Cap. 05

Simona
Avem tipuri diferite de memorie. Eu şi Igor. A mea este aproximativă, afectivă şi senzorială. A lui este riguroasă şi cronologică, viciată de informaţiile –unele eronate- pe care le-a receptat. El ştie data primului nostru sărut, eu pot evoca doar gustul buzelor lui, asprimea bărbii „de o zi” şi durerea de ceafă care m-a fulgerat atunci. El ţine minte cu exactitate toate vorbele pe care i le-am spus, eu doar intonaţia şi încărcatura lor emoţională. El este arhiva, eu boarea de vânt care o aeriseşte când uită deschisă uşa. Dacă vreţi să ştiţi exact ce s-a întâmplat între noi, întrebaţi-l pe el. La mine să apelaţi doar dacă vreţi să aflaţi ce miros are pielea lui, cu ce seamănă trupul lui istovit şi cum reacţionează când se simte atacat sau părăsit sau, pur şi simplu, neiubit.
Spre exemplu, nu-mi aminteam unde am făcut dragoste prima oară, dacă nu-mi spunea el: acasă la ei, într-un week-end, când Verona era plecată din ţară. O dată fixat acest lucru, mi-au revenit în memorie toate amănuntele acelei întâlniri care avea loc după ce crezusem că toate firele dintre noi s-au rupt. Ştiu cu exactitate cât de afectat era de boala incurabilă a lui Raul, care se îndrepta, cu paşi repezi, spre final. Fratele lui mai mare îşi sfârşea zilele în spital, sub ochii neputincioşi ai medicilor şi ai familiei. Igor nu putea scăpa de un inexplicabil sentiment de vinovăţie, ca şi când el ar fi trebuit să-i depisteze maladia necruţătoare şi să-l scape de ea. Ştiam că făcuse tot ce era omeneşte posibil şi încercam să-l ajut să se împace cu gândul acesta. Reuşeam din când în când. Făceam eforturi să-i schimb cursul gândurilor măcar când era cu mine, îi treceam cu vederea micile gafe, dar se pare că nu sunt făcută să parcurg perioade lungi şi întunecate. Obosesc uşor şi dărâm, cu un cuvânt, tot ce-am clădit în câteva săptămâni. De data aceea, nu ştiu cu ce-mi „greşise”, dar îl amendasem cu un mesaj usturător, la care mi-a răspuns într-un fel care m-a făcut să-mi fie ruşine de ieşirile mele necontrolate. Rezultatul: prima pauză din relaţia noastră; prima, dintr-un şir nu prea lung, căruia i-am pus capăt când m-am decis să nu mai încerc să-l schimb de dragul iubirii noastre. Am spus iubire? Da, am spus-o, pentru că, oricât de mult m-am ferit să ajung la aşa ceva, în cele din urmă, s-a întâmplat; era invitabil când respirai acelaşi aer cu el atâta timp. Am devenit femeia lui, de fapt “fetiţa lui dulce”. Conversaţiile noastre telefonice zilnice, aşa insipide cum mi se păreau câteodată, au devenit ca un fel de drog de care depindea dacă ziua îmi va fi luminoasă sau înnorată.

Verona plecase de câteva ore, Igor verificase că aceasta ajunsese la destinaţie, aşa că m-a invitat să-i fac o vizită.

-Unde? am întrebat cu inima tresăltând de bucurie. (Nu ne mai văzusem de o săptămână, în semn de represalii pentru că îmi umblase gura fără mine.)

-La mine acasă.

-Cum?! Şi soţia ta…

-Ne descurcăm noi cumva, a răspuns râzând.

-Credeam că vorbeşti serios, am spus, supărată.

-Vorbesc serios, în ciuda faptului că mă crezi altfel. Ne vedem la mine acasă, deseară, la ora 18. Dacă poţi, bineînţeles.

-Pot, dar nu acolo. N-aş îndrăzni să dau ochii cu Verona.

-Cine spune că trebuie s-o faci? Sau, mă rog, dacă ţi-e dor de ea, urcă-te în avion şi mergi la Viena.

-De ce acolo? Nu înţeleg nimic.

