacă nu-mi deschizi, o să chem un medic. O s-o rog pe vecina ta să-mi dea voie să sun la spital şi…
-Sună! Cheamă un medic. E mare nevoie de doctor aici, ai dreptate, dar nu pentru mine, ci pentru tine, Cristo!

-Bine, bine, să ne calmăm. Nu chem pe nimeni. Dacă e nevoie, o să stau aici până dimineaţă, şi tot o să stăm de vorbă, spune el, rece.

Se ridică şi se sprijină cu palmele de uşă, parcă testându-i rezistenţa; se răzgândeşte apoi şi începe să se plimbe, cu mâinile în buzunare, numărându-şi paşii -trei la stânga, şase la dreapta, din nou şase la stânga…- încercând să găsească o soluţie raţională la problema apărută pe neaşteptate în viaţa lui monotonă, previzibilă.

-Am văzut imaginile, aude vocea tremurată a fetei.

Se opreşte din mers şi se apropie de uşă.

-Ce imagini?

-Acelea cu mine… E incalificabil ceea ce faci. Şi de neînţeles: parcă m-ai urî.

-Ce-ai văzut? Unde? Când?

-La tine în studio, azi dimineaţă, în timp ce te aşteptam. Mă plictiseam… am deschis, la întâmplare, computerul…

-Iubito, e doar un joc… E ca şi cum ai mâzgăli pe hârtie ceva în timp ce vorbeşti cu cineva sau te gândeşti la ale tale. Nu au nici o legătură cu realitatea…

-Nu m-a deranjat faptul că îmi vezi trupul ca pe un deşert; arăta bine: soarele asfinţea roşu în dreptul şoldurilor mele, ombilicul era ca un vârtej de nisipuri mişcătoare, continuă fata ca în transă. Sânii mei: doi vulcani ce erupeau lapte vâscos… Venele gâtului, în timp ce făceam dragoste cu tine: şerpi cu dinţi înfipţi în mandibulă… ştiu că te obsedează reptilele, dar să le vezi ca făcând parte din trupul meu… Porii feţei: cratere cu fund acoperit de noroi uscat, crăpat de secetă. Aşa mă vezi tu, n-am ce face! „În felul acesta transform realitatea în ceva suportabil”, mi-ai spus cândva. Realitatea insuportabilă: trupul meu… Nu pot aştepta să mă iubeşti, dacă tu mă vezi aşa…

-Iubito, n-ai înţeles exact ce voiam să…

-Ba da, am înţeles. Şi m-am speriat. Ştii când m-ai îngrozit de-a binelea? Când videocamera ta blestemată mi-a „pătruns” în pântec, ca o sondă de explorare, şi a vizualizat copilul care creşte în mine. L-am văzut, adică am văzut felul în care ţi-l imaginezi tu: ochi de batracian, cap de extraterestru, aripi în loc de mânuţe, picioare ca labele unui scufundător… Până aici a ajuns demenţa ta! De la acest punct încolo, e posibil orice, cu tine. N-o să permit aşa ceva. Nu vreau să te mai văd niciodată. Niciodată… Niciodată…

Vocea fetei, ca o litanie, se stinge încet.

Pe palier e întuneric deja; oamenii par a fi dispărut pentru vecie din acest spaţiu mort. Tânărul priveşte năuc uşa cu manşetă de lumină din faţa lui, cu mintea învârtindu-se în gol. Cât timp să fi trecut de când nu se mai aude glasul enervant al fetei? Un minut? O oră? Un veac? De ce o fi tăcut?
Şi-o imaginează cu faţa descompusă de plâns, îmbrăcată în pijamaua ei informă… griuri înceţoşate, maroniuri incerte, alb-murdar, crem, ocru… pământ răscolit… mormânt proaspăt… Simte că nu mai poate rămâne niciun moment în locul acesta pustiu, întunecos şi ostil. Se întoarce brusc, pe călcâie, şi o rupe la fugă pe scări, sărind câte două-trei trepte deodată. Ajuns în stradă, ochii îi sunt arşi de lumina neoanelor fixate pe stâlpi, răsucite în înscrisurile reclamelor luminoase, reflectate pe chipul trecătorilor şi în bălţile de pe trotuar.
„Lipseşte ceva”, spune el, şi întinde mâna, reflex, spre video-cameră; îndepărtează, cu gesturi febrile, husa aparatului, îl ridică în dreptul ochilor şi începe să filmeze la întâmplare, cu frenezie: felul în care se scurg câteva picături de apă din burlanul fixat pe blocul din care abia a ieşit, o bicicletă şchioapă de o roată, abandonată lângă un zid scund, faţa murdară şi abrutizată de alcool a unei cerşetoare, ambalajul mototolit al unui pachet de biscuiţi pe care îl plimbă vântul printre picioarele trecătorilor zgribuliţi, ochiul scurs, cu pleoape lipite de secreţii purulente, al unui câine vagabond cu blana roasă pe şale.

