Arhiva

Archive for the ‘Viata ca o prada, limba ca o spada…’ Category

Inbox-ul mă-sii!

27/02/2010 13 comentarii

Am vreo trei cunoştiinţe care-mi trimit mesaje de-alea cu efect piramidal, adică pe care să le trimiţi apoi tuturor prietenilor de pe lista ta. Deja când le văd numele, încep să simt un oarecare tremurici. Şi totuşi le deschid, pentru că s-ar putea să fie ceva întradevăr important în ele şi să risc să ratez cine ştie ce chestie. Azi dimineaţă l-am primit pe următorul:

TE ROG CITESTE-l!!!

Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu  permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.

Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu  permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Azi dimineata cand Dumnezeu a deschis o fereastră în RAI m-a văzut pe mine şi m-a întrebat:

Copilul meu, care este marea ta dorinta pt. azi??? Iar eu i-am răspuns: Doamne te rog sa ai grijă de persoana care citeste acest mesaj, de familia lui şi de prietenii lui speciali. Ei merita asta şi îi iubesc foarte mult. Iubirea lui Dumnezeu este ca un ocean, îi poti vedea începutul dar nu si sfârsitul. Acest mesaj este valabil din ziua în care îl primesti. Trimite asta la toti din lista ta. Ceva bun se va intampla cu tine mâine. Ceva pe care tu asteptai de mult să ţi se întample.

Nu rupe acest lant !!!

In momentele fericite iubeste-l pe Dumnezeu!
In momentele dificile cauta-l pe Dumnezeu!
In momentele de liniste adora-l pe Dumnezeu!
In momentele dureroase ai incredere in Dumnezeu!
In toate momentele multumeste-I lui Dumnezeu!
Cand Iisus a murit pe cruce, El se gandea si la tine!
Este foarte curios ca 93% dintre persoane nu retrimit acest mail. Daca faci parte din cei 7% care cred, retrimite acest mail cu titlul 7% si crede!
Lucrurile se intampla la o ora anume stabilita. La ora la care trebuie sa se intample.


Cu multa dragoste pentru tine,
Pe cat de repede a venit, pe atat de repede trebuie sa se duca.
Fecioara care IA TOATE NECAZURILE.
Cand ajunge la tine trebuie sa si plece mai departe.
Trimite acest mail la 10 persoane si problemele ti se vor rezolva.
Maica noastra a trecut pe la mine pe acasa si mi-a luat toate problemele, ti-o trimit ca sa le IA si pe ale tale..

Bun, mie mi se pare modalitatea asta de a acţiona ca un fel de şantaj emoţional. Sunt o persoană credincioasă, chiar dacă nu habotnică, şi mi-e greu să lupt cu îndemnuri de genul acesta, în care este amestecată Fecioara Maria şi Iisus.
A nu te supune îndemnului expeditorului ar putea părea un act de nesupunere, de răzvătire chiar, de negare a credinţei religioase, lucru care mi-e complet străin. Dar nici să mă apuc acum să agresez şi eu alte persoane somându-le să intre în „lanţ” nu mi se pare corect. Poate unele dintre ele sunt atee sau de alte credinţe, deci aş nimeri ca nuca-n perete. Poate că pur şi simplu îşi practică crezul în suflet, ca mine, nefăcând mare paradă de asta. Poate… Mai sunt o mulţime de astfel de „poate” în numele cărora anunţ, pe această cale, că nu voi mai deschide mesajele provenind de la astfel de persoane, chiar dacă risc să pierd „o mare sumă de bani”, o eventuală „moştenire” sau preţuirea lor.
Aşa cum am renunţat să mai deschid pliantele şi plicurile promoţionale de la diverse firme şi bănci, tot aşa voi proceda şi acum, pentru redobândirea liniştii mele sufleteşti. Un astfel de mesaj are rolul de a-ţi strica ziua, creindu-ţi un greu de definit sentiment de culpă, în loc să ţi-o înfrumuseţeze. Gata!
Anunțuri

