Arhiva

Archive for the ‘Dublu orb’ Category

Dublu orb (54)

04/03/2010 14 comentarii

După douăzeci de ani”

O dureau toţi muşchii şi articulaţiile. „Sportul acesta nu mai este pentru vârsta mea”, şi-a spus zâmbind amar, amintindu-şi de tumultul ultimelor două zile.

Ajunşi la hotel, în loc să se bucure de tihna unei camere numai a ei (şi nu de oricare, ci etajată; la parter un fel de living –o canapea, un televizor, un dulap pentru haine, o masă mică şi un fotoliu adânc- iar la etaj, la capătul scărilor de lemn, un pat imens, cu saltea dublă, aşternuturi curate, o noptieră şi o lampă pentru lectura de seară), lux de care nu mai avusese parte de când îl întâlnise pe orb, începuse să se pregătească cu înfrigurare pentru „marea întâlnire”. Deschisese robinetul căzii, îşi lepădase hainele îmbâcsite, le înghesuise într-o pungă de plastic şi le aruncase pe măsuţă, după care se scufundase până la gât în cada plină. De obicei, adăsta mai mult în apa parfumată, bucurându-se de starea de semi-imponderabilitate pe care i-o dădea presiunea dulce care îi netezea pielea, îi ridica pieptul şi îi subţia mijlocul; privea, minute în şir, cum se ridică uşor colina pântecului deasupra suprafeţei înspumate, vârfurile copilăreşti ale picioarelor (anii îndelungaţi de purtare a pantofilor cu tocuri nu au reuşit să le deformeze), perlele de aer încâlcite în părul pubian, sfârcurile dormind pe moliciunea sânilor, scoica delicată a ombilicului.

Îşi şamponase părul, apoi îşi învelinse capul într-un turban de spumă. Îşi clătise trupul, se înfăşurase în două prosoape albe, pufoase, îşi legase capul cu un altul, mai mic, şi urcase în „dormitor”, să se întindă puţin, doar cât să i se reaşeze oasele la loc. În ciuda surescitării, nu avusese puterea să se împotrivească pleoapelor care-i cădeau peste ochii înroşiţi de încordare şi de praful drumului, aşa că, sub ele, începuse să deruleze unul dintre filmele ei auto-hipnotice, care se compuneau alandala, din imagini cunoscute sau nicicând văzute… „Oh, de-aş putea vreodată descrie tot ce văd în asemenea momente, aş fi altceva decât un scriitor de week-end…” mai apucase să-şi spună înainte de a adormi. O trezise însă sunetul telefonului, care părea că a înnebunit. Încercase să-l ignore, să recadă în undele seducătoare ale somnului, dar el continua să zgârie tăcerea nefirească din jur. A sărit, ca arsă, din pat, plină de o umoare neagră, şi a început să cotrobăie prin triunghiul Bermudelor care era de obicei geanta ei, în căutarea micului gălăgios. Nu a reuşit să dea de el nicicum, aşa că a trântit-o, furioasă, pe pardoseală. A aprins lumina şi s-a uitat în jur, din ce în ce mai iritată. Abia atunci a zărit un aparat telefonic fix, alb, pitit pe măsuţă, pe jumătate acoperit de punga cu haine murdare. A ridicat receptorul şi a urlat în el:

-Cine este?

-Eu sunt, s-a auzit vocea orbului. Ţi-ai uitat celularul. Nu ştiu cum a ajuns în buzunarul lateral al rucsacului meu. Sună ca nebunul, de o oră. M-a trezit din somn!

-Dacă strigi mai tare, nici nu trebuie să foloseşti telefonul, te aud prin perete, i-a răspuns cu cea mai candidă voce. Scuză-mă, n-am ştiut că e la tine. Chiar mă miram de ce nu-l… Trebuia să-l închizi, dacă te-a deranjat.

-Nu ştiu cum, că i-aş fi rupt gura. Iar de răspuns, nu pot. Nu-s ca alţii, băgăcios.

-Bine, bine. Ştiu că eşti un domn, nu-ţi mai da ifose. Vin să-l iau în câteva minute, numai să mă îmbrac.

A închis fără a se mai obosi să zică ceva. „Iar a făcut bot. N-are decât!” şi-a spus veselă, apoi a început să fluiere.

A scos din bagaje unica rochie pe care o luase de acasă în graba mare; arăta destul de şifonată, dar nu mai avea timp s-o dea la călcat, aşa că o trase peste cap şi-i netezi poalele, cu mâna umezită, ca bunica ei, duminica dimineaţa, înainte de a merge la biseerică. Şi-a luat trusa de machiaj şi a intrat în baie. Întreaga bună dispoziţie i-a pierit la vederea claiei de păr ţâşnind în toate părţile. „Am adormit ca proasta, cu părul ud, aşa că acum stă ca o căciulă a soldaţilor din regimentul de gardă al reginei Angliei.” De obicei, îl întindea cât timp mai era încă umed, dar acum era inutil să mai încerce vreo manevră de domesticire. Şi cât îşi dorise să se prezinte în faţa lui îmbrăcată elegant şi coafată impecabil! În loc de asta, femeii fatale îi va lua locul o hipioată de vârstă medie, cu cearcăne sub ochi şi părul ca mătura. Încercă să-şi dreagă aspectul puţin măgulitor trasându-şi o linie sub pleoapele inferioare (închipuindu-se ca pe o adevărată Mata Hari), dar creionul îi tremura, şi tot ce reuşi fusese o linie când mai groasă, când mai subţire, care cobora la marginea ochilor, pentru a întregi aspectul deplorabil iniţial. Îşi dădu cu apă pe faţă şi se frecă cu prosopul, aşa că din toată truda ei s-a ales praful. Obrazul îi era roşu, ochii umflaţi, aşa că nu mai arăta ca o hipiotă, ci ca o tipă ieşită de curând de la dezalcoolizare. Din bine în mai bine!

„Ce-ar fi să nu mai merg deloc? Dar, de fapt, ce am de gând să fac?” Îşi recuperă telefonul de la tânărul orb, îl pupă, în grabă, pe obraz, spre surprinderea acestuia, apoi coborî val-vârtej, nemaiaşteptând liftul.

O aştepta la volanul unei maşini vechi şi bine înteţinute. Fu uşor dezamăgită, dar ajunsă în interior constată că era deosebit de confortabilă, iar pielea cu care erau învelite scaunele mirosea bine.

-Sunt pentru tine, spuse el, aşezându-i un buchet imens de trandafiri albi în braţe.

-Mulţumesc, îngăimă, neştiind ce să facă cu ei.

Nu-i plăceau florile tăiate. I se păreau omorâte înainte de vreme, doar de dragul de a face un gest frumos, care să impresioneze inimile sensibile şi romantice. Ea le prefera vii; în cel mai rău caz, aşezate în glastre, dacă nu direct în pământ.

-Mergem să mâncăm ceva? a spus el cu glasul profund de care îşi amintea cu claritate, de parcă s-ar fi despărţit doar în urmă cu o zi, nu acum douăzeci de ani.

-Ar fi excelent. Du-mă unde obişnuieşti să iei masa de obicei, propuse ea.

-Atunci înseamnă că acasă la mine. Mă crezi sau nu, sunt un bucătar excelent. De altfel, am oarecare probleme cu digestia, aşa că prefer să gătesc…

Abia se abţinea să nu râdă. Şi-a imaginat în fel şi chip întâlnirea aceasta, dar în nici un caz că vor începe să-şi povestească despre beteşugurile vâstei mijlocii. Stătea cu mâna dreaptă agăţată de mânerul de deasupra uşii şi îşi vedea carnea braţului legănându-se o dată cu mişcare maşinii. Se zărea chiar şi un început de celulită, aşa că îşi lăsă mâinile în poale, dar nici aşa nu se simţea confortabil, mai ales după ce observase că în acea poziţie venele i se umflau sub pielea uşor uscată, pe care –în graba mare- uitase să o dea cu soluţie hidratantă. Îşi încrucişă braţele peste piept, conştientă că un cititor al limbajului trupului ar descifra în aceasta neîncrederea referitor la cel de lîngă ea, dacă nu chiar de-a dreptul ostilitate.

Îl privea, cu coada ochiului, şi răspundea monosilabic la întrebările lui politicoase referitor la călătoria ei. Era la fel de înalt cum şi-l amintea, dar mai solid, fără a avea abdomenul rotunjor al bărbaţilor de vârsta lui; avea părul grizonant şi incredibil de bogat, impresie accentuată de tunsoarea soldăţească, ce îl prindea de minune. Nasul uşor coroiat îşi pierduse din semeţie aşa cum era încadrat de obrajii plini şi de bărbia dublă care începuse să-i crească încă din tinereţe. Buzele senzuale pe care şi le amintea se subţiaseră puţin, iar dinţii îi erau îmbrăcaţi cu porţelan. Avea aceleaşi mâini măslinii, cu unghiile atent tăiate, care ieşeau de sub manşetele bluzei vişinii cu gulerul en-coeur. Purta un sacou tip sport, de culoare indefinită şi pantaloni bleumarin de catifea raiată, iar în picioare avea mocasini. Conducea atent, poate puţin prea încet faţă de gusturile ei, ca şi când maşina nu îi aparţinea şi îi era teamă să n-o zgârie.

Se opriră pe malul unui lac, la o terasă unde chelnerii păreau a-l cunoaşte bine. Fu nevoită să-şi aleagă meniul la întâmplare, deoarece îşi uitase ochelarii de citit la hotel. În aşteptarea mâncării, el începu să povestească ce s-a ma întâmplat cu viaţa lui începând din momentul când se despărţiseră. Fusese însurat cu o ingineră, fostă colegă de facultate, cu care avuseseră o fată, acum emigrată în S.U.A. Între timp, femeia murise din cauza alcoolului. Din spusele lui, reieşea că, în ultima perioadă a vieţii ei -fără îndoială, nefericită-, începuse să aibă halucinaţii vizuale cu care îi tracasa pe ceilalţi membri ai familei.

Anunțuri
Categorii:Dublu orb

Dublu orb (53)

04/03/2010 6 comentarii

-Ce barieră? întreb năuc.

-De tren, de care crezi? A naibii să fiu dacă văd vreunul. Ăştia le pun înainte cu o oră… Dacă tot stăm, ia să vedem dacă nu cumva reuşim s-o prindem pe nevasta şofe… Sună…. Sună… sună… suna-i-ar apa în cap ăluia care ne-a băgat în beleaua asta!

Închide telefonul furioasă şi îl trânteşte pe locul dintre noi.

-Lasă că ne descurcăm cumva, o îmbărbătez eu, deşi nu văd deocamdată nicio cale. La urma urmei, lăsăm camionul în faţa porţii.

-Care poartă? Nu avem decât un număr de telefon, ai uitat?

-Îi ştim numele, nu?

-Şi ce dacă îl ştim? Nu vezi că nu-i abonat la Romtelecom? Adică, nu vezi, că n-ai cum, dar îţi spun eu. Nu e prefix de Romtelecom, aşa că n-avem cum afla adresa din Pagini galbene. Doar dacă o ducem la poliţie şi o lăsăm acolo, dar bănuiesc că nu eşti din cale afară de dornic să dai cu subsemnatul… Şi nici eu n-am chef… e mult prea complicat…

-Nu te mai frământa, găsim o soluţie. Mai este timp până mâine. Cine ştie ce se mai poate întâmpla până atunci!

-Ai dreptate, la urma urmei. Om trăi şi om vedea. Bine că mi-am adus aminte!

O aud luând telefonul şi formând un număr. În timp ce aşteaptă, deschide portiera şi coboară. Vocea i se îndepărtează, întreruptă de scurte tăceri şi de chicoteli pe care nu le-am mai auzit până acum din gura ei. Vorbeşte cu o terţă mai sus, dacă nu chiar cu o octavă. Vântul mi-aduce câteva frânturi de frază. Ciulesc urechile, curios.

-Dacă o să pot… Sigur că da, dar… Nu sunt sigură, mai am şi alte treburi… O ştiu, nu trebuie să notez… Măcar… Dacă o să te trezeşti cu mine în… venit. Pa, pa…

Şuieratul trenului se aude din imediată apropiere, făcându-mă să tresar. Boala şoferilor de cursă lungă care evoluează în tandem şi a mecanicilor de locomotivă. Sătui unul de altul, cunoscându-şi deja toate schemele de gândire, poveştile şi obiceiurile, ca doi soţi fără imaginaţie, căsătoriţi de prea mult timp. După lunga monotonie a peisajului, zăresc pe cineva –de regulă, o femeie. O văd, de exemplu, pe „Frodi” ciripind veselă şi dându-şi ifose, la telefon. Nu pot rezista tentaţiei; fără să schimbe un cuvânt între ei, încetinesc turaţia motorului şi se apropie tiptil. Când nu-i mai despart de victimă decât câţiva metri, ţiu-iiu-iu!, să-i sară femeiuştii sufletul din piept şi să-i îngheţe rânjetul pe mutră, mama ei de tiristă! Apoi urmează râsul gros, satisfăcut, şi universalele gesturi obscene.

-Idioţilor! se aude de jos, şi mi-o imaginez ridicând ameninţător pumnul sau arătându-le mijlociul. Lua-v-ar mama dracului de oligofreni!

În ciuda celor întâmplate, se întoarce în cabină râzând:

-La urma urmei, e-un leac bun. Cam de prost gust, dar cu efect.

-Despre ce vorbeşti?

-De impactul pe care se pare că l-am avut asupra gogomanilor ălora. O să-l recomand prietenelor mele plictisite sau care se cred neatrăgătoare. Să facă o călătorie ca asta. Vor constata că există încă pe lume masculi care să le arunce ocheade şi să le ciupească de fund.

-Tu din cauza asta ai plecat de acasă?

-Mai slăbeşte-mă cu interogatoriul! Altceva nu mai ştii? „De ce fugi de acasă? De ce ai plecat…” Mai lasă-mă în pace! Te-am întrebat ceva până acum despre tine?

-Nu, te-ai mulţumit să mă percheziţionezi.

-Mi-am cerut, o dată, scuze pentru asta. Ţi-am explicat de ce… Nu ajunge?… În rest, ţi-am mai pus vreo întrebare despre tine? De ce nu-mi urmezi exemplul?

-Voi încerca… Mai avem mult? Unde suntem?

-Ieşim din munţi. Cred că nu mai avem decât vreo sută de kilometri până la G. O să găsim o pensiune ieftină şi cu prosoape curate, nu ca în Hotel California….

Hotel California? Aş se numea? Pe bune?

Începe să râdă încetişor, şi îmi răspunde cântat:

Wellcome to the hotel California, it’s a lovely place, it’s a lovely place… Nu ştii melodia? N-ai aflat de mesajul ei satanic? Cam aşa trebuie să fi arătat, ca al nostru: pe dinafară cu sclipici, pe dinăuntru murdărici. Ar fi trebuit să vezi ce figuri neanderthaliene erau în restaurant, să auzi ce zgomote sinistre au fost toată noaptea… Credeam că nu mai prind vie dimineaţa.

-Ţi-a fost frică?

-Da, mi-a fost.

-De mine?

-…

-Hai, recunoaşte: ţi-a fost frică de mine. Ţi-ai amintit, deodată, de certificatul meu şi ai început să regreţi că nu i-ai dat importanţa cuvenită. Aşa este?

-Dacă ai fi fost în locul meu, nu ai fi gândit la fel?

-Ba da, din păcate… Nu ştiu cum să te conving că sunt un tip paşnic, în ciuda evidenţelor care mă incriminează…

-Chestia asta cu „paşnicul” am auzit-o o dată, la o şedinţă de partid. Acum vreo cincisprezece-şaisprezece ani… Lucram într-o comună, pe Dunăre. Mare şedinţă mare. Am fost convocaţi în sala căminului cultural… „Toată floarea cea vestită a întregului apus”… de eră. Noi, intelectualii, stăteam în primele râduri, alături de tractoriştii fruntaşi şi de mulgătoarele care se evidenţiaseră în întrecerea socialistă. La prezidiu: nea Chibuţ-primarul, secretarul de partid comunal şi delegatul de la judeţeana de partid. Se fac prezentările, se alege secretariatul, se citeşte darea de seamă… gargara obişnuită despre realizările organizaţiei locale, întreruptă din când în când de citate din „tovarăşu΄”, de la ultima plenară, multe dintre ele potrivindu-se în context ca oiştea-n gard… Eşti prea tânăr, nu cred că ai prins aşa ceva.

-Am văzut câte ceva la televizor.

-Alea erau mizilicuri. Ce apărea acolo era atent selectat, parfumat şi pomădat. Să fi văzut ce era în realitate! Dacă nu ar fi fost atât de cumplit, putea părea chiar haios. Îţi trebuia însă un destul de pervers simţ al umorului ca să te poată distra un spectacol ca acela. Nea Chivuţ avea un tic verbal când se referea la consătenii lui: „oameni paşnici şi harnici”. După ce l-a auzit de vreo zece ori, tipului de la judeţ i-a sărit muştarul: „Dar mai lasă-ne, tovarăşe, cu oamenii dumitale paşnici. De-aia sunteţi pe primul loc din ţară la crime şi furturi? De paşnici ce sunteţi?” „Acelea sunt elemente declasate. Îşi ispăşesc pedeapsa, la închisoare. Noi, ceilalţi, suntem…”, dă să apere primarele onoarea comunei. „Da, voi sunteţi paşnici, ştiu. Asta, până când împlântaţi cuţitul în careva” zice „tovul” de la centru, cu lehamite… Aşa, şi cu tine.

-Mă crezi sau nu, până în urmă cu câteva zile, nu m-am atins de vreun fir de păr al cuiva. Nici măcar când eram copil nu m-am bătut cu alţii. Stăteam mai mult prin casă.

-Te cred, lasă… Se vede pe tine că nu eşti violent, dar oamenii sunt imprevizibili.

-Ai dreptate. Uită-te, de exemplu, la tine. Pun pariu că în viaţa de zi cu zi eşti cu totul altfel.

-S-ar putea să-l pierzi.

-Sigur că s-ar putea. Dar, tot atât de bine, s-ar putea să nu.

-Uite că mai sunt doar 63 de kilometri până la G… spune ea şi începe să fredoneze, mai întâi fără cuvinte, apoi o aud destul de clar: What’s a nice kid like you doing in a place like this?

-Îţi place să cânţi, constat, stupid.

-Aşa crezi? Very, very clever!

-Degeaba râzi. Poate că n-ai observat, dar mereu fredonezi câte ceva când eşti bine dispusă. Şi maică-mea făcea la fel, dar numai când era bătrânul plecat.

-Asta e de bine sau de rău?

-Ştiu eu? Era doar o constatare. Muzica mă cam lasă rece. Tu însă…

-Mie-mi place, recunosc. E răspunsul pe care îl dă subconştientul meu la întrebările pe care tot el le naşte…

-…?!

-Ştii, parcă văd acolo, înăuntrul creierului, cum se adună câţiva neuroni săltăreţi, îşi fac o canapea moale din grămada de substanţă albă în care se cuibăresc, şi încep să se înghiontească, să se dea rotunzi şi să-şi dea coate, să se-ncaiere de să iasă scântei … după un timp, din atmosfera incandescentă care îi înconjoară, încep să se cristalizeze cuvinte, gânduri dezlânate, multe inutile, pe care le desfac cu gheruţele dendritelor şi le dau la o parte printr-o mişcare scurtă a codiţelor axonale… uneori însă din joaca lor ţâşneşte Întrebarea… Apoi, dacă tot au văzut că sunt în stare de ceva, încep să se frământe să găsească Răspunsul. Aici, e însă mai greu… Încep să foiască neliniştiţi… deja nu mai este doar o joacă… În cele din urmă, adorm… şi visează. Muzica este visul lor colectiv. De multe ori este şi Răspunsul.

-Cam livrescă imaginea asta. Dacă e s-o luăm în seamă, mă întreb ce se întâmplă cu afonii…

-Răspunde-mi tu!

-Păi, e teoria ta…

-A ta, care este?

-Nu ştiu, nu mi-am pus o astfel de problemă.

-Pune-ţi-o! Sună cam obscen, dar asta este…

Începe din nou să râdă, în timp ce mintea mi se chinuie să formuleze ceva cât de cât inteligent. Ah, am găsit!

-Afonii operează cu altceva…

-Vezi că ştii! spune ea cu tonul învăţătoarei care îl stimulează pe prostul clasei.

-Cu imagini… mişcare… formule matematice…

-Exact! Nota 9 şi un sfert.

-De ce nu 10? mă răsfăţ eu.

-Vei afla când te vei face mare, puştiulică…

Sfarsitul capitolului

Categorii:Dublu orb

Dublu orb (52)

02/03/2010 7 comentarii

-O.k. Cobor în hol, trebuie să dau un telefon, anunţ cât se poate de neutru.

-Vorbeşte de pe al meu, spune ea cu voce întretăiată de efort. Termin imediat cu bagajele. În timpul acesta, poţi…

-Nu. Voi folosi telefonul public. E o convorbire privată şi…

-Du-te dincolo şi închide uşa. Promit că nu trag cu urechea. Uite, dacă vrei, dau televizorul mai tare. Ce te tot fandoseşti atâta?

-Nu mă descurc cu el, ştii bine. Cel public are butoanele mai…

-Ţi-l tastez eu.

-Lasă, mai poate aştepta. Nu era urgent.

-Ah, am înţeles. Nu vrei să aflu ce număr… E-n regulă. Ai dreptate. Unele lucruri e mai bine să nu le ştim…

-Nu-i asta, spun eu. Pur şi simplu…

-Aiurea! Exact despre asta e vorba. Sunt de acord cu tine. Pe bune, sunt întru totul de aceeaşi părere. Hai, du-te, ai la dispoziţie cinci minute.

Ar trebui să i se spună „Doamna cinci minute”. Cred că poate fi destul de enervant să trăieşti mai mult timp cu o fiinţă care să-ţi ordoneze aşa viaţa.

-Crezi că te descurci de unul singur? o mai aud, în timp ce închid uşa. Vezi că scările sunt în dreapta, adaugă ea, cu glas estompat.

O iau în sensul indicat de ea şi sunt pe cale de a-mi rupe gâtul pe treptele care s-au căscat sub mine pe neaşteptate. Cobor cu paşi adăugaţi, şovăitori, ţinându-mă de perete, şi mă opresc în dreptul telefonului fixat în zid la câţiva paşi de ultima treaptă. Scot din buzunarul pantalonilor o fisă şi o introduc în fantă, apoi pipăi tastatura. Recunosc dispunerea în rânduri de câte trei a butoanelor, cu zeroul la mijlocul ultimului rând, aşa că apăs pe ele în ordinea bine-cunoscută. După câteva secunde, începe să sune. Ascult până când, în receptor aud sunetul de decuplat, semn că Spelbul nu este acasă. Robot nu s-a obosit să-şi pună. Sunt tentat să-l mai sun o dată –o fi în altă cameră sau poate că tocmai urcă scările sau doarme- dar ceva îmi spune că este mai prudent să mă opresc. Dintr-odată, îmi convine de minune că „Frodi” s-a hotărât să facă ocolul prin G. Dacă cineva ar dori să afle în ce direcţie mă îndrept, i-ar fi destul de greu, având în vedere aparenta lipsă de ţel a călătoriei noastre. Asta, în caz că s-ar obosi cineva să mă urmărească…

-Nu-i acasă mândra? spune ea, în spatele meu.

Oare de când stă acolo? Mă urmăreşte, sau ce mama naibii?

-Te interesează? parez stângaci.

-Câtuşi de puţin, mă asigură ea râzând. Voiam doar să ştiu cât mai ai de gând să stai acolo ca o momâie.

-Cinci minute, mă trezesc eu răspunzându-i.

-Cinci minute? Pot să ştiu şi eu de ce exact cinci minute?

-Pentru că e unitatea ta favorită de măsurare a timpului. Plecăm în cinci minute, îmi dai voie să mai stau cinci minute în baie…

-O-ho-ho, cineva s-a sculat cu faţa la cearşaf! Bine, cum vrei tu. Stai botos, dar nu mai mult de… cinci minute, până plătesc la recepţie, pentru că după aceea am nevoie de un coechipier vesel şi sclipitor. Ne aşteaptă un drum lung, şi nu vreau să ni se mai întâmple fel de fel de minuni.

O aud, apoi, discutând animat cu o femeie, de la care îşi ia rămas bun ca şi cum s-ar fi cunoscut de când e lumea.

-Mulţumesc mult, Mirela. Deci, cum ies în drumul principal, o iau la dreapta, până la prima intersecţie, apoi la stânga şi tot înainte. La revedere!

-La revedere, doamnă, îi răspunde cealaltă, cu glas cristalin. Drum bun!

Mă ia de cot şi mă împinge uşurel spre ieşire, ghidându-mă în şoaptă.

-Mai avem cam cinci paşi… aşa, acum urmează trei trepte… bravo ţie… vezi că terenul e cam accidentat, uşurel… acum ocolim camionul… şi, uite, ai ajuns la scară. Aşteaptă până când îţi deschid…

O aud făcând drumul invers, tropăind pe scara metalică, descuind uşa şi trântindu-se în scaunul şoferului.

-Poţi urca, strigă ea, în timp ce porneşte motorul care tuşeşte de câteva ori înainte de a încep să toarcă răguşit.

Mă aşez pe locul meu şi îmi reiau poziţia de veghe, cu mâna încleştată pe portieră. Maşina pare de-a dreptul domesticită; porneşte încet, apoi ia viteză treptat, astfel că aş putea ţine un pahar de apă în mâini şi nu s-ar vărsa. Testul paharului cu apă… Primul Edil, verificând noul drum… ziariştii, buluciţi în jurul lui, filmând, luându-i interviuri, fotografiindu-l… reporterul acela cu părul roşcat prins în codiţă, fugind după maşină, cu microfonul îndreptat spre întâiul om al urbei, silindu-l pe cameraman să-l urmeze… bufnitura omului când a căzut pe asfalt, cu camera ridicată deasupra capului… microfonul smuls din mâna roşcovanului care continua să alerge inutil… hohotele de râs ale trecătorilor… Primul Edil continuându-şi, imperturbabil, testul… ploaia de blitz-uri şi felicitări, la coborârea lui din limuzină… transfocarea pe paharul de apă aproape plin… eu, asistând de pe margine la măreţul eveniment, filmând totul… acelaşi eu, în camera mea, mixând imaginile, populând paharul cu apă cu oameni care se agaţă unul de altul în efortul lor de a nu se îneca… „Acesta rămâne”, a decis femeia cu miros acrişor, după ce a vizionat câteva dintre filmuleţele pe care i le propusesem. „Şi acela cu pasărea de fier. Şi cel cu tinerii din parc. Cred că şi imaginile din azil şi-ar putea găsi loc, pe la mijloc. Şi, încheiem cu…”

-Dormi? aud glasul femeii, în liniştea cabinei.

-Nu, mă gândeam la ceva.

-La drăguţa care nu-ţi răspunde? Nu-mi spune, voiam numai să ştii că m-am prins.

-Da, te-ai prins.

-De ce râzi?

-De expresia ta. „Drăguţa”. Vorbeşti ca la bunică-mea de la ţară.

-Şi ce e rău în asta? Mie-mi place la sat. Când eram mai tânără, mergeam destul de des prin comune, cu treburi… Eram odată la marginea ţinutului. Trebuia să fac o anchetă în legătură cu doi pitici…

-Adică, copii?

-Nu, pitici adevăraţi. Dintr-aceia, ca la circ, cu fruntea înaltă, nas scurt, trunchi normal, picioare mici şi uşor crăcănate… Era o căldură de-ţi simţeai creierul arzând. M-am oprit la o fântână, unde, sub un nuc, câteva femei flecăreau, aşteptându-şi rândul.

-Pitice, şi ele?

-Nu, normale. Sau măcar aşa mi s-au părut la prima vedere. M-am aşezat pe o băncuţă, mai la o parte, să mă răcoresc puţin. Abia coborâsem din microbuz, aveam bagaje; urma să stau o zi şi o noapte acolo. Femeile vorbeau întruna, întrerupându-se una pe alta şi râzând în hohote. Vorbeau despre „drăguţii” lor. M-am uitat, atent, la ele. Doar una sau două erau mai răsărite, în rest, care nu era ştirbă avea picioarele strâmbe sau era adusă de spate. Ce mai, nu mă aflam la concursul de Miss Univers. „Al meu mi-o luat gumari, luna trecută. Al tău, ce?” a zis una care se uita uşor zbanghiu. „Basma cu trandafiri”, a răspuns cea interpelată. „Gumari mi-o luat la Paşti.” „Drăguţu-mio o zâs că acum n-are bani, că…”, a spus o femeie de vreo cincizeci de ani, cu un neg în mijlocul frunţii. „Că i-o beut la crâşmă, cu Dorica”, i-a luat alta vorba din gură. „Nu, tu, şi-o luat motor. Da’ la luna care vine, îmi ia musai mărgele, de-alea cu sclipici, de la târg…” Şi tot aşa, hi-hi-hi şi ho-ho-ho! După un timp, a început să mă iscodească femeia cu basmaua: „Mata nu eşti de pe aici.” „Nu. Sunt din oraş.” „Se vede de la o poştă. Da’, ce caţi aici?” Le-am spus, mai pe ocolite, ce treabă aveam acolo, că oricum doream să aflu unde stăteau oamenii ăia. „Ah, vii la a lu’ Telegaru. Pe ea n-o prea văd, da’ el îl mai ajută pe bărbatu-mio la câmp.” „Sunteţi măritată?” am întrebat-o eu, ca proasta. „Sigur că da, ce credeai?” „Păi, v-am auzit vorbind despre drăguţ… credeam că…” „Măritatu-i una şi iubitu-i alta”, m-a informat ea hlizindu-se. „Aici tătă lumea are drăguţ. Poate vreo două-trei pocitanii să n-aibă. Ce parcă bărbatu-mio n-are!” „Şi, nu sunteţi geloasă pe ea?” „Pe Flori? De ce-aş fi?! Îl mâncă?” Şi hi-hi-hi şi he-he-he! toate. „Matale n-ai drăguţ?” m-a întrebat una care se ţinea mai deoparte, o femeie de-o vârstă cu mine, brunetă. „Nu”, i-am răspuns ofuscată. S-au uitat toate la mine, ca la o ciudăţenie. „Deh, dacă n-ai cătare…” a spus cea cu neg în frunte. „Nu-i totul să fii frumoasă, trebe să ai şi ceva lipici.” Asta este: n-aveam cătare, ha, ha! Ele aveau…

-Şi piticii, cu ei ce-ai făcut?

-M-am dus să-i văd. Stăteau într-o casă cât un coteţ de găini. Nici n-am putut intra acolo, aş fi dat cu capul de grindă. M-am uitat doar din uşă. Era curat acolo… Semăna cu o casă mare pentru păpuşi: scaune mititele, un pat scund, o masă cu picioare scurte, dulapuri ca de jucărie… doar aragazul, cratiţele şi oalele erau de dimensiuni normale; în comparaţie cu restul locuinţei, păreau uriaşe; lângă aragaz, se afla un scaun, pe care se căţăra femeia când gătea sau făcea cafea. Am stat de vorbă în curte şi le-am luat datele preliminare: nume, vârstă, cod numeric personal… ştii tu, datele pentru identificare. Între timp, a venit şi medicul din sat. El îi pusese pe pitici să-şi facă actele pentru certificatele de handicapaţi. „Îmi pare rău că nu mi-a venit ideea mai înainte”, spunea el. „Oamenii ăştia-s dintre cei mai harnici şi mai serioşi din sat, dar au nevoie de ajutor mai mult ca alţii. O serie de meserii le sunt inaccesibile, au nevoie de dotări speciale… Le-aţi văzut casa. A trebuit să caut mai bine de câteva luni până să găsesc un tâmplar să le facă mobila… de la primărie, mi-au spus că nu le e de-ajuns adeverinţa pe care le-am dat-o, că este nevoie de un certificat medical de la Comisia de Expertiză a Handicapului la Adult. Pentru asta, trebuia să-i duc la endocrinologie. Am tras maşina lângă casa lor, dar nu m-am uitat că era chiar la marginea şanţului. Abia când i-am auzit gâfâind şi sforţându-se să urce pe brânci, mi-am dat seama că n-aveau cum. M-am dus în spate, i-am luat în braţe, ca pe nişte copii, şi i-am aşezat pe scaune. În policlinică, doctoriţa s-a uitat la ei lung, apoi mi-a spus că trebuie să-i interneze. Adică, oamenii ăştia s-au născut pitici, acum au în jur de patruzeci de ani, iar ea trebuia să-i ţină câteva zile în spital. Poate că mai cresc! Cine ştie, poate că ajung chiar mai înalţi decât mine! Ce gogomană! I-am internat, ce să fac! După ce le-am făcut formele, mi-am zis că să-i ajut să-şi găsească salonul. Am luat-o înaintea lor, la pas. Numai ce-i văd pe ceilalţi pacienţi că încep să râdă şi să-şi dea coate. Când mă uit în spatele meu, piticii fugeau de le scăpărau călcâiele ca să ţină pasul cu mine. Era ca în desenele animate. M-am oprit, i-am plantat într-un colţ de unde le-am zis să nu se mişte până când mă întorc, şi am continuat să caut salonul. Deşteapta aia i-a plasat într-unul de copii. I-am dus acolo, le-am arătat care le sunt paturile şi noptierele, şi i-am lăsat pradă curiozităţii fetiţelor şi băieţilor care se apropiaseră de ei şi îi atingeau cu uimire; nu văzuseră în viaţa lor copii cu barbă sau cu ţâţe… Acum a picat o altă belea pe capul meu: mă tot freacă la icre să le găsesc soţ pentru fiica lor, pitică şi ea. Tot încerc pe Internet, dar te doare bila să vezi ce oferte primesc! E plină lumea de perverşi…” Bine că am prins barieră!

Categorii:Dublu orb

Dublu orb (51)

01/03/2010 14 comentarii

Odel. Cinci minute
De cât timp dorm, oare?… Unde mă aflu?… E noapte?… Nu, e dimineaţă, cred… Păienjenişul acesta portocaliu… semiluna întunecată din centru, când ţin ochii încrucişaţi… e soare… A uitat televizorul deschis… îi aud respiraţia liniştită… falca mea!… să-i cer ceva de durere când se scoală…

„Dictatorul a fost executat astăzi, prin spânzurare, aşa cum prevede legea locului. În cele ce urmează, veţi vedea imagini în premieră, filmate cu camera ascunsă de un amator…” În fundal, printre capetele unor privitori agitaţi, zăresc un trup contorsionat, legănându-se în vânt, la capătul unei frânghii scurte… Un flash, din nou. Doamne, am văzut cu adevărat! Închid rapid ochii, pentru a păstra pe retină imaginile furate într-un moment neaşteptat. Am văzut, e clar, nu mi s-a părut! Păcat că s-a dus… Acum ştiu că va reveni, când va sosi momentul potrivit. Poate că tocmai de aceea mi-am pierdut vederea… mi-am obosit ochii cu tot felul de prostii atâtea zeci şi sute de ore, fără întrerupere… Păcat că nu mi-am putut arunca privirea şi spre femeia de alături… N-am nici cea mai mică idee de felul cum arată… „Aşa cum a dispărut, tot aşa va reveni, probabil, cândva”… Straşnică încurajare! Câteodată, am impresia că medicina este singurul lucru care îi împiedică pe medici să-şi facă bine meseria. Atâtea supoziţii şi atât de puţine certitudini. Asta nu-i împiedică însă să-ţi recomande un sac de medicamente, iar când acestea dau greş, harşt, cuţitul; când nici acesta nu rezolvă problema, de vină este, evident, pacientul! N-a reacţionat cum trebuie… tarele genetice… imunitatea… Deschid încetişor ochii, pândind… Degeaba, a căzut cortina, actorul principal şi-a rupt piciorul, reprezentaţia se va relua la o dată pe care o vom anunţa ulterior. Rugăm spectatorii să-şi păstreze biletele…
De ce o fi fost Spelbul aşa de speriat?… Nu mi-am închipuit că filmuleţele mele pot servi la aşa ceva… Ideea a fost a lui, deşi îmi umbla şi mie prin minte, oarecum… asta e: dacă nu m-aş fi gândit la aşa ceva, n-aş fi acceptat să-i ajut. „Tu ai ce ne trebuie nouă, noi avem acces la mijloace”, spunea femeia cu miros acrişor… Câţi să fi fost în camera aceea, atunci? Cinci? Şase?… La început, vorbea numai ea, după ce şopoteau în colţ… Probabil că era cea mai puţin importantă din grup. Sau mai presus de orice bănuială, aşa că au folosit-o pe post de purtător de cuvânt… Tot femeile mai curajoase ca noi! Sau mai disperate. Ca şi comunardele de pe străzile Parisului… Aia emancipare, nu maimuţărelile sufragetelor… Comunardele, Ioana d’Arc, regina Elisabeta I, Maica Tereza… şi femeia de alături.

Cred că ar fi cazul s-o întind la baie, să mă spăl. Aseară am tras chiulul. Mi-am dat doar cu apă pe faţă şi pe mâini, acolo unde aveam, probabil, urme de sânge; în rest, am lăsat-o să curgă cam atât cât credeam că e necesar ca ea să creadă că-mi fac toaleta de seară, apoi m-am băgat în pat. Ea are un adevărat cult pentru curăţenie… nu aş vrea să mă creadă un nespălat. Şi-aşa, cred că-i este greu să mă târască după ea… Cine ştie ce treabă are, şi eu o încurc… Ieri, mai că scăpase de mine, dar nu mă las cu una, cu două: eu sunt mucul de ţigară care nu se dă dus de apa din budă. Putea găsi o altă comparaţie; de exemplu, cu un bumerang… mă şi văd vâjâind prin aer, cu mişcări elegante, rotindu-mă alene în jurul axei mele, căutând prada şi, negăsind-o, întorcându-mă spre vânător… frunze şi crengi subţiri îmi frânează înaintarea, dar sunt de neoprit, le sfârtec cu un fâşâit aspru… faţa lui se apropie din ce în ce mai mult, nasul îi este lăţit şi turtit, ochii mici, sprâncenele groase, cu fire rebele, pomeţii îndepărtaţi, fruntea îngustă, turtită… m-aş putea înfige exact între omizile acelea care se arcuiesc pe chipul lui, deasupra ochilor, dar ceva mi-a deviat traiectoria, aşa că mă aşez la picioarele lui, ca un căţel ascultător… Stop! Mi-am jurat să nu mai fac aşa ceva măcar un timp. Gata!

Aparatul electric de ras bâzâie ca o mică maşinărie pe cale a-şi da duhul. Mi l-a dat Spelbul, după ce… „Îl am de la tata. Şi-aşa nu-l foloseam… Mi-e mai uşor să-mi smulg cele câteva fire de păr decât să mă joc de-a bărbieritul…” Nu ştie ce pierde. Senzaţia de piele moleşită de acţiunea spumei… ca după ce faci dragoste… Înviorarea pe care o simţi la al doilea ras, cel în răspăr… usturimea abia sesizabilă şi răcoarea care urmează după after shave, mirosul lui de mosc… Prostii! Fandoseli de poponar, cum zicea tata… Dezaxatul ăla… Cred că i-am părut prada ideală: „orbetele” expediat de gagica nemulţumită de prestaţia lui… numai aşa poate gândi un vierme ca el. Sper ca data viitoare să nu-i mai treacă prin cap să se năpustească aşa asupra cuiva…

-Ai de gând să ieşi din baie azi? aud de dincolo de uşă. Ne prinde prânzul aici.

Când s-o fi trezit?

-Imediat, doar să mă clătesc.

-Săru’mâna, şefu’. Eşti un domn, ştiam eu. Ai cinci minute.

Fac un duş scurt, cu apă aproape îngheţată, fără săpun, îmi trag la repezeală pantalonii de trening pe pielea încă udă -pentru că nu găsesc niciun prosop în agăţătoarea de pe uşă sau lângă oglindă, acolo unde i-ar fi locul-, îmi pun bluza pe cap, şi ies, dând nas în nas cu ea.

-Mocăitule! îmi aruncă, în treacăt, îmbrâncindu-mă uşor, apoi intră în baie şi încuie uşa pe dinăuntru.

Cred că îi deranjez o groază de tabieturi. Probabil că în familia ei există reguli stricte, grafice matinale de mişcare: „Întâi mama, că ea pleacă prima de acasă, apoi Cristinuţa, că este mai mică, apoi… Vorbea de copii… În afară de fata bâlbâită, ce mai are? Încă una, sau un băiat?.. De ce nu vorbeşte mai mult despre ei? Mamele pe care le cunosc nu scapă nicio ocazie să turuie despre odraslele lor…

Mă schimb în hainele de drum, aruncând treningul jilav în compartimentul de haine murdare al rucsacului meu, care a devenit din ce în ce mai umflat, în timp ce hainele curate s-au împuţinat simţitor. Parcă zicea ceva de dat hainele la curăţat… O fi uitat… nu-i de mirare, cu toată aiureala asta. O să-i amintesc eu…

-Nu eşti gata încă? mă ia la trei păzeşte imediat ce revine în cameră. Te-ai sculat înaintea mea… Sau, poate, te-ai răzgândit, şi rămâi aici. Oricum, eu voi face un mic ocol, poate că ai alte planuri…

-Ce ocol? întreb în timp ce trag fermoarul rucsacului.

-Pe la G. I-am promis unui prieten că-i fac o scurtă vizită. Tu unde ziceai că ai treabă?

-Niciunde. Pur şi simplu, călătoresc fără ţintă.

-Atunci, e-n regulă. Nu stăm mult. Dacă totul merge bine, mâine suntem în capitală, o găsim pe femeie, îi lăsăm camionul, şi fiecare îşi vede, mai departe, de drumul lui.

Bineînţeles că aşa va fi, dar constat că tonul ei mă irită, ca ieri dimineaţă. O fi doar sâcâiala pe care o produce convieţuirea cu o persoană ale cărer obiceiuri nu le cunoşti, sau altceva? Poate doar faptul că vorbeşte despre despărţirea noastră cu atâta nonşalanţă, cu uşurare chiar… Ce naiba, încep să mă ataşez de ea?! La urma urmei, abia dacă ştiu ceva despre felul cum arată şi gândeşte… Ducă-se, dacă numai asta are în cap!

Categorii:Dublu orb

Dublu orb (50)

28/02/2010 8 comentarii

Ia să stau un pic mai comod, că n-o fi foc. Aşa… Să vedem mai bine ce este pe alte canale… Film de acţiune… film de acţiune… bălărie… muzică populară… film de acţiune… MTV… post nemţesc… turcesc… cine s-o uita la astea?… rentează?… film de acţiune… talk show… să fiţi voi sănătoşi, dacă vă închipuiţi că-mi pierd timpul cu voi… film de acţiune… vorba lui fiu-meu, când era mic: film cu „pupături, împuşcături şi gagici goale”… ia să mă uit la ăsta, l-am mai văzut de vreo trei ori, dar nu rezist să nu-l văd iar: Full Monthy… aşa băieţi, daţi-i bice… You can keep the hat on

Gata, s-a terminat. Ce somn îmi este, fir-ar să fie! Şi nu-i decât… să vedem… unsprezece şi un sfert… Ce-o să fac până dimineaţă? Cred că, totuşi, voi dormi puţin. Iepureşte. Oricum, am somnul uşor, aşa că n-am de să-mi fac griji. „Odel” doarme dus. Chiar dacă ar avea accese de nebunie, acum e „descărcat” pentru un timp. Şi-a făcut „numărul” cu tipul din camionetă… Aşa se întâmplă în cazul cutremurelor: dacă sunt mai multe şi de magnitudine slabă, exista şansa să scapi de unul catastrofal… Mâine însă camere separate, cheia întoarsă de două ori în broască… Deocamdată, doar mă odihnesc… cu urechile ciulite… ce tare mă frig tălpile… am închis camionul? Nu se strică marfa omului? Hait, am uitat s-o sun pe nevastă-sa! Mâine, neapărat… Mâine trecem prin G… Poate mă opresc să beau o cafea cu… Nu zice el aşa? „Dacă treci prin oraş, sună-mă, să bem o cafea împreună!” Atâta amar de timp… Nici măcar nu-mi place cafeaua… Sau, poate, nici măcar n-o să-l anunţ, deşi tare sunt curioasă…

… nu trebuie să-mi fie frică, n-o să-mi facă nimic… nu se descurcă fără mine… nu poate… …

Ce mi-a dat Buna-Nebuna să sug, odată cu laptele ei? O născuse pe Renata, mătuşa mea cea mai mică, iar mama se angajase la combinat, aşa că nu mă mai putea alăpta… M-au lăsat la ea până când am mers la şcoală. De ce o fi făcut bunică-mea atâţia copii, când, după primii patru, putea avorta legal? Religioasă nu prea era, altfel nu înţeleg de ce n-a vrut să se spovedească la un preot nici măcar înainte de a muri… A făcut-o însă în faţa mea; astfel am aflat povestea „nebuniei” care se pare că mi s-a transmis peste o generaţie… În ciuda celor şapte sarcini, trupul ei arăta ca acela al unei fetişcane. Ba parcă, pe măsură ce se mai elibera de un copil care îi lua fiinţă în pântece, se mai decojea de un strat care îi prisosea… În pozele ei de nuntă, era o femeie tânără numai bună de prăsilă: sâni plini, braţe rotunde şi puternice, şolduri largi, coapse ferme. Pe măsură ce năştea, se împuţina, dar nu se usca, aşa cum am văzut la altele… Chiar şi liniile feţei i s-au schimbat: în tinereţe, erau cumva lipsite de expresie, ca o bucată de lut pe care abia începi s-o modelezi. În timp, au devenit pregnante şi limpezi, proaspete, astfel că, în fotografia pe care a făcut-o după ce a născut-o pe Reni, şi în care apar şi eu –boţ de carne cu faţa cât pumnul-, nu poţi să o deosebeşti de mama mea… Era o femeie cultivată, dar nu ştiu de ce părea că acest lucru mai mult o încurca decât o ajuta. …veşnic în criză, dar nu în sensul că devenea agitată văzând că nu le poate birui pe toate, ci în acela că făcea mai multe activităţi deodată; am văzut-o tricotând în timp ce trăgea cu coada ochiului la o carte pusă pe un pupitru pentru note muzicale din vremea când gemenii luau lecţii de violoncel; peste toate acestea, supraveghea şi copiii care foiau prin jur, împărţind dreptatea atunci când se încăierau. Te aşteptai ca, după o asemenea viaţă, să se stingă prematur, dar n-a făcut-o decât la 80 de ani, şi atunci din cauza excesului de zel al unui chirurg… Adevăratul ei talent era însă broderia. Nu ştiu cine a iniţiat-o… Avea un gherghef mare, pe care pânza era strânsă atât de bine încât puteai cânta pe firele ei ca pe coardele unei harfe. Nu folosea modele, ci le crea după capul ei. Nu ştia ce va ieşi… afla abia la sfârşit, odată cu noi… girafe cu gâtul încolăcit drăgăstos în jurul unor şerpi solzoşi, flori carnivore, din gura cărora se zăreau jumătăţi de animale, insecte ciudate, pe care nu le găseai în atlasul zoologic, siluete de oameni cu membre disproporţionat de mici, chipuri halucinante şi priviri ascunse în spatele ochilor deschişi, clădiri cu arhitectură barocă, din care auzeai acorduri de orgă, peisaje prin care şuiera vântul, apoi, spre final, doar sunete, acorduri muzicale şi vibraţii; privindu-le, nu puteai distinge nimic, dar auzeai, sau mai degrabă simţeai, fragmente de melodii, suspine, zgomotul pe care îl fac, în interior, lacrimile care se preling pe obraz, scânteile care ies din zbaterea gândurilor, hohote de râs venite de niciunde… După ce i-au plecat copiii din casă, a uitat, dintr-odată, cum se ţine acul în mână. Nu ştia nici să-i coase bunicului un nasture, aşa că „moşu” trebuia să apeleze, pentru aşa ceva, la o vecină care se minuna în gura mare cum de nu se pricepe „artista” la un lucru de nimic ca acesta… Se plimba prin casă ca o nălucă, nereuşind să pună ordine între lucruri, gătea numai cât să nu-şi ridice bărbatul în cap şi spăla doar atunci când nu mai aveau ce purta. Eram destul de mare ca să văd că se întâmplă ceva neobişnuit cu ea, şi chiar de n-aş fi fost, îmi ajungea la urechi nemulţumirea mătuşilor care o judecau aspru pentru delăsarea de care se lăsase cuprinsă. O tratau ca pe o fiinţă pe cale a se decrepi… Ea nu făcea decât să se… recompună. Era ca şi când cineva încearcă să ansambleze un puzzle uriaş, din care –la o privire neatentă- părea că lipsesc câteva piese… Ce a ieşi însă aveam să vedem cu toţii… Când am mers la bunici, în prima noastră vacanţă –a mea şi a Renatei, care fusese dată, în contrapartidă, mamei, s-o ţină la şcoală- am crezut că am greşit adresa. Schimbase toată mobila din casă, scosese de la ferestre perdelele pe care le brodase… dar cel mai mult ne-a izbit înfăţişarea ei: arăta ca o soră a ei mai tânără, de existenţa căreia nu aflasem până atunci. Suplă, agilă, îmbrăcată ca o adolescentă… culmea era că hainele acelea „nepotrivite vârstei” parcă îi crescuseră pe trup, erau ca o a doua piele… Eram încântată că am o asemenea bunică; nu însă şi fetele ei… „Uite la ea, a dat în mintea copiilor! Nu vede că-i penibilă cu pantalonaşii ei trei sferturi, cu bluziţele de şcolăriţă şi cu vestele ei fantezi. De ce-i dă voie tata să se facă de râs?…” Deşi aveam doar opt ani, ştiam ce le deranjează cel mai mult: privirile bărbaţilor atraşi de trupul care îşi uitase vârsta. În plus, Buna-Nebuna începuse să se machieze; nu se limitala a-şi colora buzele şi a-şi contura ochii, ca alte femei. O urmăream fascinată cum îşi fixa oglinda pe masa de toaletă, îşi înşira cutiile cu farduri, creioanele şi pensulele, îşi studia faţa pură… stătea un timp în linişte, ca spre a asculta ce-i spun trupul şi sufletul, apoi începea să-i dea contur şi culoare, ca altădată, când broda… Reuşea să fie de fiecare dată alta: când gheişă, când femeie fatală, când fecioară inocentă, când boemă, când intelectuală rasată… Nu părea să-i pese de părerea celorlalţi; de a mea însă ţinea seama; poate şi pentru că îmi plăcea fiecare chip sub care mi se arăta; era de ajuns să o privesc, că-i auzeam gândurile, bătăile inimii, zvâcnetul sângelui prin artere; i-am spus asta; s-a uitat la mine lung, apoi m-a întrebat: „Cum sunt acum?” „Eşti soare… şi nisip… şi cămile”; apoi, altădată: „.. noapte… şoapte… vânt… nelinişte…” sau „… sunet de chitară… dans… nebunie…” Bătea din palme, fericită, şi mă strângea în braţe, şoptindu-mi: „Eşti ca mine. Vezi inima lucrurilor”. Eram fericită, în ciuda privirilor piezişe ale celorlalţi… N-am mai revăzut-o decât când am fost suficient de mare încât să pot lua decizii de una singură. Embargoul mătuşilor… În ciuda lui, ajungeau câteodată la urechile mele zvonuri despre felul în care a luat-o razna bunică-mea… După ce le curăţam de noroiul vorbelor, rămâneau doar experienţe fascinante, la care mă gândeam luni sau ani, până când aflam ce alte „isprăvi” a mai făcut ”zărghita”, şi o luam de la capăt. Poate că de acolo îmi vine talentul de a broda poveşti… S-a dovedit că nu m-am înşelat prea mult în tot acel timp. Am avut ocazia de a afla asta când era pe patul de spital, cu o zi înainte de a muri. Simţea, probabil, că nu se va mai trezi din anestezie… nu ştiu de ce a acceptat operaţia, nu era o urgenţă… poate că se săturase de viaţă şi a ales acest tip ciudat de euthanasie… Mi-a spus de ce l-a lăsat pe „moşu” şi a plecat în lume („Mirosea a moarte… A mai trăit mulţi ani după aceea, aşa că, probabil, miasma aceea venea dinspre sufletul lui, nu de la trup…”); mi-a povestit despre Profesor („L-am iubit pentru că mă săruta. Bunicul tău n-o mai făcuse de douăzeci de ani…”), despre Puşti („Era pe jumătate nebun. Credea sincer că mă iubeşte. În realitate, doar îl fascinam… I-am redat libertatea pentru că trebuia să-şi trăiască tinereţea alături de o fată de vârsta lui, nu de o babă…”) şi despre Avocat („L-am prins în amurgul vieţii. Era de viţă nobilă, instruit, politicos, generos, copilăros, vulnerabil, intolerant cu prostia născută din lene, că faţă de cea nativă avea respect şi compasiune; din păcate, era lipsit complet de simţul umorului, dar compensam eu… Mi-ar fi plăcut să-mi petrec cu el bătrâneţea, dar l-am iubit prea mult ca să-l smulg din mijlocul familiei care nu se putea dispensa de el. În plus, mă obişnuisem cu singurătatea”)… Ultimele ei cuvinte… „Ţi-am lăsat toate cusururile mele. În suflet. Şi cusăturile. În sertarul de sub televizor. Nu ştiu dacă acum vei mai pricepe ceva din ele. Când erai mică, erai printre puţinii care vedeau. Oricum, ia-le, e mai bine să le ştiu la tine, decât să fie folosite la ştersul prafului. Fă ce vrei cu ele. Nu cred că le vei pune la geamuri… nu mai sunt la modă… de fapt, n-au fost niciodată… Te văd însă într-o rochie făcută din ele. Sunt pline de vise şi închipuiri, te vor ajuta poate în vreun fel…” Rochia mea albă cu care eram îmbrăcată când s-a apropiat el de mine atunci a fost făcută din apele uneia dintre ele… În jurul meu toţi se topeau de căldură, dar, sub ea, trupul îmi era învăluit de unde răcoroase… Din resturile ei, am pus-o pe croitoreasă să-mi facă eşarfa cu care mă leg la gât când scriu… talismanul meu…

… se luminează deja… Uite că nu s-a întâmplat nimic. M-am temut, ca proasta… Poate că mai prind câteva ore de somn, altfel nu văd cum voi putea conduce… Ciudat, nu mă simt deloc obosită. E doar o impresie probabil… sau chiar am dormit şi nu mi-am dat seama…

Sfârşitul capitolului

Categorii:Dublu orb

Dublu orb (49)

27/02/2010 5 comentarii

Frodi. „Hotel California”

Iată-mă ajunsă de unde am plecat: în baie, cu uşa închisă, încercând să-mi delimitez propriul spaţiu vital. Dincolo… dincolo doarme un bărbat tânăr, pe care abia dacă îl cunosc. Dacă mi-ar fi spus cineva că voi ajunge în situaţia aceasta, i-aş fi zis că bate câmpii. Şi totuşi… Afurisiţi să fie toţi şoferii din lume! Dacă nu-şi băga cheliosul acela coada, aş fi călătorit şi acum în linişte, oprindu-mă unde vreau, stând cât doresc. Aşa… Săracul, era cât pe ce să… Cine şi-ar fi închipuit?! Nemernicul ăla arăta ca o persoană amabilă şi cumsecade!… Oare l-o fi atacat într-adevăr sau tipul este într-o dungă, cum scrie în certificatul lui de pensionare? Prea am trecut uşor peste asta. Trebuia să-l iscodesc mai mult, să văd de unde i se trage diagnosticul… Delir paranoid… Adică, e cam alături cu drumul uneori. Uneori… Când? Când e părăsit pe neaşteptate? Adevărul este că l-am expediat fără prea multe menajamente. Nu sunt o actriţă grozavă, aşa că am impresia că a sesizat uşurarea pe care mi-o aducea plecarea lui. Era o ocazie prea bună s-o las să-mi scape… Partea mea masculină a crezut că se descurcă de minune. Aşa procedează, de obicei, bărbaţii cu tipele care îi încurcă. O femeie îşi pregăteşte terenul, te ia pe departe şi, în cele din urmă, te face să crezi că a fost ideea ta să pleci, că-i laşi un gol în suflet pe care nu-l poate umple nimeni mult timp. O femeie adevărată… doar că eu nu sunt… dacă aş fi, m-aş afla acum alături de ai mei, nu aici, în hotelul acesta de două stele, la naiba-n praznic… Ăştia nu s-au obosit nici măcar să pună un sul nou de hârtie igienică… iar coşul de gunoi nu are sac de rezervă… cine ştie ce salarii de mizerie le dau îngrijitoarelor… Şi, totuşi, vânătaia de pe faţa lui… e clar că a încasat-o. Atac sau apărare? Atac… dar de să-l atace pe haidamacul acela?… un mic acces de nebunie?… Nu-i bine aşa, mă învârtesc în cerc… În mod normal, ar fi trebuit să aşteptăm echipajul Salvării, să mergem apoi la Poliţie şi să declarăm fiecare ce ştie, dar cine zice că aceasta este o situaţie normală? O femeie care a şters-o de acasă din motive greu de înţeles („Dar ce i-a lipsit, dragă?”… „Aşa-s unele, când nu mai pot de bine, o iau razna”… „Nu era mai simplu să-şi ia un amant?”) şi un orb cu patalama de nebun! La urma urmei, el are tot dreptul să acţioneze ca un scelerat; eu, ce justificare am? Bine, trecem peste middle age crisis, e fumată de mult; se tratează cu hormoni de împrumut şi cu sânge proaspăt… sânge… mamă, cât sânge era în cabină şi pe hainele lui!… şi pe bastonul lui alb… unde naiba o fi, l-o fi aruncat, că nu l-am mai văzut… Ce rece e capacul acesta, poate mă aleg cu o cistită… Frumoasă imagine: „şoferul iadului” oprind din sfert în sfert de oră ca să facă pipi în tufişuri!…

Gata, la duş cu mine! După cum arată apa, cred că ăsta n-a mai fost folosit de o vecie… Mucosul de recepţioner… „Cât să fie? O oră, două?… Trei sute ora, fără chitanţă… Doar cât să dăm femeii pentru că schimbă aşternuturile…” Cum era poezia aceea? „Noi ne iubim în paturi de-mprumut”… Nu-mi amintesc exact, dar era ceva de Minulescu… Dar apa asta nu se mai încălzeşte odată? La dracu, mi-am uitat trusa în maşină! Nu mă duc după ea nici să ştiu că mă spăl cu deodorantul pentru veceu! Să trec din nou prin sala aceea plină de beţivi care se uită tâmp la tine şi râd deşucheat… Mai bine, lipsă. Ah, uite că au săpun, mare minune! O fi de pe vremea lui tata Noe, la cât de jerpelită îi e învelitoarea… miroase a leşie, cum mă aşteptam. Nu-i nimic, important e să facă clăbuci… o să miros ca Lina, spălătoreasa, dar n-am de gând să fac o criză de depresie dintr-atât. El cu ce s-o fi spălat?… Uf, ce mă ustură ochii! Ce-au băgat ăştia în săpun? Sodă caustică?… Oare cum s-a obişnuit cu lipsa vederii? E ca dracu! M-apucă ameţeala… stai să văd… aşa… acesta-i robinetul, peretele… perdeaua duşului… asta ce-o fi?… ah, capacul rezervorului de la… uşa… cum ajung ei să se descurce? Îşi numără paşii?… Ah, bastonul… acela e cheia… acum ce se face fără el? Va trebui să-l duc de mână, ca la venire? O să-l duc, ce să fac. „Mama răniţilor!” Ce prosoape jegoase! Lasă că nici alea din Paris nu erau mai de doamne-ajută! Aşa de select era hotelul, că nu avea nici măcar o stea pe el. Da, hotel de mâna a şaptea, dar cina, în restaurante selecte; plimbările, cu taxiul. Boierie!…

Cine o fi stins lumina? Eu… sau el?… Proastă sunt: bineînţeles că eu, că pe el nu văd de ce l-ar deranja… Sunt obosită, uit de la mână până la gură… Noroc cu televizorul… În dimineaţa aceea, prima, am avut impresia că… bineînţeles că a fost o prostie. M-am cam speriat… Aşa cum stă încovrigat, nu pare decât un copil neajutorat. Dacă mi-aş pune mintea cu el, chiar şi eu l-aş putea bate, şi totuşi… Cât de speriat (sau furios?) trebuie să fi fost ca să-i facă ăluia capul chisăliţă!

Ştirile serii… ce dor mi-a fost de ele! Aceleaşi capete pătrate de politicieni, aceaşi prezentatori constipaţi, aceaşi miniştrii cu mutre ce mimează compasiunea şi competenţa, aceaşi bătăuşi, violatori, scandalagii, criminali… cei printre care mă învârt acum, Doamne! Până mai ieri, credeam că lumea mea nu se poate intersecta cu a lor, dar uite-mă aici, în carne şi oase; şi cucuie, dacă nu sunt atentă! Zona crepusculară a României. Oameni pe care îi vedeam înainte doar pe micul ecran: feţe abrutizate, gesturi obscene, vorbe răstite, abrupte, situaţii imprevizibile… Nici când se distrează nu sunt mai simpatici… ba, dimpotrivă… Acasă, seara, când nu puteam adormi, căutam un post de muzică populară sau de petrecere, îl puneam pe mute şi mă uitam fascinată la figurile săltăreţe care ţopăiau băţos, cu pieptul umflat de mândrie că-i văd neamurile la televizor, chiar şi pe post de figuranţi dănţuitori… duetele acelea stereotipe… un bărbat cu burtică făcând pe fantele, şi o femeie boită, cu sfieli feciorelnice; în timp ce unul dintre ei cântă, celălalt saltă lângă el, cu mâinile în şolduri, doi paşi la stânga, doi la dreapta, doi la stânga, doi la dreapta, apoi inversarea rolurilor… feţe grase, cu zâmbete încremenite pe buzele lătăreţe… ochii ţintă în camera de filmat, flirt cu telespectatorii, lasă-l pe fraier să dea din gură… eu sunt vedeta; ce, nu se vede?

Oare doarme? Toată după-amiaza a cucăit. Unde încape în el atâta somn? Bietul băiat, a cam tras-o azi… Lasă-l să vadă şi el cum e să se apuce unii şi alţii să te pipăie. Auzi la el: am sărit la bătaie în bar! Doar m-am apărat. Ca şi el, azi. Doar că eu nu aduc oamenii în stare de leşin… Trebuie să fi lovit cu sete de i-a crăpat ţeasta… Se zice că nebunii dobândesc puteri nebănuite când îi apucă… Ei, acum chiar mi-e frică să adorm în aceeaşi cameră cu el. Mai bine nu mă gândeam la asta. De ce oi fi cedat? „Hai să luăm doar o cameră. Am trecut proba focului noaptea trecută. Ştii bine că nu te paşte niciun pericol…” Atunci nu mi-au trecut prin minte toate aceste lucruri. Nu ştiu ce-i cu mine, am momente în care nu pot realiza complexitatea unei situaţii. Nu văd întregul, ansamblul, ci doar părţi ale realităţii, nu neapărat pe cele semnificative, şi-apoi îmi dau cu pumnii în cap, şi cu capul de pereţi: „Tii, cum nu mi-am dat seama atunci?! Era atât de evident!”… Cum se numeşte asta? Trebuie să aibă un nume; toate chestiile astea psihologice au… Vedere de ansamblu şi în perspectivă, asta e! A mea este prin ochelari de cal. Dar cine-mi ţine hăţurile? Acasă era Filip; aici…? Copiii… ce-or simţi acum? Un complex de inferioritate faţă de ceilalţi? De vinovăţie, că i-a părăsit mama?… Nu mi-aş ierta-o dacă ar fi aşa… Sau doar indispoziţie pentru situaţia penibilă în care i-am pus. Mai degrabă, asta… I-am învăţat verticalitatea, el doar versatilitatea… Cu toate acestea, în jurul lui gravitau când reuşeau să-l prindă acasă… lui îi povesteau despre reuşitele lor… mie îmi rezervau doar crizele, apoi nici pe acelea… „Îi pregăteşti pentru o lume vetustă care există doar în mintea ta”… Apoi, când n-am mai făcut-o: „Eşti o mamă neglijentă”. Acum – una absentă… Întotdeauna la extreme, niciodată pe linia „corectă”. Prea înceată sau prea rapidă, niciodată în viteza normală… mereu defazată… Of, Doamne! …

N-o să dorm la noapte; voi sta aşa, în capul oaselor, şi o să-mi păzesc pielea dacă e cazul. A naibii să fie cine o mai accepta aşa ceva, altă dată!… Asta dacă va mai fi o dată viitoare… Ar putea să mă sugrume… sau să-mi pună perna pe faţă… cuţit nu are, briceagul îi este încă la mine, bastonul nu-i aici… ce tâmpită pot fi! El doarme ca valiza-n gară, iar eu stau cu ochii cât cepele şi inventez drobul de sare… „Drob de sare în spinare, mălăieş în călcâieş”… călcâiul lui Ahile… Troia… cal troian… ochelari de cal troian… Aşa se nasc metaforele? Sau butadele?… Să-l întreb pe Grig, el e poet, trebuie să ştie… Mi-a fost milă de el când îmi povestea… Ciudat specimen! O ţine încurcată pe Olena de mai bine de zece ani, şi când îl anunţă femeia că vrea să facă un copil, cu el, o refuză. Hai, în cel mai rău caz, acceptă să-i facă unul, dar roagă să nu fie implicat în creşterea lui. „Eu n-am cerut să mă nasc. Nu vreau să contribui la aducerea pe lume a altui nefericit”, spunea el, de parcă ar fi avut garanţia că micuţul îi va semăna neapărat în acest sens. N-o fi întâlnit şi oameni fericiţi pe lumea asta? Dintr-aceia care râd din orice, debordează de vitalitate şi îşi trăiesc fiecare zi ca pe ultima de care au parte. Eu, da. De exemplu, pe Eta. Cardiacă. Internări cu duiumul la cardiologie; de două ori pe an, în staţiune; nicio petrecere la care să lipsească; elegantă ca o ducesă; veselă şi optimistă; iubăreaţă; gurmandă, inventivă. Epicuriană, dacă luăm cuvântul în sensul lui pozitiv. Doctorii nu credeau că va trece de cincizeci de ani. Şi uite că a împlinit 70, şi e văduvă de zece. Nea Dorel, un munte de om, fost boxer – secerat de un infarct năpraznic, în timp ce stătea pe fotoliu, la televizor… Ei, dar Grig e de meserie neînţeles, deci nefericit. Odrasla lui ar fi cazul să fie şi ea aşa, nu? Aşa că i-a refuzat Olenei bucuria maternităţii. Ceasul ei biologic însă: „Tic-tac, vreau un bebe!” S-au despărţit de patru luni. Cu toate astea, de sărbători a căutat-o, i-a dus un cadou… „Cel mai scump inel din oraş. Şi ea nici măcar nu mi-a zis mersi. Sau să mă pupe pe obraz… Cu alţii se pupă toată ziua. Una-două, cu cine se întâlnea, îi ţocăia pe obraz, că i-am şi reproşat odată că-i prea prietenoasă cu oricine…” Nici prin cap nu-i trecea că un fir de aur în chip de verighetă ar fi contat mai mult pentru ea decât „cel mai frumos inel din oraş”… Altul cu ochelari de cal… Să facem un club, ceva. Sau un partid…

Categorii:Dublu orb

Dublu orb (48)

26/02/2010 7 comentarii

-E mai jos…

-Şi tu ce cauţi aici, mergând spre ea? Nu era normal să fugi de ea în loc să te…

-Da, aşa e normal, dar, atunci, oricine şi-ar fi dat seama că am fost acolo… Tocmai de aceea am venit în partea asta, şi, când te-am auzit, am schimbat sensul…

-Nu pricep nimic din ce bălmăjeşti. Urcă, să vedem ce ravagii ai făcut!

Mă caţăr pe scara metalică şi îmi ocup locul obişnuit. Mă simt ca şi când m-aş întoarce acasă după o călătorie peste mări şi ţări, deşi nu ştiu cum va reacţiona femeia la vederea cabinei şi a şoferului.

-Uite-o, spune ea cu voce încordată, apoi trage brusc de volan şi opreşte motorul.

O aud sărind jos şi fugind. O urmez fără tragere de inimă, cu un inexplicabil sentiment de culpă.

-Aproape că i-ai zdrobit capul… Cu ce ai dat, cu măciuca?

-Cu bastonul…

-Şşt, taci! Încerc să văd dacă-i mai bate inima… Norocul tău: trăieşte. Mda, trăieşte, dar n-o să mai arate aşa de chipeş ca până acum: i-ai crăpat ţeasta şi i-ai rupt nasul. Ah, aici cred că ai vrut să-l tragi în ţeapă, dar n-ai reuşit: ai nimerit exact sternul…

-M-am apărat doar.

-Ştii ce-i culmea? Chiar te cred, aşa că las-o moartă. Adu-mi telefonul din maşină. E în nişa de lângă radio. Între timp, încerc să văd ce pot să fac pentru el.

Merg cât pot de repede spre camion, şi mă întorc, curând, cu telefonul celular, neştiind încă dacă este bine ce fac. Dacă va suna la Poliţie…

Apasă pe mai multe butoane, apoi se aşterne tăcerea.

-Chemi Poliţia? întreb îngrijorat

-Şşt! Nu, Salvarea.

-Or să-ţi afle numărul şi…

-L-am ascuns. Va fi anonim. Taci odată, ştiu ce fac!… Alo? Pe drumul naţional 26, la kilometrul 34, am găsit un om accidentat, la volanul unei camionete. Nu, doamnă, nu vi-l dau… Nu aveţi decât… eu v-am anunţat… Ce fac eu nu e ilegal, ceea ce-mi spuneţi dumneavoastră însă încalcă deontologia medicală. Dacă omul acesta păţeşte ceva, renunţ la anonimat şi depun mărturie… Bineînţeles că poate fi o farsă, dar poate să nu fie, şi atunci n-o să vă fie cald şi moale. După scandalul cu omul pe care l-aţi lăsat să moară în stradă… da, ştiu, nu voi, cei din capitală, oricum tot de Salvare e vorba… Da, cred că aţi luat decizia corectă. Mulţumesc. Mă veţi găsi acolo… Da, drumul naţional 26, kilometrul 34.

-Hai să plecăm de aici!

-Imediat. Trebuie să-ţi şterg urmele mai întâi. Dacă ăsta dă colţul, deşi nu cred, nu te văd bine.

O aud mişcându-se prin maşină şi bodogănind. Se apropie apoi de mine, mă ia de mână şi mă duce în viteză la camion. Nu apuc să urc ca lumea, că porneşte brusc, făcându-mă să mă dezechilibrez.

– Mişcă o dată, nătărăule! Aşa, acum du-te în spate şi schimbă-te. Vezi că e o chiuvetă lângă frigider. Spală-te şi tu cum poţi… N-am chef să defilez cu tine arătând ca după tăiatul porcului. Şi ascunde, naibii, băţul ăla, bagă-l sub pat, sau în cur, numai să nu-l mai văd…

Roteşte volanul la maximum, făcându-mă să cad peste geanta ei cu haine, de la capătul patului.

-Ce faci? Era să-mi rup gâtul.

-Abia acum m-am prins ce-ai vrut să spui cu sensul… Vom merge înapoi vreun kilometru, apoi ne întoarcem iar, şi aşteptăm să auzim maşina Salvării. Abia după aceea vom porni şi ne vom apropia de „locul accidentului”, pe care îl vom privi în treacăt, aşa cum fac oamenii de obicei.

Îmi scot hainele pe care deja s-a închegat sângele şi îmi pun altele curate, dar în mod sigur mototolite ca vai de mama lor. Împing bastonul meu de orb sub pat şi pun peste el rucsacul, să fiu sigur că n-o ia la vale -la o frână mai bruscă- şi să iasă la iveală exact când există ochi indiscreţi prin apropiere.

-Măi copile, te văd om blând; cum ai ajuns să-l pocneşti pe ăla în aşa hal? Eşti un adevărat pericol public. Întâi, îl altoieşti pe şoferul care l-a atacat pe al nostru, acum pe ăsta… Ai ceva cu şoferii? Nu de alta, dar s-ar putea să-ţi căşuneze şi pe mine, acum că sunt „profesionistă”.

De unde mai are putere să râdă?

-Ţi-am mai spus: s-a dat la mine…

-Te cred. Glumeam doar, să mai treacă timpul până când vine Salvarea… dacă vine… sper să vină, altfel nu ştiu ce ne facem…

-O să vină, spun, cât mai convingător.

Bate darabana pe volan şi respiră precipitat. Nici eu nu-mi găsesc locul. Mă foiesc şi-mi schimb poziţia, de parcă aş sta pe jar.

-Se aude!

-N-aud nimic. Ţi se pare, spune ea.

-Ba da, se aude, crede-mă. Sirena. Orbii au simţul auzului mai ascuţit, în comp…

-Da, ştiu, în compensaţie. Ai dreptate, se apropie. Fă-ţi o cruce mare şi roagă-te lui Dumnezeu să ne iasă bine mişcarea.

Porneşte motorul camionului şi începe să ruleze cu viteză medie. La scurt timp, pe lângă noi, trec în viteză şi cu mare tărăboidouă maşini. Probabil că a medicului şi a echipajului. În oraşul meu aşa se merge la urgenţele majore; bănuiesc că şi aici. Ne continuăm înaintarea, şi trebuie să recunosc că femeia se descurcă destul de bine.

-Ne apropiem, mă anunţă ea. Scoate-ţi ochelarii. Când spun eu, întoarce uşor capul spre dreapta, ca şi când ai vedea ceva interesant. Nu gesticula, nu vorbi… Aşa, bravo, am trecut… Te-ai descurcat bine. Şi apropo, tipul se trezise…

Respir uşurat, deşi ar fi fost mai bine pentru toţi dacă lepădătura aia n-ar mai fi făcut umbră pământului. Mă simt deodată vinovat faţă de toţi cei pe care îi va acosta de acum încolo, un şir lung de adolescenţi aventuroşi şi bărbaţi fără apărare, ca mine. Poate că ar fi trebuit să las acolo un semn, ceva care să-i avertizeze pe ceilalţi despre ce hram poartă individul… dar ce?… cum?… când?…

-Ai fumat vreodată? o aud, ca prin ceaţă.

-Nu, de ce? Tu?

-Încerc să mă las. Dacă aruncă cineva un muc de ţigară în veceu, poţi trage mult şi bine apa, că va rămâne acolo, până când îşi va lua careva inima în dinţi şi îl va pescui. Cam asta păţesc eu cu tine.

-Adică, sunt în budă, conchid eu, zâmbind.

Zâmbind!

-Cam aşa ceva. Şi buda, în aer. Dar eu sunt fată bună şi o să te ajut să ieşi de-acolo. Bineînţeles, dacă cooperezi. Sau măcar dacă te abţii, pentru un timp, să mai ciomăgeşti oamenii.

Senzaţia că m-am întors acasă e din ce în ce mai puternică.

-Voi încerca, o asigur, simţind cum mă părăsesc puterile încetul cu încetul.

-Nu mă bazez eu doar pe asta… Ca să fiu sigură, o să-ţi confisc bastonul, copile… măcar eu nu lovesc cu obiecte… Culcă-te, că-ţi pică ochii în gură…
Sfârşitul capitolului

Categorii:Dublu orb