Dacă vrei să nu ai surprize, cu mine trebuie să fii uneori explicit, în ciuda faptului că mă laud cu simţul subtilului.

-Simplu: este plecată la o reuniune internaţională. Sunt singur câteva zile. Credeam că vrei să mă acompaniezi, dar, dacă mă refuzi, va trebui să găsesc pe altcineva să-mi umple „golul interior”, cum spui tu.

Îmi venise inima la loc. Pământul îmi devenea din nou sigur sub picioare.

-N-ai decât să încerci. Mă îndoiesc însă că vei găsi pe cineva cu „buze fierbinţi” ca ale mele.

-Păi atunci, ce mai aştepţi? Ne vedem la mine, la 18.

Exultam. Ceva prindea contur după atâtea luni de tatonări, de discuţii incitante, aluzive, dar doar vorbe la urma urmei… Avusesem timp să mă pregătesc pentru ce va urma, însă, o dată trecută prima explozie de bucurie, începeam să mă gândesc la consecinţe. Voiam cu adevărat să merg până la capăt ? Dar, oare, în adâncul sufletului, nu o făcusem deja?! În toţi anii de căsnicie, nu împărtăşisem, cu Paty, atâtea gânduri cât o făcusem cu Igor în numai câteva săptămâni. Nu este aceasta adevărata trădare? Probabil că, gândind astfel, nu făceam decât să minimalizez importanţa actului fizic care urma să aibă loc peste câtva timp. Oricum ar fi, n-aş mai vrea să trăiesc tumultul acelor ore, altădată…
Casa familiei Panduru m-a surprins prin lipsa amprentei bărbăteşti din ea. Iubitul meu trăia, parcă, în gazdă la o domnişoară bătrână. Mobilă veche şi anostă, cu pete de arsuri şi zgârieturi pe blatul meselor; fotolii obosite de trupurile masive ale celor care îşi petrecuseră lenea pe pernele lor; o adevărată colecţie eterogenă de bibelouri „graţioase”, ieftine; un număr impresionant de rame de fotografii, dintre care, din unele, nu fuseseră încă scoase ilustratele cu care se vindeau; o înşiruire alandala de vaze de flori pe pervazul ferestrei; dormitorul de tip conjugal, în care se mai simţea parfumul Veronei; în dreptul saltelei ei, deasupra patului: bijuterii şi flacoane cu lapte de corp, alături de câteva cărţi din seria Chic (pe care le citisem şi eu, dar le făcusem apoi cadou unei colege de serviciu); baia încărcată de cosmetice care să-i ajungă unei familii numeroase un an cel puţin (am recunoscut aici pasiunea ei pentru shopping, de care Igor părea atât de plictisit, dar şi uşurat că-i cheltuieşte energia nevestei neglijate); bucătăria încărcată de mirodenii din toate colţurile lumii, dar cu o lingură de spumuit cu smalţul sărit, care abia se mai ţinea în niturile care o legau de mâner; mi-a trecut prin minte, într-un moment de răutate, să-i trimit, prin poştă, sub nume fals, bineînţeles, una nouă, sau, mai bine, un întreg set, dar nu am fost niciodată atât de furioasă pe ea sau supărată pe el ca să fiu în stare de asemenea abjecţie; gândul însă mă tenta, de ce să n-o recunosc…

La ora fixată, iată-mă sunând la interfonul familiei Panduru. Poarta mi-a fost deschisă aproape imediat. Am străbătut în pas alert, cu inima în gât, cei câţiva paşi până la uşa în pragul căreia mă aştepta Igor, cu un pahar de bere în mână.