Telefonul fără fir

21/02/2010 34 comentarii

Sunt bogată! Am trei telefoane mobile, unul fix şi unul fix mobil. Astea doar acasă. La cabinet mai am unul fix şi unul fix mobil. De ce atâtea? Păi, simplu: cele de la serviciu îmi sunt indispensabile acolo, unul dintre celulare este oarecum secret, adică îmi ştiu numărul doar vreo cinci persoane care contează, al doilea este rezervat „publicului”, adică pacienţilor şi cunoştiinţelor, iar al treilea e de la RDS şi nu prea îl folosesc. Fixul e fix, şi are legătură de Internet, iar mobilul fix de la Vodafone… Ei, cu ăsta chiar am dat chix. Să vedeţi cum s-a întâmplat!

Mă sună într-o după-amiază târzie o operatoare a firmei şi mă întreabă dacă am timp să-mi prezinte o ofertă etc. Cred că şi voi aţi păţit-o de câteva ori până acum. Întâmplător, în acel moment chiar aveam o mică pauză, aşa că am îndemnat-o să-mi zică despre ce e vorba. Chestie pe care a făcut-o cu maxim profesionalism şi debitând o mulţime de cifre care de care mai ademenitoare. Sumele nu păreau deloc mari; în plus, turuia ceva de nu ştiu câte discount-uri de care aş beneficia dacă acceptam pachetul respectiv. Ce mai! Miere pe pâine şi nu alta! Între timp, pauza mi s-a terminat şi a intrat un pacient în cabinet, aşa că trebuia să închei rapid conversaţia. Cum-necum, am acceptat oferta telefonică, nemaîncurcându-mă să fac suma finală şi să văd cât îmi dă.

După nici trei zile, mă trezesc cu un pachet de la firmă, în care găsesc un telefon dintr-acela care e fix, dar îl poţi plimba prin casă când ai chef să vorbeşti din altă cameră. Frumos, negru, lucios, cu un suport elegant. Pe care l-am dus acasă şi l-am pus la încărcat. Acolo e şi în ziua de azi, pentru că nu am apucat să-l folosesc niciodată deoarece n-am cu cine fras vorbi atâta câte minute mi-au dat ăia. Şi nici numere favorite cu care să merite să-mi pierd timpul. Da, dar abonamentul „curje” lună de lună, şi, de la suma mai mult simbolică pe care o plăteam înainte, acum decartez lunar cel puţin 60 RON pentru un telefon pe care nu-l folosesc. Am încercat să schimb ceva din datele contractului, dar evident că nu se poate, iar ca să-l reziliez ar trebui să plătesc o taxă cât nu face toată daraua asta. Aşa că m-am lăsat păgubaşă şi mi-am zis că asta e taxa pentru prostie şi neatenţie.

Azi însă, mă sună din nou domnişoara aia gureşă şi convingătoare, ca să-mi prezinte o ofertă nemaipomenită de Internet prin mobil; ştiţi voi, două luni gratuit şi după aia ardere la buzunare. Am lăsat-o să-şi debiteze tirada, i-am cerut chiar date suplimentare, m-am interesat de eventuale variante şi facilităţi etc. Mi-a vorbit aproape un sfert de oră, din ce în cea mai entuziasmată. După care am anunţat-o că mi se pare foarte interesant, dar nu, mersi, că-mi ajunge o ţeapă de la ei, nu trebuie să-mi iau chiar tot cactusul.

Cârcotaşa

20/02/2010 23 comentarii

Nu ştiu cum se face, dar m-am trezit cu vreo trei carduri pe capul meu.

Ieri, am avut de plătit o rată, aşa că mi-am zis că s-o fac pe cardul de la M. Bank. Surpriză! Nu mi-au ajuns banii, pentru că din suma pe care o ştiam depusă acolo, m-am trezit cu aproape 20 RON lipsă. Da, băieţii îmi percepuseră comision de administrare a contului. Chestie firească, o să spuneţi, doar că mie nu-mi surâde ideea ca cineva să se servească de banii mei, aşa că m-am decis să anulez cardul.

Merg deci la sediul băncii, în centru. Un spaţiu imens, curat, dichisit. „Pe banii mei!” îmi zic cu năduf.

