Arhiva

Archive for the ‘Maculator’ Category

Fete, feţe…

04/03/2010 28 comentarii

♦ Ieri, pe când mergem la poştă, mi-a tăiat calea o femeie urâtă. Dar urâtă, fără nici o şansă de a deveni măcar comună. Genul „prima generaţie de asfalt care îşi poartă cu mândrie devenirea în orăşeancă”. Îmbrăcată foarte îngrijit, cu haine scumpe, curate. Siluetă subţire, băţoasă. Mers ţanţoş. Tunsă scurt şi vopsită cu şuviţe. Machiată din gros. Îngrijită până la cel din urmă amănunt. Şi totuşi, urâtă ca jegul de pe o manşetă albă. Mi-o imaginam nemachiată, necoafată şi îmbrăcată într-un capot. Adică, aşa cum o vede mai tot timpul soţul ei. Brrr! Doamne, nici eu nu sunt frumoasă, dar măcar fac parte din categoria celor cărora machiajul le ajută la ceva… Şi uite aşa, gândul mă poartă la H., colega mea de facultate. Fata clorotică. Eram fascinată de lipsa de culoare din obrajii ei. Buzele îi erau aproape albe, nasul fin, fruntea înaltă, părul cânepiu. Trupul – o maşinărie de făcut sport. Picioare frumos arcuite, şolduri fine, abdomen ca plaşeta de surfing, sâni plini, neopulenţi, mâini cu degete uscăţive, terminate prin unghii tăiate corect, ovale, palide. Nu dădeai doi bani pe ea la o primă privire. Poate că nici la a doua. Dar când deschidea gura, Doamne-Doamne! În afară de faptul că era de o inteligenţă cu mult peste medie, avea un verb corosiv care putea pune la respect şi o adunare de derbedei, dar şi una de creiere atent selecţionate. Uite, abia acum realizez că nu mai ştiu cum o cheamă. Chiar aşa, mă întreb ce s-o fi ales de spălăcita aceea cu mintea ca briciul şi vorba ca „vitrionul englezesc!?…

♦Şi, pentru că tot evocăm feţe ciudate: G.V. Colegă de liceu. În toţi acei patru ani fata aceasta şi-a petrecut cel de-al doilea trimestru şcolar într-un sanatoriu de pe malul mării. Poate Techirghiol. Dermatomiozită. Chipul îi era ascuţit şi uscat, cu pielea (prin care se vedeau sufuziuni hemoragice) atât de întinsă pe oasele feţei încât aveai impresia că dacă o vei înţepa cu acul, va plesni şi se va jupui precum pieliţa unei piersici coapte. Sub acest înveliş care îţi provoca milă şi repulsie în acelaşi timp: o minte croită strict pentru matematică. La celelate discipline era mediocră. Când venea însă vorba de abstracţiile şi subtilităţile acestei discipline, era de neegalat. Rezolva problemele din „Gazeta matematică” cu uşurinţa cu care completăm noi careurile unei integrame. (De altfel, ulterior a absolvit cu brio Cibernetica, dar sănătatea nu a lăsat-o să se dezvolte în cercetare, permiţându-i doar să devină profesoară la un liceu de specialitate.) Nu am reuşit să mă împrietenesc îndeaproape cu ea, dar totuşi i-am făcut câteva vizite în care mi-a arătat poze de-ale ei din mica copilărie. De pe hârtia cerată mă privea un chip rotund şi frumos de copil care, însă, de pe la vreo cinci ani, a început să se angularizeze şi să-şi piardă expresia dulce în favoarea liniilor comune ale micii familii de dermatomiozitici. Mai târziu, la facultate, am remarcat că acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul celor atinşi de Sindromul L.-Down… Spre surpriza mea, am revăzut-o la întâlnirea de 10 de ani de la absolvirea liceului; părea neschimbată. Adică era tot atât de uscată şi pătată cum o ştiam, dar între timp noi celelate începusem să ne ofilim, secate de griji materne şi profesionale. S-a căsătorit cu un băiat drăguţ, care i-a făcut o fiică perfect normală. Viaţa oferă şi astfel de recompense câteodată.