¶ ¶ ¶

-Fă-te mai repede bine, şi hai acasă! i-a spus Radu, la ultima lui vizită. Ni s-au desfiinţat posturile. Trebuie să ne continuăm proiectul. Am câteva oferte deja…
Vorbea în şoaptă şi privea în jur de parcă i-ar fi urmărit un observator nevăzut. Merita să plăteşti ca să-i vezi mutra plouată. Cristo nu a înţeles decât mai târziu de ce era atât de disperat încât să-şi lege speranţele de un „nebun” cu acte în regulă. Adică, de el.
I-a spus că ajutorul lui de şomaj este pe sfârşite şi că sunt slabe speranţe să-şi găsească ceva de lucru acum, când fuseseră disponibilizaţi atâţia oameni.

-Încălcări disciplinare, a fost răspunsul spelbului la întrebarea: „De ce?” O să înţelegi singur când o să ieşi, a completat el, sibilinic.
I-a dispărut expresia aceea de viezure vesel şi inventiv. Îşi ascunde cu greu iritarea şi neliniştea sub un zâmbet strâmb, neconvingător.
-Bun, tu eşti şomer. Care este situaţia mea?

-Problema stă în felul următor: ai două variante. Deocamdată, eşti în pensie de boală. Revizuibilă. O poţi prelungi cât vrei. Asta-i prima. A doua este să te apuci de lucru. În fond, nu ai decât 24 de ani. N-o să te transformi într-o legumă de la vârsta asta!
Cristo sesizează la fostul său coleg o grabă vecină cu disperarea, pe care nu o avea înainte.
Ajuns acasă, timp de câteva zile, s-a închis între cei patru pereţi ai studioului. Pe la tatăl lui nu mai merge. Îl scoate din sărite privirea ostilă a omului ieşit la pensie de curând care nu se poate obişnui cu gândul că nu mai trebuie să muncească, în timp ce fiul trântor se ascunde în spatele unei boli „imaginare”; imaginare, bineînţeles, de vreme ce nu se vede. Ce mai, l-a făcut de râs! Acum ştiu toţi că băiatul lui e „sisi” şi a fost închis la „glumeţi”. Probabil că are şi buletin galben, de nebun, dintr-acela care te scuteşte de responsabilitate atunci când eşti prins umblând prin oraş doar în chiloţi, sau dansând şi cântând în holul primăriei, sau mâncând merele mărunte şi roşii, ornamentale, necomestibile, din copacii parcului central.
Câtva timp i-a fost imposibil să se apropie de computer… computerul lui cu intimitatea pângărită de priviri străine, ale ei şi ale celorlalţi, care au căutat în măruntaiele lui -şi au găsit, în cele din urmă, altfel nu l-ar fi închis aproape doi ani în sanatoriul de boli mintale- dovezile devierii lui de la normal…

Clădirea gri, cu „gratii la fereşti”… ţipetele inumane sau tăcerile înspăimântătoare ce legau -cu sârmă ghimpată- serile de dimineţi… privirile rătăcite, trupurile excesiv de ţepene sau, dimpotrivă, nefiresc de mobile ale unor bolnavi… ritualul spălării cu salivă, în fiecare dimineaţă, a maşinii profesorului -şeful clinicii, omul cu dioptrii mari- de către nebunul de la „opt”, un tip de 50 de ani, cu păr roşu şi faţă lucioasă… scuipa şi freca apoi cu hârtie igienică până când vopseaua metalizată sclipea de-ţi lua ochii… satisfacţia datoriei împlinite care se citea pe faţa lui după cele aproape două ore de muncă făcută cu devotament şi iubire… bietul ochelarist, a trebuit să-şi parcheze maşina în spatele spitalului şi să aşeze în loc o rablă donată de un depozit de automobile, ca să nu-l priveze pe pacient de „obiectul muncii”… În cele din urmă, au fost siliţi să îl externeze pe Cristo. „Nu au mai avut motive să mă ţină acolo, îşi spunea el. Sau bani să-i îngrijească pe toţi dezaxaţii. Aşa că i-au eliberat pe cei mai puţin periculoşi… La urma urmei, ce rău poţi face celorlalţi cu o video-cameră?!”
Îl privea cu ură neputincioasă, ca pe o iubită care s-a lăsat violată de golani… o fi făcut ea ceva ca să le aţâţe poftele, să-i aducă în situaţia prielnică de a abuza de ea… Apoi, l-a „iertat”. Ce vină avea el, la urma urmei? Acum, că a revăzut toate fişierele, se întreabă ce motive au avut ei să îl scoată din circuit. Probabil că nu va afla niciodată.
Radu. El a fost acela care l-a ajutat şi de data aceasta. Să-şi vindece agorafobia incipientă. L-a luat pe sus şi l-a scos în lume… în lume… ce lume!… oameni grăbiţi, tăcuţi, crispaţi, cu feţe rigide şi priviri inexpresive, de parcă ar suferi de cine ştie ce boală anxio-depresivă… de parcă sanatoriul s-ar fi extins în tot oraşul, pe nesimţite, încât se întreba uneori dacă l-au externat într-adevăr sau doar l-au transferat într-o secţie exterioară, în care bolnavii trăiesc -fără ştirea lor- într-o libertate aparentă…