Portarul, un malac între două vârste, zăcea pe un fotoliu, cu mâinile pe burtă. Tot din banii mei plătit şi ăsta! La ghişeu, două fătuci, dintre care una vorbea la telefon. A continuat s-o facă tot timpul cât am stat acolo. Tind să cred că nu a terminat nici acum, că avea de povestit nu glumă! În partea stângă a încăperii, o suită de compartimente pentru relaţiile cu publicul, dintre care doar unul ocupat. Din celelalte, funcţionarii erau ieşiţi, cu treburi foarte importante, ţinând pesemne de confortul clienţilor, că doar Mall-ul e la doi paşi şi e sezon de reduceri; mi-am dat seama de asta când le-am văzut pe două domnişoare întorcându-se încărcate cu pungi şi pachete.

Îi spun funcţionarei care părea cât de cât liberă şi dispusă să mă asculte ce păs am. Completez formularele pe care mi le dă şi merg apoi la bancomat ca să-mi descarc cardul. Evident că din cei 88,5 RON cât mai aveam pe el, maşinăria îmi dă doar 80, că aşa e setată. Întoarsă la ghişeu, domnişoara mă anunţă că merge să-mi distrugă cardul şi dispare într-un oficiu de unde aud un zgomot ca acela făcut de un automat de cafea. Se întoarce şi mă informează că s-a rezolvat, după care îmi trage un zâmbet în stilul: „Gata, am isprăvit, nu mai încurca locul de pomană, că nu mai eşti clientul nostru”.

-Dar cei 8,5 RON? Ce se întâmplă cu ei? nu mă las eu.

-Păi, dacă vreţi, mai depuneţi la bancomat 1,5 RON şi apoi retrageţi 10 RON, mă informează ea lejer indispusă.

-Cu ce, că abia mi-aţi distrus cardul?

Deja zâmbetul ei are nuanţa aia inconfundabilă de „Iote, cârcotaşa naibii!”, dar mă fac că nu observ. Mai mult chiar: îi trag un smile ca la reclamele de la pastele de dinţi.

-Vi-i putem da în numerar, aici la ghişeu, dar vă percepem comision.

-Ok, daţi-mi-i aşa!

Chestie pe care o şi face irosind o grămadă de hârtie, tuş de imprimantă, curent electric, timp şi nervi. De data asta ai ei.

Plec din bancă urmărită de gândurile neîndoios „bune” ale funcţionarei. Colega ei continuă să vorbească imperturbabilă la telefon, portarul să dormiteze şi funcţionarii ceilalţi să-şi arate unul altuia achiziţiile recente de la supermarketul de peste drum. Din partea mea, n-au decât s-o facă, pentru că de acum nu mai simt că e pe banii mei, ci ai altor fraieri ca mine.

Voie bună şi sictir!

12/02/2010 76 comentarii

Se întâmplă să-i fim în drumul lui spre C., când se întoarce din satul natal. Dacă suntem în localitate, ne trezim cu el pe nepusă masă, de obicei în momente cât se poate de nepotrivite. Azi am încercat să mă prefac că nu sunt acasă, dar se înfipsese cu degetul în sonerie de întărâtase toate javrele din vecini, câinii mei fiind de mult în spume, aşa că n-am avut ce face. I-am dat drumul în curte şi l-am omenit cu ce am găsit prin frigider.

Aflu, în ultimul moment, că „peştişorul” nu se întoarce decât la miezul nopţii, şi-mi blestem în gând norocul.

Ar fi suportabil dacă nu s-ar încăpăţâna să vorbească suculent ţărăneşte cu accent ardelenesc, lucru care poate părea exotic în sud, acolo unde trăieşte, dar este enervant aici, unde aud aşa ceva la tot pasul. A fost ditamai şef de secţie. Apoi, după ce pila lui nu i-a mai ţinut spatele, n-a mai fost. S-a pensionat din motive psihice. Şi-a reluat activitatea ca taximetrist şi director de fundaţie culturală. A fost atins, în trecere, de pasiunea fotografiatului. A mâzgălit ceva pe pânză, fiind convins că pictează. Uneori crede că va scrie o operă biografică zguduitoare despre Coşbuc, cu care afirmă că ar avea un oarecare grad de rudenie. Acum duce plosca diverşilor „artişti” edentaţi, alcoolici şi rataţi, prin C. Ah, şi mai este ceva: s-a specializat în recondiţionarea forfecuţelor de unghii! Ar fi hilar dacă nu ar fi patetic. Vorbeşte tare, debitând banalităţi puerile, locuri comune, cu aerul că a descoperit piatra filosofală.