♦Zilele trecute, la un restaurant cu autoservire. Când am intrat în încăperea care semăna izbitor de mult cu sala unei cantine ceva mai răsărite, am avut impresia că am nimerit într-un stabiliment destinat exclusiv femeilor. La cele câteva mese răzleţe stăteau cucoane de diverse vârste, dar, mai ales, din categoria pre-babete; exact genul care de obicei nu concepe să mănânce decât ceva gătit de mâna lor. Habar nu aveam că în târgul nostru cu oameni aşezaţi există atâta cuconet căreia nu-i place să stea în faţa aragazului. Să ne înţelegem: creaturile acelea nu fac parte din rândul bussines-women care nu au timp să gătească; nici restaurantul nu este de talia… hai să spunem Continentalului… E un „plimbă-tavă” mai acătării, în buricul oraşului. Deci, iată-mă înconjurată de o mulţime de purtătoare ilegale de fustă (citeşte: femei mai degrabă masive, scunde, cu păr făcut „permanent”), cu un ochi în portmoneu şi altul aţintit pe fripturile din galantar.
Mi-am luat, la recomandarea bucătăresei care era în trecere pe acolo, un Quiche lorraine şi o sticlă de bere fără alcool; spre surprinderea mea, le-am terminat pe amândouă; pe primul l-am simţit apoi câteva ore chinuindu-se s-o ia la vale din stomac; era bine gătit, dar eu l-am mâncat prea cu poftă; deh, preţul lăcomiei… După un timp, au început să apară şi bărbaţii, dar oricum nu reuşeau să egaleze numărul femeilor care se lăţiseră pe scaune şi savurau fiecare bucătură, cu buze unsuroase şi satisfacţie de rumegătoare. Un mascul nu prea tânăr, cât o locomotivă, privea exponatele din vitrină hotărându-se cu greu ce să aleagă. Bucătăreasa –care se învârtea din nou pe lângă vânzătoare, dovedind un talent nativ în manipularea clienţilor- l-a luat în primire, cu un zâmbet plin de solicitudine: „Ce doreşte domnul?” „O pulpă de pui, cu garnitură de cartofi şi o porţie de castraveţi muraţi”, a spus Diesel-ul. „Păi, vă ajunge numai o pulpă?” a încearcat femeia marea cu degetul. „Nu-mi ajunge, dar atâţia bani am”, a răspuns omul râzând. În faţa unui asemenea argument de bun simţ, vorbăreaţa rubicondă s-a executat cu promptitudine şi profesionalism, strecurându-i şi o chiflă, ca bonus pentru sinceritate. În tot acest timp, adevărata vânzătoare se mişca apatic, sorbind, la intervale regulate de timp, câte o gură de apă dintr-un pahar cu picior. (:

Anunțuri
Categorii:Maculator

Gluma de joi

18/02/2010 30 comentarii

Idee „furata” de la fratele Cristian. In familie e permis orice. 😉

Un medic, un inginer si un politician sunt intrebati: „Care este cea mai veche meserie din lume?”

Medicul:

-Medicina. Sa nu uitam ca Dumnezeu a creat-o pe Eva dintr-o coasta de-a lui Adam. Este, deci, un act chirurgical.

-Ba ingineria, spune -evident- inginerul. In Biblie scrie clar ca Dumnezeu a creat lumea in sapte zile. A facut muntii, apele, vantul… toate din haos.

-Si haosul cine l-a creat?! Nu noi, politicientii? jubileaza al treilea.