Şi video-camerele… Adevărată invazie a unei armate tăcute şi ameninţătoare. Video-camerele de supraveghere. Fixate peste tot: la intrarea în clădirile publice, la birourile de recepţie ale hotelurilor, în gară, pe peroane, în interfoanele şi lifturile blocurilor de locuinţe, deasupra porţilor caselor, în garaje, pe holurile spitalelor, în saloanele şi sălile de operaţii, în intersecţii, pe creştetele statuilor din parc…

-Astea-s cele mai puţin periculoase, i-a spus Radu. Au mai mult rol de intimidare. Cred că multe dintre ele nu funcţionează tot timpul. Celelalte însă…

„Celelalte” sunt video-camerele minuscule, performante, camuflate în ceasurile secretarelor, printre faldurile unor perdele sau draperii, în televizoare, la butonierele sacourilor, în stilouri şi pixuri, în cataramele curelelor şi centurilor, în broşe, pandative, cercei şi inele, în vizoarele uşilor, în „celulele” sistemelor de alarmă împotriva incendiilor, în globurile din pomul de Crăciun, în boscheţii din parc sau printre exponatele din vitrinele magazinelor, încastrate în ramele ochelarilor de vedere sau de soare, în agrafele de păr, în casele de marcat, în penarele elevilor, în ornamentele poşetelor, în video-telefoanele mobile, în „perlele” fixate în buric, limbă, urechi, nas sau buze, în plafoniere, lămpi de birou sau de veghe… Video-camere la preţ de dumping, care se găsesc pe toate drumurile, conectate continuu sau sporadic la firmele de supraveghere care s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie.

Priveşte câteva modele expuse într-o vitrină care aparţinea mai demult unei mezelării. Radu îl trage de mânecă insistent şi îi face semn din ochi să plece. Îl duce într-un loc viran, încărcat de gunoaie printre care rătăcesc câini vagabonzi.

-Aici nu ne vede şi nu ne aude nimeni, spune el după ce inspectează rapid împrejurimile. Te-am luat de acolo pentru că dacă staţionăm mai mult de 30 de secunde, intrăm în baza lor de date şi, implicit, în cea a poliţiei, la capitolul suspecţi.

Proaspătul externat îl priveşte ca picat din lună, astfel încât Radu simte nevoia să continue:

-Au fost cazuri în care pensionari cumsecade, privitori nevinovaţi ai vitrinelor, au fost suspectaţi că pregătesc terenul pentru o spargere. Au fost atenţionaţi discret, printr-o scrisoare introdusă în cutia poştală, că dacă vor mai fi surprinşi în această ipostază vor fi acuzaţi de spionaj economic… Ce gogoriţă: spionaj economic doar pentru că priveşti o râşniţă de cafea sau un set de şurubelniţe!… În alte situaţii, oamenii au fost somaţi să dovedească -de parcă ar fi chiar aşa de uşor s-o faci!- că intenţionau să cumpere un produs de tipul celor expuse în vitrină, sau chiar l-au cumpărat, ulterior, de la firma respectivă… sau de la o alta, cu acelaşi profil, situaţie în care apăreau alte complicaţii: instigare la concurenţă neloială… S-a ajuns la procese, bani cheltuiţi cu avocaţii, tracasări…
Înţelege acum de ce oamenii trec unii pe lângă alţii evitând să se privească sau să se oprească în loc; intră în magazine, îşi fac rapid cumpărăturile şi ies ca din puşcă, îndreptându-se aţă spre casele lor, unde se închid în siguranţă, cu draperiile trase chiar şi în timpul zilei. Cu geamurile astfel astupate, locuinţele par camuflate, ca pe timp de război. Petrecerile, care altădată se ţineau lanţ, s-au rărit considerabil şi au devenit excesiv de sobre şi de scurtă durată: o nuntă ţine doar trei ore, un botez mai puţin, zilele de naştere sunt serbate în surdină, la domiciliu, iar parastasele se desfăşoară în incinta cimitirului, rezumându-se la împărţirea -în linişte mormântală, cu feţe reţinute şi gesturi puţine- de colăcei şi ţuică ambalată în butelii mici, de 100 mililitri, produse de una dintre secţiile-anexă ale holding-ului DVS.