Fir-ar să fie! Nu se putuse abţine? Poate că altădată i-aş fi spus ceva pe tema aceasta, dar acum, când abia ne împăcasem, era mai bine să-mi ţin observaţiile doar pentru mine. A simţit poate ceva, pentru că a aşezat paharul pe o etajeră şi m-a luat în braţe. Contactul cu trupul lui mare, cald, cu miros familiar –de B-uri- a avut darul de a-mi risipi încordarea şi indispoziţia. Eram la adăpost de toate relele lumii acolo. Mă săruta blând, pe tâmple şi pe frunte; credeam că şi această întâlnire va fi una platonică, dar începusem să mă obişnuiesc şi cu acest fel de dragoste care mă regresa în anii adolescenţei. N-a fost aşa. De data aceea am mers până la capăt; unul tremurat şi oarecum neaşteptat, dar se chema că făcusem dragoste, că ne împlinisem şi trupeşte, nu doar sub celelalte aspecte. Eram femeia lui. Fetiţa lui dulce. Iubita lui. Partenera lui în toate cele.
♥ ♥ ♥

Stăteam îmbrăţişaţi, în tăcere, iar timpul îşi suspendase curgerea.

-La ce te gândeşti când eşti singur? De exemplu, la plajă…

-La nimic de cele mai multe ori. Încerc, pur şi simplu, să-mi pun creierul pe „silent”. Poate că de aceea şi beau uneori, ca să reuşesc să mă decuplez de toate. Am o memorie monstruoasă. Nu pot uita nimic din ce am învăţat, văzut sau auzit. Uneori mi-e teamă că-mi va crăpa capul, lăsând să se reverse toate cunoştinţele acumulate, amintirile… Îmi trebuie o disciplină de fier ca să-mi ţin mintea în frâu, altfel aş divaga la nesfârşit, lucru care nu-mi ajută nici în profesie, nici când mă aflu în societate. Toate acestea cer un efort inimaginabil. Ai remarcat, cred, că nu mi-e greu să vorbesc, ci să tac… dar şi atunci gândurile mi se învârtesc în cap, încercând să găsească o portiţă de ieşire, făcându-mă să par detaşat de realitate, infatuat, egocentric… Chiar tu mi-ai reproşat, de câteva ori, că nu sunt atent la ce-mi spui, deşi întotdeauna, la somaţia ta de a repeta ultimele fraze pe care le-ai rostit, le-am redat cu acurateţe.

-Este memoria de scurtă durată a şcolarilor neatenţi, am spus, doctă.

-Ar fi bine dacă ar fi doar asta. În realitate, cuvintele se gravează adânc în straturile memoriei mele. Metaforic vorbind, mintea mea este ca o infinită bandă de întregistrare; odată şi odată se va rupe, sau se va încâlci în asemenea hal încât n-o să se mai aleagă nimic din ea. Atunci voi fi o legumă; nu-mi voi mai şti, probabil, nici numele.

-Nu-ţi fie teamă, nu se va întâmpla aşa. Există mecanisme fiziologice de protecţie…

-La mine, nu. Sunt cu defect, a spus râzând nefiresc.

-Nu se poate, ai fi înnebunit până acum dacă n-ar funcţiona.

-Cine-ţi garantează că nu sunt nebun?!

Începea să nu-mi mai fie cald şi bine lângă el. Dacă spunea adevărul? Parcă mă strângea prea tare în braţe, şi nu mai aveam suficient aer. Am încercat să mă desprind de el, dar braţele lui mă ţineau lipită de trupul puternic.

-Am… Aş vrea să merg la baie, am spus abia mascându-mi panica incipientă.

-Te-am speriat…

-Nu, chiar simt nevoia… omuleţii tăi au luat-o la vale.

-Lasă-i să zburde. Îmi place să ştiu că urma mea mai stăruie în tine, un timp… Oricum, înainte de a veni Verona, voi schimba aşternuturile.

Mi-a atins sânul stâng, cu palma. Credeam că vrea să mă mângâie, dar o ţinea acolo nemişcată.

-Fricoaso! l-am auzit râzând înfundat. Te dai tu dură, dar inima îţi bate ca la o păsăruică prinsă în laţ.

-Nu mi-e frică de tine, am parat, cu un nod în gât.

-Acum, da, puţin. Hai, recunoaşte. Sau nu poţi, că pentru asta ai avea nevoie de curaj, ori tu…

-Nu mi-e frică! Sau poate că nu-mi pasă… dacă eşti nebun, nici eu nu-s întreagă la cap atâta timp cât m-am îndrăgostit de tine. Nebunii se înţeleg între ei, se ştie.

-Ciudat mod de a raţiona ai. Eşti nebună, a conchis el fals îngrijorat. Uite ce se întâmplă când aduci în casă necunoscute!

L-am îmbrâncit de lângă mine şi am început să mă îmbrac, cu gesturi smucite.

-Nu mă lăsa singur, l-am auzit în urma mea, în timp ce mă îndreptam spre baie.

-Mă întorc imediat. Pregăteşte-mi, te rog, ceva de băut până atunci.

Îmi priveam în oglindă faţa cu buze palide, părul răvăşit, şi îmi spuneam: „Aşa arată o soţie infidelă”. Răvăşită, îmbătrânită, depravată. Îmi venea să-mi dau palme. „Eşti mulţumită?” i-am spus chipului străin din faţa mea. „A meritat?”

Mi-am clătit faţa cu apă rece, mi-am făcut buzele cu ruj şi m-am pieptănat, apoi m-am dus la bucătărie, unde îl auzisem pe Igor umblând prin sertare şi în frigider. Aşternuse o faţă de masă, farfurii şi tacâmuri, iar în cuptorul cu microunde ceva se încălzea.

-Am cam inversat ordinea, a spus, râzând. Întâi ar fi trebuit să servim cina… Noi am început direct cu desertul.

-Aşa se întâmplă când aduci în casă necunoscute, am ripostat, cu ţâfnă jucată.

Terminasem de mâncat de aproape o oră şi el continua să vorbească, aşezat pe scaunul comod de lângă fereastră, de unde putea îmbrăţişa cu privirea întreaga încăpere, în timp ce eu stăteam pe un taburet care se clătina la cea mai mică schimbare de poziţie. Am prins o pauză de vorbire şi m-am ridicat, anunţându-l că trebuie să plec.

-Nu mă lăsa singur. Stai până dimineaţă. Sună-l pe Pat şi inventează ceva; eşti scriitoare, ce naiba! Zi-i că trebuie să stai cu o prietenă bolnavă sau aşa ceva…

Devenise din nou peltic, semn că se întrecuse cu băutura. „Bea ca să uite că nu poate uita, pe naiba!” mi-am zis, iritată. „O face pentru că-i place. Auzi la el: nu poate uita nimic! Şi eu chiar l-am crezut. Proastă mai sunt!”

♥ ♥ ♥

Bărbierul din Sevilla.
-Ce-i cu el? a întrebat, nedumerit.

-Cine l-a scris? Nu-mi mai amintesc.

-Beaumarchais.

-Dar Prometeu descătuşat ?
-Shelley.

-Cine a sculptat Sărutul?
-Mai mulţi: Auguste Rodin, Constantin Brâncuşi… Ce faci? Îmi verifici memoria?

-Da, voiam să aflu dacă nu m-ai aburit, l-am înfruntat eu.

-Mă jigneşti. Nu mint decât atunci când n-am de ales. Credeam că mă cunoşti. Fie, întreabă-mă. Te avertizez însă că nu poţi afla mare lucru, pentru că ţin minte doar ce am învăţat. Dacă mă chestionezi din chestii de care n-am auzit, nu-ţi voi putea răspunde.
Ar fi trebuit să mă opresc, dar un drăcuşor îmi dădea ghes să continuu:

-În ce an a devenit cancelar al Germaniei Helmut Kohl?

-Te referi la R.F.G., nu la cea democrată. 1982. Anul în care englezii le-au tras-o argentinienilor care voiau să cucerească Malvinele.

Apocalypse now. Regizorul. Interpretul principal.
-Regizorul: habar n-am. Interpretul principal: Marlon Brando. Acelaşi din Pe chei, Revolta de pe Bounty, Ultimul tangou la Paris.
Zadig sau destinul?

-Voltaire.

-Întemeierea Romei?

-753 înainte de era noastră.

-Coloana lui Traian?

-Apolodor din Damasc, Roma, anul 113. Mulţumită?

-Da. Ai o bogată cultură generală, ceea ce ştiam deja. De celălalt lucru însă nu sunt chiar atât de convinsă.

-Treaba ta. Ce zici, rămâi ? Hai, sună-l pe Pat…
-Nu pot, iubire. Chiar nu pot. Şi-aşa, nu ştiu ce explicaţii îi voi da… Înţelege.