Categorii:Maculator

… copilărie, cu pădurea ta cu tot…

09/02/2010 14 comentarii

(Leapşă preluată de la Lady A)

Mi-am petrecut primii şapte ani într-o casă în care nu aveai timp şi loc să-ţi asculţi gândurile de atâta zarvă şi zbenguială de copii neastâmpăraţi, trăind fără constrângeri. În casa bunicilor, coexistau, simultan, cel puţin trei generaţii, astfel încât, mult timp, nu reuşeam să disting ce grade de rudenie ne leagă. Aveam un unchi mai mic decât mine şi nepoţi de-o vârstă cu mine sau chiar mai mari. Trăiam într-o colectivitate de tip aproape primitiv, în care domina cel care avea cea mai puternică personalitate, nu cel mai în vârstă sau cu rang familial mai înalt. Eram printre cei care se impuneau, în ciuda staturii mele mărunte. Cu vorba, cu pumnii, cu ghearele, cu strigătele, cu plânsul – când nu se putea altfel-, cu pâra la Buna, cu izmeneala pe lângă Moşu, cu zâmbetul, cu ghionturile şi promisiunile, cu tot ce puteam folosi la urma urmei. Mâncam când îi era foame „turmei”, dormeam o dată cu ea, eram parte dintr-o magmă primordială din care mă individualizam doar când ceva sau cineva mă incomoda; fiecare zi era veşnică, prima şi ultima în acelaşi timp; nu exista mâine, iar pentru amintirea lui ieri era prea devreme. Libertatea nemărginită, cerul veşnic deschis… nu-mi amintesc să fi fost timp urât vreodată, pentru că frumoase ni se păreau şi ploaia, şi ceaţa, şi neaua…

Apoi, deodată, exilul din Paradis! Back to civillisation! Adusă aproape cu forţa la oraş, primenită, probabil că şi despăduchiată, îmbrăcată ca o domnişoară; ghiozdanul în spate, vioara în mână, rupe-le gura la toţi, fata tatei!

Am tot încercat să aflu de ce nu m-au mai lăsat ai mei la bunici decât când am intrat la liceu. A durat opt ani ruptura asta… Opt ani în care o visam pe Buna şi plângeam, în somn, după ea. Ani în care tânjeam după Bina-nebuna, cea care avea perioade în care refuza să vorbească, dar comunica cu noi prin gesturi, într-o pantomimă care spunea mai mult decât cuvintele; după Simi-zurbagiul, care prefera să nu-şi facă apariţia pe acasă câteva zile după ce făcea câte o boacănă, şi dormea în podul grajdiului din deal, mâncând ce-i duceam noi pe furiş; după Teo, căruia i-a căzut o oală cu apă fierbinte în cap şi a rămas cu creştetul defrişat pentru totdeauna; după Jeni-roşcata, mătuşa mai răsărită cu doar trei ani ca mine, căreia i se rupea filmul câteodată şi rămânea minute în şir într-o poziţie (pe care am regăsit-o mai târziu în cărţile mele de yoga), legănându-se încet, cu privirea la zenit; după Costi, vărul meu mai mare, cu ifosele lui igienice pe care nu le înţelegeam („Cum, adică, să nu-mi împrumute chiloţii lui, când vreau să fac baie în pârâul de lângă casă ?! Aici fiecare se îmbracă cu ce-i pică sub ochi, indiferent dacă este pe măsura lui sau nu. Important este să nu-ţi fie frig sau cald, sau să nu te arăţi despuiat în faţa lumii…”); după Dumi – unchiul meu cel cuminte şi conştiincios, care venea, la fiecare sfârşit de săptămână, de la internat, şi se culca în laviţa din camera bunicilor; după alt Teo-nerodul care ne aducea în casă mieii abia fătaţi, în primăverile înzăpezite; după Ema, sora mai mică a mamei, care a sfârşit prin a se contamina de morbul curăţeniei patologice, aceea care te face să dezinfectezi cu spirt orice obiect atins de un străin, să nu mănânci decât din farfuriile spălate de propria mână ş.a.m.d.; după Vasi- cea mai vârstnică odraslă a bunicilor, aflată în cealaltă extremă, trăind într-o casă imensă, care i-a scăpat definitiv de sub control de când i s-au născut cei patru copii (de fiecare dată când o vizitam împreună cu mama, aceasta îşi petrecea câteva zile bune spălându-i perdelele, covoarele, draperiile, călcând maldărul de haine înghesuite pe masa din mijlocul camerei de zi, dereticând, frecând podelele, gătind, punându-i murături sau dulceţuri, cârpindu-i rufele, în timp ce eu porneam, împreună cu verii mei, în expediţii care se lăsau de multe ori cu cucuie şi genunchi juliţi).