În afara copiilor, care nu au căpătat încă discernământul necesar, singurii care par neatinşi de ameninţarea video-supravegherii par a fi beţivii. Figurile lor joviale sau ameninţătoare -după cum le este firea- au intrat de mult timp în fişierele poliţiei. Sunt chemaţi să se prezinte la „Biroul Central” ori de câte ori este perturbată ordinea publică -concept ce şi-a lărgit accepţiunea într-un mod neaşteptat-, dar rareori sunt reţinuţi pentru cercetări, din -culmea!- lipsă de probe concludente. Unii dintre ei, aceia care nu dau pe acasă cu zilele, se prezintă din proprie iniţiativă în faţa „organelor”, interesându-se dacă nu au fost cumva „solicitaţi” -un termen care a intrat rapid în vocabularul lor nu de puţine ori sărac- în lipsă de vreo persoană sau firmă „lezată” -alt termen adăugat bagajului lor lexical.

Radu îi spune că ştie câţiva hoţi „profesionişti”, abstinenţi înainte de invazia video-camerelor, care s-au apucat de băut doar pentru a intra în contingentul „etilicilor”, consideraţi a prezenta un risc scăzut de infracţionalitate, asta dacă se face abstracţie de încăierările din crâşme sau vagabondajul la care se dedau unii dintre ei, contravenţii atât de blând sancţionate de autorităţi încât se discută în ultimul timp de încadrarea lor la categoria „comportament previzibil al toxicomanilor”.

Victimele „grase” ale supravegherii se recrutează din rândul politicienilor din opoziţie, al oamenilor de afaceri „nealiniaţi”, al medicilor, judecătorilor şi funcţionarilor publici. Ultima dintre ele, cea mai celebră, care a ţinut, timp de o săptămână, capul de afiş al ziarelor, revistelor şi posturilor de televiziune locale, este viceprimarul, demascat de o video-cameră ultra-performantă, fixată în vaginul unei prostituate de lux.