Amicul vrea, nici mai mult nici mai puţin, să-i fac cunoştinţă cu o doamnă care să-l scoată din încurcăturile financiare în care s-a băgat. Adică să devină un soi de gigolo. „Măi băiete, chiar şi pentru asta este nevoie de un minim bagaj de talente, iar băutul nu intră în fişa postului! Nu urăsc nici o femeie atât de mult încât s-o cuplez cu tine în asemenea condiţii”, îi zic eu, mai în glumă, mai în serios. Nu mă credeam în stare de o asemenea cruzime, dar individul acesta trebuie zgâlţâit de cineva, odată şi odată, ca să-şi revină. Riscant. Sunt singură cu el, are acte de „glumeţ” şi nu este nici pe departe treaz. A rămas înmărmurit. Dar nu pentru mult timp. S-a repliat mai repede decât mă aşteptam şi a început să-şi enumere calităţile care îl recomandă pentru funcţia de soţ întreţinut: comorile pe care le are de dăruit unei femei, simţul familiei… Îl opresc să mai abereze, amintindu-i că îl cunosc de o mulţime de ani şi am asistat la divorţul lui, urmat de decăderea din drepturile părinteşti. Sunt de o sinceritate brutală, dar şi el este un bun încasator. Verific, în trecere, cât a băut din flaconul de 5 litri care, la venirea lui, era aproape plin cu vin rubiniu. Nu pot crede: este la jumătate! Unde încape atâta băutură în mâna asta de om?! Şi cum i-o arăta oare creierul, că de ficatul lui mă apucă jalea…

Mă opresc la timp, convinsă de inutilitatea demersului meu. Oricum, am reuşit să-i demontez câteva mituri în iluzia cărora trăia. Nu ştiu cât îşi va aduce aminte din conversaţia noastră mâine. Se uită la ceas şi constată că, dacă îi chem un taxi, poate prinde trenul spre C. Cuprinsă de remuşcări, îmi vine să insist să mai rămână, dar mă abţin în ultimul moment. Mi-a stricat o zi pe care mă pregătisem să o folosesc altfel. Nu voi lăsa părerile de rău să-mi mai ruineze încă una. După tot ce i-am spus, ajunge la o concluzie deconcertantă: „Îmi place să vorbesc cu tine. Nici o altă persoană nu a avut curajul să-mi spună ce mi-ai spus tu acum.” Cred şi eu! Cine să fie atât de inconştient ca mine?

Îi aduc, din garaj, sacoul pe care l-a uitat astă toamnă la noi. Este surprins să vadă că l-am pus pe un umeraş şi l-am acoperit cu o folie protectoare. Oare ce credea? Că l-am mototolit şi l-am aruncat într-o debara? Ce naiba, sunt o persoană civilizată! Îl conduc la poartă, după ce i-am dăruit o sticlă de palincă. Este emoţionat. Îmi îmbăloşează obrajii cu pupături, mă ia în braţe şi îmi declară prietenie veşnică.

Mă sună apoi din tren, anunţându-mă că vrea să mai discutăm aşa de sincer ca astăzi. Exact lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult! Ieşit din universul meu proxim, nu mai simt ostilitatea de care m-am lăsat cuprinsă în urmă cu o oră. Îi spun ceva drăguţ, glumeţ, îi fac urările necesare şi ne despărţim în termeni civilizaţi.

Ajuns în C., îmi telefonează, deşi e miezul nopţii, şi îmi mulţumeşte pentru tot. Nu i-am cunoscut până acum latura aceasta masochistă. Sau este doar speriat că şi-ar putea pierde puţinii prieteni care i-au mai rămas? Ciudat, în comparaţie cu el, mă simt doar o burgheză moralistă. El este adevăratul artist dintre noi, chiar aşa ratat cum este. Are mai multe frământări şi neînţelesuri ca mine. Sunt prea aşezată în matcă, chiar dacă stau şui. Îmi lipseşte neastâmpărul de care mă simţeam cuprinsă în urmă cu ceva timp. Sunt o boare de vânt călduţ, nu o furtună.

Totul despre sex, variantă autohtonă

08/11/2009 40 comentarii

shoppingIeri, în parcarea de la Auchan, aşteptându-le pe soră-mea şi pe maică-mea să vină de la cumpărături, că le-a pocnit şopingita, cum v-am mai spus. În parcare, în faţa mea, un cuplu. El, subţire, nu prea înalt, cu o cărare trasată cu rigla şi firele de păr aliniate milimetric pe ţeastă. Îmbrăcat cu blue jeans călcaţi cu dungă. Nevastă-sa, genul de gospodină anonimă, descărca cumpărăturile în portbagaj. Tipul, după ce s-a convins că jumătatea lui aşează totul în perfectă rânduială acolo, deschide maşina şi apare cu o cârpă cu care începe să şteargă geamurile, oglinzile retrovizoare şi farurile. După care o împachetează şi o pune într-o pungă, pe care o aşează meticulos în buzunarul interior al portierei. Precizez că respectiva maşină nu părea să aibă nevoie de igienizarea pe care i-o aplica tipicarul. După acţiunea asta, se şterge pe mâini cu un şerveţel umed, pe care îl pune, cu grijă, în coşul de gunoi din apropiere, şi se apucă de mâncat un ştrudel scos de nevastă din geantă. În tot acel timp, cei doi n-au scos nicio vorbă unul cu altul. Erau ca o maşinărie perfect programată, în care fiecare piesă face ce trebuie. Era reconfortant să-i privesc cum se înţelegeau ei fără cuvinte, doar că mă încerca o curiozitate greu de stăpânit: oare cum fac ăştia sex? La fel de eficient, organizat şi silenţios? 🙂

În faţa altui magazin, tot în maşină, că nu există supermarket în oraşul ăsta în care să găsească fetele mele tot ce au ele nevoie. Pe trotuar, altă pereche. El: înalt, cu alură sportivă, tuns scurt, cu o faţă care pare că nu a învăţat încă grimasa aia care se cheamă surâs, că la mai mult nu mă puteam aştepta de la unul ca el. Ea, suplă, cu unduiri de felină în mişcări, chip drăgălaş, cam încărcat cu fond de ten. Era un crăpău afară, de simţeai nevoia să pui pe tine şuba, dar tipa îl suporta cu stoicism, că altfel nu aveai cum să-i remarci liniile fine şi nervoase, aşa că defila, la dreapta lui, într-un plover de caşmir alb, decoltat cu asupra de masură; iar în mâna dreaptă îşi ţinea scurta îmblănită, de care se părea că nu are nevoie. N-a fost cazul să-mi mai pun întrebarea aia cu sexul, pentru că răspunsul era mult prea evident. Emana prin toţi porii tipei, începând cu fruntea-i netulburată de dileme mai mari decât: „Cu ce să-mi asortez cureaua? Cu poşeta sau cu cizmele?” şi sfârşind cu buricul care îţi făcea cu ochiul la fiecare pas mai legănat al posesoarei lui.

Ultima haltă, în alt magazin. Mă aflu în vecinătatea unei familii compuse din părinţi şi doi copii trecuţi de 20 de ani. De unde ştiu? Simplu: capul ei mi-a fost asistent timp de vreo cinci ani. Stau cu spatele, pentru că, drept să spun, la halul de nervi în care m-au adus cumpărăturile, doar o conversaţie cu el nu-mi lipseşte. Însă îi urmăresc atentă, pentru că e fascinantă conversaţia lor. Pur şi simplu e o dezbatere legată de particularităţile unui anumit tip de salam, de diferenţa colosală dintre caşcavalul de Moeciu şi ăla de Dorna, de gustul aparte al cremvurştilor Corelli, mult mai onctuos decât al ălora de Babadag. Eram în prezenţa unor degustători şi cunoscători rafinaţi ai chestiilor care se bagă pe sub nas sub formă de hrană. Habar n-aveam că cineva poate depune atâta efort şi aplicaţie pentru a deosebi între ele nişte chestii care mie îmi par că au cam acelaşi gust. Despre viaţa sexuală a tinerilor n-am îndrăznit să fac presupuneri, dar despre cea a părinţilor lor, da. Mi-era cât se poate de evident că cei doi simt adevăratele orgasme doar la masa din bucătărie, şi nu în felul în care am văzut în „Poştaşul sună întotdeauna de două ori”, cu Jack Nicholson şi Jessica Lange.

Amantul

03/11/2009 30 comentarii

Stăteam, în maşină, la o intersecţie de drumuri principale, genul ăla în care simţi cum se scurge viaţa pe lângă tine în timp ce aştepţi verdele. Pe trotuar, un cuplu cam ciudat. El – la vreo 50 de primăveri, tuns cu breton, cu geacă de piele neagră şi ginşi albi. Ea, la vreo 30, blondă, sfioasă sau mioapă, că se uita mai mult în pământ decât la partener. Tipu’, volubil şi expansiv, gesticulând întruna. Tipa: precaută şi vulpiţă, privindu-l din când în când cu coada ochiului. La colţul străzii, se opresc brusc, semn că drumurile lor urmau să se despartă. El mai execută nişte grimase care trebuie să fi făcut furori în urmă cu vreo douăzecişicinci de ani, când zulufii ăia de pe frunte îşi aveau pigmentul propriu, nu împrumutat din cutia de vopseluri ale nevestei, iar ea flutură o mână subţire şi albă, apoi se angajează în traversarea străzii. Tomnatecul, cu ochii după ea, îşi continuă deplasarea într-o formă mai atenuată a „pasului ştrengarului”, dar o cutie de gunoi fixată pe stâlpul de iluminare îi stopează brutal elanul, cuibărându-i-se în braţe exact când nu se aştepta. Tipul încearcă s-o dea mai la o parte, dar gunoiera se ţine scai de el, ca o amantă pe care vrei s-o părăseşti dar nu se lasă cu una cu două. În cele din urmă, se descotoroseşte de ea fără prea multe menajamente şi îşi continuă drumul, de data asta mai relaxat, adică cu un început de burtă pe care nu i-l remarcasem cât fusese în prezenţa blondei. Chestie care mi-a amintit instantaneu de bancul următor:

Două femei, pe stradă:

-Uite-l, fa, pe bărbatu-tău cu o gagică! zice una dintre ele.

-Da, îl văd, răspunde cealaltă.

-Şi? Nu-i sari la gâţi? N-o târnoseşti pe curvă?! spune amica ei, aproape spumegând de furie.

La care cealaltă începe să chicotească:

-Nooo, îi mult mai distractiv să-l văd cât poate să-şi ţină supt burdihanu’…

*Tot căutând eu o poză de bărbat cu burtă -o raritate în rândul sexului tare, trebuie să recunoaştem!- ca să ilustrez articolul, am dat peste

Daţi cu ouă stricate în noi! Umpleţi-ne de rahat!

08/10/2009 24 comentarii

index

Lumea s-a obişnuit să ne bage în categoria meseriilor de tip „Urzica”. Frizerii, ospătarii şi medicii au fost dintotdeauna ciuca bătăilor de joc, din motive mai mult decât evidente. Suntem corupţi, măi. Avari, lipsiţi de suflet şi cu ochii numai după ciubucuri!

Oi fi eu vreo excepţie de la regulă, dar, ca medic, n-am aşteptat şi acceptat niciodată să fiu „stimulată” ca să ajut pe cineva, iar micile „cadouri” le-am primit cu maximă reţinere. Aşa mi-a mers buhul de fraieră, încât am reuşit să adun pe lista mea de capitaţie pe toţi nevropaţii, psihopaţii şi şmecherii din oraş. Îi împrumut cu bani, le dau medicamente primite de la firmele de specialitate, le plătesc autobuzul când mi se plâng că nu le-a venit pensia, îi duc cu maşina la spital, că până vine Salvarea riscă să le perforeze apendicita. Ce mai, sunt Sfânta Rita, patroana cauzelor pierdute. Dar şi ei îmi sunt recunoscători. Datornicii, ca să nu mă pună în situaţia neplăcută de a primi bani de la ei şi lumea să creadă că mă mituiesc, se mută la alţi medici de familie, psihopaţii ţin aproape, că mereu găsesc prin dulap vreun Diazepam sau Rudotel neexpirat, să le alin agoasele, iar şmecherii se ţin scai de mine, că aşa luzăriţă cu greu mai găsesc ei în ziua de azi.

Medicul de familie a devenit un fel de oficiu de rezolvare a problemeor incerte. Vrea unu’ să primească de la primărie o cameră în plus, primul drum îl face la el, ca să-l întrebe ce şi cum ar trebui să facă pentru a urca în lista de priorităţi. Are unu’ vreun bătrân prin casă, fuga la doctor să-i facă referat medical, să primească un post de îngrijitor-însoţitor, deşi de multe ori moşul/baba sunt mai verzi decât petiţionarul. Vrea una să-şi rotunjească sânii, imediat se înfiinţează la cabinet şi te consultă asupra felului în care ar putea ea încălţa Casa de Asigurări cu preţul a două silicoane plus manopera. Ş.a.m.d.

În privinţa motivelor pentru care se adresează medicului, fiecare consultaţie este o încercare pentru inima omului în halat alb. Azi, de pildă, a venit una care mi-a cerut bilet de trimitere la dermatologie pentru că nu-i place cum îi stă părul. Am crezut că nu aud bine, aşa că am pus-o să repete. „Ce-i aşa de greu de priceput, doamnă. Uitaţi-vă la mine, vedeţi cât îi de ţepos si răsucit în creştet?!” M-am uitat. Cu lupa şi lanterna chiar. Şi n-am văzut decât un scalp nu prea curat, pe care se impregnase urma pernei, cum dormise. Nici urmă de vreo micoză sau malformaţie. Doar lipsa unui şampon  şi a pieptenelui. Credeţi că am scăpat de ea până nu i-am dat biletul cu pricina?! Nu. Aţi ghicit corect. Femeia stătuse la rând, era asigurată, aşa că avea dreptul. Tipa asta a reuşit s-o detroneze pe o altă pacientă care ocupa locul întâi în topul meu cu adresări pentru motive idioate. Aia venise în ajunul Paştelui, după ora de închidere a cabinetului, şi m-a obligat să mă întorc din drum să-i văd sugarul sănătos, invocând dreptul ei la consultaţie preventivă. Despre asta v-am povestit altcândva, aşa că n-o să vă mai plictisesc.

Credeaţi că va fi o postare veselă, cum v-am obişnuit. Ei bine, nu. Ce simţ al umorului mai poţi avea după ce îţi vine un malac la cabinet şi îţi solicită o adeverinţă medicală pentru angajare, din care să reiasă faptul că-i sănătos? Asta după ce, în urmă cu un an, te-a bătut la cap de trei ori pe spătămână să-i dai trimitere la toţi specialiştii, după care a apărut cu o decizie de pensionare pe caz de boală, de gradul II. Îi spui că eşti obligată să-i treci bolile alea pentru care a stat acasă şi a primit bani de la statul român, dar el te somează să treci cu vederea „nimicurile” alea şi să-i dai un act cu care să se poată angaja portar la nu ştiu ce instituţie în care salariul femeii de serviciu e mai mare decât ăla al unui funcţionar public. Ca să te „îmbuneze”, îţi înghesuie în buzunar o hârtie de 5 lei, pe care o scoţi şi i-o returnezi, în ciuda asigurărilor lui că nu te mituieşte, da’ n-a avut timp să-ţi ia o ciocolată. Îl refuzi din nou, cu riscul de a ţi-o lua peste ochi, că între timp individul se înfoaie la tine din ce în ce mai iritat, după care îţi smulge fişa medicală din mâini şi pleacă trântind uşa în urma lui, înjurându-te de fraţi, surori şi alte rude, mama ta de nemernică împuţită şi bună de nimic!