Poate că ai mei s-au temut că-şi pierd fiica prin puzderia aceea de neamuri. Sau doar au uitat că bunicii fuseseră cei care duseseră greul în primii mei şapte ani de viaţă şi că poate că îmi duceau dorul. Devenise ceva de la sine înţeles că atunci când nu aveau ce face cu odraslele, unchii şi mătuşile să le trimită acolo unde unul în plus sau în minus nu părea a conta. Pe când mai eram „în turmă”, se întâmpla să vedem în vreo după-amiază, la ora când venea „cursa”, cum este ejectat, în staţia de lângă casă, un pui de om încărcat cu plase multe. Stătea în cumpănă preţ de câteva minute, apoi o pornea poticnit spre poartă, timp în care ne dădeam cu presupusul în legătură cu filiaţia lui, nefăcând nici un gest spre a-i merge în întâmpinare. Era de la sine înţeles că nou-venitul urma să devină un fel de băiat de mingi al tuturor, asta până când avea să apară un alt novice care să-i preia sarcinile. Cum eu stăteam mai tot timpul acolo, eram un fel de veteran; făceam parte din staff, cum s-ar zice azi…

Indiferent din ce motiv m-au ţinut departe de casa bunicilor, rezultatul a fost că am simţit nedreptatea şi constrângerea pentru prima dată. O pedeapsă nemeritată. Ruptura. Desprinderea crudă şi inexplicabilă din universul mereu în schimbare al copilăriei.

Faptul că i-am revăzut pe toţi după şaptesprezeci ani, atunci când bunicii şi-au serbat nunta de aur, nu m-a ajutat. Dimpotrivă. M-am simţit înstrăinată de mulţi dintre aceia cu care am împărţit haine, bucate, bucurii şi necazuri. Mai mult chiar: atât de mult se diversificase familionul, încât erau persoane pe care nu le cunoşteam, dar cu care eram în grade strânse de rudenie. I-am numărat o dată, ajutată de mama. Suntem aproape o sută. Nouă unchi şi mătuşe, cu soţii lor. În medie, câte trei copii de pereche, majoritatea căsătoriţi, cu odrasle la rândul lor etc. Asta doar din partea mamei, pentru că şi tata a avut patru fraţi, din partea cărora m-am ales cu patru verişori, dacă-l scădem pe bietul Gică, care a murit la 18 ani. Dacă vreodată aş putea să-i adun pe toţi la un loc, cred că aş umple sala Filarmonicii doar cu rudele mele. Dacă li s-ar adăuga şi cele ale „peştişorului de aur”, ne-ar trebui deja Teatrul Naţional ca să-i încapă pe toţi.

50 de ani de căsnicie ! I-au calculat după vârsta celui mai bătrân dintre copii, ştiindu-se că Buna a odrăslit încă de cum s-a măritat. A pus mână de la mână tot neamul şi le-a făcut o petrecere-surpriză. De cu dimineaţă au început să se adune, în curtea pietruită, care veniţi pe jos, care cu motociclete, care cu maşini, care cu autobuzul închiriat de Pirat, soţul mătuşii Nina, cel care şi-a pierdut un ochi într-o încăierare cu nişte beţivi. Bunicii priveau cruciţi revărsarea aceea de lume pestriţă (pentru că unii veniseră cu prietenii/prietenele sau iubiţii/iubitele pe care nu avuseseră încă ocazia şi îi prezinte), neştiind ce-i aduce acolo, temându-se că s-a întâmplat cine ştie ce nenorocire şi că familia ţine să le fie aproape în momentele grele. Riscau să păţească precum Momo, personajul din Un mafiot la Hollywood, care a făcut infarct când, după ce a urcat din greu câteva etaje, a intrat în casă şi o mare de prieteni/rude/vecini/ş.a. a urlat în cor: Surprise! Abia când a văzut că se îngroaşă gluma, le-a spus mama –organizatoarea evenimentului- despre ce era vorba. Stabilise totul în cele mai mici amănunte: cine ce aduce şi ce are de făcut; colectase banii de cadou –un aragaz cu butelie şi o maşină de spălat- şi le prezida pe gospodinele care găteau care pe unde apucau: în bucătăria strâmtă (cu tigăile şi oalele atârnate pe pereţi şi tufele de ierburi de leac puse la uscat, deasupra sobei), în camera „din sus”, în curte (sub mărul creţesc ale cărui fructe ne strepezeau dinţii când eram mici), în cuptorul de lângă casă etc. Buna încerca să se facă de folos, dare era alungată de peste tot de fetele, nurorile şi nepoatele care intraseră în competiţia „Cea mai pricepută bucătăreasă”, aşa că a sfârşit prin a se aşeza pe un buştean, în poiană, în mijlocul nepoţilor şi strănepoţilor pe care îi pupa uimită de cât de mari se făcuseră. Moşu a reacţionat la toată acea aparentă debandadă luând drumul pădurii, în care s-a afundat cu paşii lui rari şi apăsaţi. Cum nu m-am dat niciodată în vânt după gătit (dar pe atunci nu aveam curajul s-o recunosc), m-am limitat să fiu un fel de piar al comunităţii, aşa că vegheam discret ca relaţiile dintre membrii ei să se păstreze în limite cât de cât civilizate, mai ales că unii dintre ei –cei care rumeneau purceii şi batalul, pe grătarul de lângă pârâu- se „adăpaseră” deja conştiincios din damigenele cu vin aduse de unchiul Teo-ăl-bun, şi deveniseră euforici, chiar uşor irascibili. Mi-am asumat ingrata sarcină de „diriginte” -uzând oarecum de poziţia mea de medic, chiar dacă doar începător- le-am confiscat băutura şi am închis-o în pivniţă, după care am luat-o pe urma Moşului, pe troaş în sus, punând o distanţă cât mai mare între mine şi bărbaţii care începuseră să vocifereze din ce în ce mai întărâtaţi, furioşi pe „tupeul mucoasei”. L-am găsit pe bătrân reparând un gard de crengi şi nuiele cu care încerca să ţină la distanţă jivinele pădurii. Pentru el, nu era decât o zi oarecare. Am vorbit un timp, mai mult prin semne, pentru că era surd-bocnă de când căzuse de pe casă, în urmă cu patruzeci de ani. Ne-am întors abia când Buna a bătut în gongul -de fapt un butoi vechi, de tablă- cu care ne chema la masă. Spre surprinderea mea, am fost întâmpinată cu o veselie la care nu mă aşteptam. Ştiam motivul adevărat, dar am vrut să cred că era vorba şi de dragoste acolo, nu doar de bucuria celor cărora li se încheia astfel perioada scurtă de abstinenţă.

Îmi amintesc de ei cum erau atunci… ce diferiţi totuşi faţă de cum mi-i fixasem în memorie… cei care fuseseră subţirei, deveniseră uscaţi, aţoşi; fetele grăsuţe erau deja obeze; blonzii se transformaseră în şateni sau cărunţi; aveau boli şi metehne care se agăţaseră de ei în toată acea perioadă în care existaseră în mintea mea într-o formă idilizată… Încercarea mea de a mă reîntoarce în „colonia copilăriei” din care mă smulseseră ai mei dădea greş. Îi urmăream cum mănâncă, beau şi se distrează, spunându-mi obsesiv că fac parte dintre ei, deşi mă simţeam la distanţă de milioane de ani-lumină. I-am mai revăzut doar la nunţi şi înmormântări, dar nu am reuşit să mai comunic cu ei cu adevărat niciodată. Când se rupe ceva în mine, nu mai poate fi înnodat; poate doar cârpit cu neîndemânare… mai mult un by pass decât un restitutio ad integrum

Nu dau leapşa asta nimănui. S-o preia cine simte nevoia. Celor care nu au blog (Flo, Strigo), le pun la dispoziţie spaţiu pe al meu.

Categorii:Maculator

Postez acum, că mâine n-am timp; vagabondez…

14/12/2009 15 comentarii

Viaţa la ţară, 2009

M-am aşezat pe o băncuţă, mai la o parte, să mă răcoresc puţin. Abia coborâsem din microbuz, aveam bagaje; urma să stau o zi şi o noapte acolo. Femeile vorbeau întruna, întrerupându-se una pe alta şi râzând în hohote. Vorbeau despre „drăguţii” lor. M-am uitat, atent, la ele. Doar una sau două erau mai răsărite, în rest, care nu era ştirbă, avea picioarele strâmbe sau era adusă de spate. Ce mai, nu mă aflam la concursul de Miss Univers.

-Al meu mi-o luat gumari, luna trecută. Al tău, ce? a zis una care se uita uşor zbanghiu.

-Basma cu trandafiri, a răspuns cea interpelată. Gumari mi-o luat la Paşti.

-Drăguţu-mio o zâs că acum n-are bani, că…, a spus o femeie de vreo cincizeci de ani, cu un neg în mijlocul frunţii.

-Că i-o beut la crâşmă, cu Dorica, i-a luat alta vorba din gură.

-Nu, tu, şi-o luat motor. Da’ la luna care vine, îmi ia musai mărgele, de-alea cu sclipici, de la târg… 

 Şi tot aşa, hi-hi-hi şi ho-ho-ho! După un timp, a început să mă iscodească femeia cu basmaua:

-Mata nu eşti de pe aici…

-Nu. Sunt din oraş.

-Se vede de la o poştă. Da’, ce caţi aici?

Le-am spus, mai pe ocolite, ce treabă aveam acolo, că oricum doream să aflu unde stăteau oamenii cu care aveam treabă.

-Ah, vii la a lu’ Telegaru. Pe ea n-o prea văd, da’ el îl mai ajută pe bărbatu-mio la câmp.

-Sunteţi măritată? am întrebat-o eu, ca proasta.

-Sigur că da, ce credeai?

-Păi, v-am auzit vorbind despre drăguţ… credeam că…

-Măritatu-i una şi iubitu-i alta, m-a informat ea hlizindu-se. Aici tătă lumea are drăguţ. Poate vreo două-trei pocitanii să n-aibă. Ce, parcă bărbatu-mio n-are!

-Şi, nu sunteţi geloasă pe ea?

-Pe Flori? De ce-aş fi?! Îl mâncă?

Şi ha-ha-ha şi he-he-he, toate.

-Matale n-ai drăguţ? m-a întrebat una care se ţinea mai deoparte, o femeie de-o vârstă cu mine, brunetă.

-Nu, i-am răspuns, ofuscată.

S-au uitat toate la mine, ca la o ciudăţenie.

-Deh, dacă n-ai cătare,  a spus cea cu neg în frunte. Nu-i totul să fii frumoasă, trebe să ai şi ceva lipici.

Asta este: n-aveam cătare, ha, ha! Ele aveau…

Categorii:Maculator