-Îţi imaginezi ce au putut filma ăia! spune Radu râzând aşa cum nu l-a văzut de mult timp: cu întreaga faţă, dar mai ales cu ochii violeţi, singurele pete de culoare de pe faţa lui albă. Îţi închipui cum au trebuit ăia să demonstreze că „scula incriminată” aparţine viceprimarului şi nu altcuiva?! hohoteşte el îndoindu-se, ca apucat de crampe.
DVS. În ultimul timp, Cristo a auzit din ce în ce mai des vorbindu-se despre iniţialele acestea. Azi le-a văzut imprimate şi pe ecranul televizorului, în dreptul unui post local care nu exista înainte de internarea lui în sanatoriu. Priveşte de mai bine de câteva ore cele patru imagini simultane, surprinse de video-camerele de supraveghere. Nu ştie dacă le selectează cineva sau sunt transmise la întâmplare. Urmăreşte, fascinat, înscrisurile care se succed neîncetat în partea inferioară a ecranului -litere albe pe fond albastru, ca pe canalele posturilor de ştiri: „În fiecare sâmbătă, 13,30-17,30: topul celor mai bune imagini. Se admit şi înregistrări particulare.”, „La 23,00: Hold-up-ul de la Banca Transnaţională!!! – reluare. Interzis minorilor sub 12 ani.”, „DVS – postul cu cel mai bun rating!”, „Între orele 0,05-4,00: Hot images! Numai pentru adulţi!”, „AVIZ INTERESAŢILOR: Videofarm posedă sistem computerizat DVS.”, „Nico pentru Lulu: Special pentru tine; urmăreşte la ora 18,15!!!”, „S-a întâmplat ieri – sinteză DVS: ora 21,45.”, „Concursul lunii: DVS în parcuri şi grădini publice. Informaţii la tel. 040966310155-int.966, non-stop.”, „DVS – postul cu cel mai bun rating!”, „Camera de gardă, Spitalul Universitar, ora 10,14.”, „Marina B.: Caut sistem DVS second-hand, în condiţii bune. Ofer 20 euro. Eventual schimb cu video-cameră plus decodor.”, „Cu un abonament de numai 25 euro pe lună, veţi fi în siguranţă 24 de ore din 24 – DVS, relaţii la tel. 040966310155 – int.131, non-stop.”, „Anonymus: Pentru INCRESATCO – Ce ţie nu-ţi place altuia nu face! Vezi stânga jos, ora 14,40.”, „Angajăm personal calificat pentru întreţinere sistem DVS. Informaţii la tel. 040966310155-int.931, non-stop.”… După ce priveşte mai mult timp anunţurile din partea de jos a ecranului, cele patru imagini filmate aleargă spre stânga, ca atunci când mergi cu trenul şi te uiţi pe geam, apoi priveşti în compartiment şi vezi că totul curge în sens contrar celui cu care te-ai obişnuit: tablourile cu Băile Govora, oglinda, tetierele, plasa pentru bagaje… Îşi freacă ochii şi încearcă să ignore banda albastră, concentrându-şi atenţia asupra unui singur pătrat albăstrui, ignorându-le pe celelalte trei. Îi este destul de greu; atenţia îi este distrasă de multe ori în altă parte a ecranului de vreo mişcare neaşteptată, promiţătoare de acţiune, care se dovedeşte a fi adeseori o alarmă falsă. Revine asupra primei imagini şi are impresia că tocmai i-a scăpat ceva important în timpul absenţei sale…
Este aproape noapte şi a obosit. Închide televizorul şi încearcă să adoarmă. Este cuprins de o stare de surescitare pe care nu a mai simţit-o de mult timp. Din copilărie poate, când îşi făcea ucenicia de devorator de televiziune. Pe retină i se derulează, cu viteză fantastică, imagini distorsionate: oameni cu capete deformate ca în urma unei naşteri dificile -frunţi imense, bărbii triunghiulare- şi picioare scurte, semănând cu nişte spermatozoizi cu mâini de lungime variabilă, în funcţie de îndepărtarea sau apropierea lor de video-camerele de supraveghere – fantome fumurii făcând gesturi absurde, sau indecente, sau monotone, sau inedite, sau groteşti, sau inutile; video-camere supraveghind alte video-camere, intersectându-se, fulgerându-se cu sclipiri sticloase în timp ce se rotesc lent, panoramând „obiectivul”; clădiri cu geamuri mate, ca nişte bucăţi imense de leucoplast; frontoane ascuţite, agăţate de colţurile de sus ale ecranului său mental; sânii voluminoşi, uşor lăsaţi, ai unei femei, apoi pântecul supt şi pata întunecată dintre coapse, mâinile cu peri albăstrii ale unui bărbat, fesele lui rotunde, animate de mişcări sacadate; holuri imense şi pustii; chipul oval al unui copil care îl priveşte de aproape; umărul unei persoane care se ridică şi coboară în ritmul paşilor; o ţigară fără filtru care arde între degete tremurânde… un joint, probabil… faţa încercănată a unei fiinţe asexuate, cu ochi stinşi; ceafa şi spatele unui adolescent care butonează febril tastatura unui computer, apoi imaginea transfocată a ecranului, dovadă concludentă a unui act de hacking; uşa masivă, pe care intră şi ies umbre grăbite, care îşi feresc faţa; un robinet picurând; ramurile gri-argintii ale unui copac, printre care se zăreşte cabina unui telefon public în care o fată cu păr de cânepă stă cu receptorul lipit de tâmplă, nehotărându-se parcă să sune pe cineva…

„… ai două variante”, spunea Radu.

-A treia, a mea, nu-i interesează? se întreabă el îndreptându-se spre computer.

Edit This

Anunțuri
  1. Aura
    29/01/2010 la 16:26

    pai cum doar atat?!

  2. melami
    29/01/2010 la 17:21

    Ei uite, mai mult! 🙂

  3. Blanche Neige
    29/01/2010 la 21:50

    @SLVC
    Ti-am zis eu ca o sa tin cu asta, ca e de-al meu, e freaky!

  4. melami
    29/01/2010 la 21:51

    Ei lasă, că şi el e băiat bun. Ca Igor! =))

  5. 08/02/2010 la 18:54

    Cat p’aci sa zic ca este un autist inalt functional 🙂
    Mixajele, superbe imagini!
    Felicitari!

  6. melami
    08/02/2010 la 19:16

    Mersi, Leidi! 🙂

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: