Archive

Archive for the ‘muzica şi muzichia’ Category

Maeştrii muzicieni

24/02/2010 31 comentarii

Stăteam în cabinetul meu de la teatru şi scriam o foaie de observaţie. De pe hol se auzea o voce bărbătească ce-şi încerca puterile cu o melodie destul de complicată. La început, am crezut că e vorba de o repetiţie. Fac aici o paranteză. Dat fiind specificul instituţiei, acolo e locul perfect pentru o crimă, deoarece nimeni nu reacţionează când se aud strigăte de groază sau schimburi de cuvinte de genul: ” ‘tu-ţi morţii mă-tii! Te sugrum!” „Ajutoooor!”

Scot, curioasă, capul pe uşă, să-l vad pe menestrel. E un mânuitor de decor.

Îmi amintesc atunci de chestii similare şi realizez că oamenii cu meserii simple, care cer efort fizic şi minte odihnită, sunt şi cântăreţii cei mai entuziaşti şi lipsiţi de inhibiţii.

♦ Pe primul loc, i-aş pune pe zugravi. Nu cred că aţi întâlnit până acum vreo echipă care să nu-şi aibă vocalistul lor. Cred că îi stimulează ecoul încăperilor goale. Sau doar mirosul de lacuri şi vopsele. Repertoriul lor e variat, începând cu evergreen-uri şi sfârşind cu ultimele hit-uri pop.

♦ Pe locul al doilea, muncitorii din construcţii. Nici ăştia nu pot amesteca în mortar sau mânui mistria dacă nu fac câteva vocalize. În privinţa preferinţelor, ei optează mai mult pentru manele şi muzică lăutărească. La drept vorbind, nu-s chiar elita clasei muncitoare.

♦ Urmează apoi tinichigii şi mecanicii auto. Ăştia-s de obicei mai emancipaţi. Cântă acompaniaţi de radio, care cred că intră în dotarea obligatorie a atelierelor de reparat maşini. Nici un gen al muzicii uşoare nu le este străin, ei evoluând cu lejeritate atât în repertoriul internaţional, cât şi autohton, românesc şi unguresc deopotrivă, indiferent de limba lor maternă.

♦ La rând sunt femeile de serviciu sau care te ajută la curăţenie. Dacă ai nenorocul să uiţi aparatul de radio sau televizorul deschis, o să-ţi lălăie toate melodiile pe care le aud, până ţi se face acru şi le închizi sursa de inspiraţie. Gura nu poţi, aşa că vor continua să fredoneze din amintire, mult timp. De obicei, fals şi cu multe „mmm”-uri sau „la-la-la”-uri compensatorii versurilor care le scapă.

♦ Cosaşii, ciobanii şi păzitorii ciurdelor de vite sunt şi ei dotaţi de la natură spre cântare. Doar că ei sunt mai mult cu hăulitele, horele, sârbele şi doinele de jale, pe care le fac să semene toate între ele.

♦ „Agenţii comerciali. Îi vezi mereu cu o cască în ureche şi lălăind voioşi în timp ce livrează comenzile.” (sebra). Dar în cazul lor, mi-e teamă că, de fapt, ascultă literatură motivaţională, altfel nu-mi explic veselia lor chiar şi acum când vânzările merg mai prost.

♦ Şi ultima pe listă, cu voia dumneavoastră, eu, care mă surprind deseori fredonând prin casă sau în timp ce merg cu maşina, până îmi iau seama şi redevin sobră. Mă rog, atâta cât pot! Adică doar murmur şi bâţâi din cap în ritmul muzicii de la radio-mp3-player. Asta când se întâmplă să-l am, pentru că există nişte băieţi, prieteni buni cu poliţaii, care au grijă să mi-l salte din „pejeu”, pentru siguranţa circulaţiei pasămite!:)

Welcome to the Club! :)

26/01/2010 20 comentarii

Mă dau în vânt după chestii de genul ăsta. Solidaritate, bucurie, civilizaţie, entuziasm. Toate, sentimente pozitive. Care mă ajută să trec peste cenuşiul şi încrâncenarea pe care le întâlnesc la tot pasul. Când se adună atâţia oameni doar pentru ca să cânte, e semn că omenirea nu e chiar la capătul evoluţiei sale scăpate (aparent) de sub control…

La cererea ariciului nostru!

21/01/2010 66 comentarii

The Boss, again!

15/12/2009 6 comentarii

Uitaţi-vă la violonist, ce bine seamănă cu Salman Rushdie!

E favorita mea pentru moment. Melodia! Se conduce foarte bine pe ea. Dar nu când e zăpadă, că e risc să ies în decor. 🙂

Victor, Victoria

15/11/2009 8 comentarii

Aceeaşi melodie, interpretată magistral de Julie Andrews…

şi Robert Preston…

în unul dintre filmele mele preferate! 🙂

Tangoul – să-l vedem, să-l ascultăm, să-l simţim…

27/10/2009 31 comentarii

tango

tnago1tangotango3

Tangoul

„Caracterul dansului este dat de mişcările sincopate şi de pauzele dramatice, iar maniera de abordare depinde în mare măsură de abilitatea dansatorilor de a se adapta caracterului pasional al acestuia”, zic enciclopediile. Şi tot ele adaugă: ” Este un dans plin de personalitate, cu multă trăire interioară care te învăluie cu parfumul său.”

Am un amic înnebunit după dansul ăsta. El mi-a trimis desenele de mai sus, aşa că, de dragul lui, m-am interesat ce şi cum în egătură cu tangoul. Şi iată rezultatele:

• La începutul secolului al XX-lea, milonga (în care există mişcarea specifică scurtă şi oprită, de cap şi de umeri) era dansată în sălile mici din înalta societate braziliană. „The dandies” au schimbat dansul în două direcţii. În primul rând, au schimbat aşa numita „Polka rhythm” în „Habanere rhythm” şi, în al doilea rând, l-au denumit tango deoarece numele de milonga amintea prea mult de „Barria de Las Ranas”, unul din ghetourile Buenos Aires-ului…

• În Europa, a pătruns destul de greu, mai ales în urma eforturilor unui oarecare profesorul parizian Robert, care nu ştiu cu ce se ocupa. Odată pătruns în saloanele de dans, tangoul a avut mulţi adepţi, dar şi multi oponenţi. În special episcopii francezi erau împotriva lui, ei atrăgând atenţia asupra naturii tentante şi senzuale a acestuia, dansatorii punând în pericol sfintele învăţături bisericeşti. Măi să fie!

• Nici la Londra nu a fost acceptat din prima, fiind considerat un dans prea erotic. Nu ştiu de ce nu mă mir deloc!

• În 1907, după câteva schimbări de stil şi în urma unui concurs de dans de pe Riviera Franceză, unde dansatorii au fost foarte apreciaţi, tangoul a fost acceptat în ambele capitale europene de mai sus, la ceaiuri sau cine dansante, („Tango teas”, „Tango Soupier”), care aveau ca invitaţi dansatori profesionişti.

• Până şi presa din SUA era scandalizată de el. (Că reuşise să eradicheze şi alcoolismul, şi proxenetismul, şi gangsterismul, aşa că ce treabă avea ea decât să stea cu ochii pe un dans!) În 30 mai 1915, New York Times publica un articol cu titlul „Pericolul Tangoului, mai mare decat al Imperialismul German”. (?!) Măcar de ar fi fost aşa… Încă o dată, americanii au nimerit-o pe lângă, că nu-mi amintesc să se fi luat la trântă cu hoardele dezlănţuite de dansatori care se încolăceau pe ring, ci exact cu „imperialiştii” ăia nazişti ai celui de-al Treilea Reich…

Cu toate acestea, ei sunt cei care îi redescoperă acum farmecul uşor desuet, ca în scenele care urmează:

Hara! Kiri?! :)

19/10/2009 9 comentarii

Ei da, îmi place Hara! Şi? Are cineva vreo problemă cu asta? Bun, o să ziceţi că videoclipul e cam defazat. N-am ce face, altul mai bun n-am găsit. Hai să încercăm cu altul!

Dar, de combinaţia asta de viori şi chitară ce ziceţi?

Bine, hai că vă mai înviorez o ţâră!

Şi, cu asta, am plecat! 🙂