Pacienţii din sala de aşteptare privesc nedumeriţi evoluţia omului, şi-şi spun că precis ai făcut tu ceva ce l-a scos din fire, că doctorii ăştia nu se mai satură de ciubucuri şi de mişmaşuri. După toate astea, tu trebuie să consulţi, cu calm şi competenţă, mulţumindu-i lui Dumnezeu că ţi-a dat şansa să-i ajuţi pe semenii tăi. O faci, cu gândul şi la mia aia de roni cu care ai rămas după ce ţi-ai plătit dările la stat şi personalul, şi te întrebi dacă găseşti cumva vreo cucoană care să te lase să-i speli veceurile pentru cele 350 de roni care îţi mai trebuie ca să-ţi achiţi rata, că te-ai săturat să te-prumuţi de la pensionara de maică-ta, care oricum te ţine pe degeaba.

Îţi vine să-ţi bagi picioarele în facultatea aia grea pe care ai făcu-t-o, în sutele de examene pe care le-ai dat, în miile de umilinţe pe care le-ai îndurat de la Măria Sa pacientul, care are numai drepturi, nu şi obligaţii. Nici măcar pe aia de a fi civilizat, că la mai mult nu speri după atâţia ani de profesie. Mai pui gaz pe foc amintindu-ţi că acum ai un ministru specialist în afaceri cu borduri, după ce ai avut unul care le avea cu maşinile scumpe, înainte de care a fost un economist care te-a mituit cu bani grei, ca să-i votezi partidul, după care plăteşti acum impozit de ţi se usucă sufletul. Te mai răcoreşti înjurând un pic guvernul ăsta de doi bani, cu ministere comasate, conduse de oameni care şi-au dat cu stângu-n dreptul în domeniul lor, dar care sigur se vor descurca acum, cu competenţele lor duble.

După care te întorci a doua zi la muncă, domolit oarecum de amintirea că o dată cineva ţi-a mulţumit că l-ai scăpat de la moarte. Încerci să uiţi că tot acel cineva ţi-a dat cu scuipaţi între ochi la scurt timp după aceea, că n-ai vrut să-i dai concediu medical fără motiv, şi te consolezi cu gândul că alţii o duc mai rău ca tine. Spre exemplu: homeleşii!

Şi acum, liber la huiduieli şi la fluierături! Aruncaţi cu zoaie în ăia cu halate albe, că v-au vindecat rugile mamelor voastre şi lecurile babei Ilina, nu ştiinţa lor de carte şi inspiraţia profesională. Săriţi cu exemple de genul: „Nici nu s-a uitat la mine până nu i-am băgat plicul în buzunar!”, „Un măcelar, asta e!”, „O idioată cu ifose, care crede că dacă are parafă, poate face ce vrea muşchii ei!” Daţi cu căcat în toţi ăia care şi-au pierdut nopile şi liniştea în speranţa că tot efortul lor va aduce puţină lumină şi sănătate în viaţa voastră. Ştergeţi cu buretele orice bine venit vreodată din partea unui medic, şi concentraţi-vă pe relele -multe, puţine- venite din partea unei bresle animate, în mare parte, de gânduri bune. De care se cam vindecă după ce primesc feed-back-uri de genul ăstora de mai sus.

După postarea asta, sunt sigură că nu-i voi mai fi simpatică niciunuia dintre prietenii mei de blogăreală, dar mi-am asumat riscul ăsta pentru că vreau să aflaţi şi cum simţim noi, fiindcă părerea voastră despre corpul medical din România o tot aud şi văd pe toate canalele media. De n-aş fi medic, s-ar spune că sunt Avocatul Diavolului. Aşa, sunt doar al meu şi al încă câtorva mii de semeni ai mei, pe care îi salut cu ocazia asta!

Să vă dea Dumnezeu sănătate la toţi!