-Atunci, pleacă, ce mai stai? Mâine dimineaţă însă te prezinţi aici, uşor de dezbrăcat, nu cu toată garderoba pe tine. Într-un minut, trebuie să rămâi doar în cercei.
Am respirat uşurată. L-am sărutat pe fruntea asudată şi am plecat în fugă, să nu-i dau timp să se răzgândească şi să mă cheme înapoi.

Se spune că există un Dumnezeu al beţivilor şi unul al copiilor. Probabil că şi îndrăgostiţii au o divinitate care le poartă de grijă, altfel nu-mi explic cum se face că în acea seară, Paty a apărut acasă după ce mă băgasem în aşternuturi; nici de ce nu a descoperit legătura noastră timp de doi ani, în ciuda faptului că, în târgul nostru, secretele nu aveau viaţă lungă. Poate că, totuşi, Igor avea dreptate în ce-l privea…

Uneori, aveam impresia că trăiesc lângă sinucigaşul ciudat din Leaving Las Vegas. Cine a văzut filmul poate a simţit, ca şi mine, neputinţa de a asista pe cineva care se distruge în mod conştient, cu dramatică perseverenţă, în ciuda iubirii, înţelegerii profunde şi devotamentului cu care îl înconjoară eroina. Ca şi prostituata magistral jucată de o cvasinecunoscută pe atunci, aveam aceleaşi simţăminte amestecate faţă de el: îl ocroteam ca pe un neajutorat derutat şi îndărătnic, îl ascultam, ca vrăjită, când mi se destăinuia („Eşti ca un copil înnebunit după poveşti”, îmi spunea, văzându-mă cum îi sorb vorbele), îl doream ca bărbat, îl certam ca pe un duşman, îl admiram pentru farmecul şi voinţa puternică pe care, de multe ori, şi-o irosea în lucruri minore.
Am încercat să lupt cum m-am priceput cu înclinaţia lui spre băutură; probabil că acelaşi lucru l-a făcut şi Verona, la timpul ei, dar a sfârşit prin a-l acompania, de cele mai multe ori, în demersul lui bahic; dacă, despre el se spunea că, „din când în când, bea prea mult”, ea era mult mai aspru criticată din acest motiv; se pare că unei femei i se iartă mai greu aceste apucături decât conduita uşuratică. Simţeam oarecum că sarcina aceasta căzuse în mâinile mele; eram cea pe care o iubea, aşa că, dacă avea cineva şanse să-l facă să renunţe, dacă îl iubeam la rândul meu, eu eram aceea. Nu eram însă pregătită pentru asta; nu aveam experienţă; niciunul dintre bărbaţii alături de care trăisem într-un fel sau altul –tata, fratele meu, verişorii, soţul meu, apoi fiul nostru- nu obişnuiau să se întreacă cu băutura, aşa că nu-i văzusem turmentaţi, ca să ştiu cum trebuia să procedez.

♥ ♥ ♥

Primul şoc l-am avut când am petrecut două zile cu el, la Bucureşti. Cum-necum, reuşisem să evadăm amândoi din „carcera domestică” şi îmbrăcasem hainele de sărbătoare ale iubirii. Am luat prânzul într-un local căruia i-am uitat numele. Îmi amintesc doar mirosul amestecat, de bucătărie şi deodorant de baie, masa noastră aflându-se aproape de intrarea în toaletă. Restaurantul era destul de curat comparativ cu altele din capitală, muzica mergea în surdină (minune mare!), chelnerii erau politicoşi şi prompţi, iar Igor arăta ca un adevărat domn din alte timpuri. Nu-l mai văzusem îmbrăcat în costum niciodată, ci doar într-un sacou profesional şi pantaloni de culoare închisă. Hainele stăteau impecabil pe el, doar cravata era cam excentrică, dar un adevărat aristocrat ştie să poarte orice fără să pară un saltimbanc. Culoarea ochilor îi era scoasă în evidenţă de cămaşa vernil, parfumul cu care se dăduse mirosea a tabac, ţinuta îi era dreaptă şi zâmbetul seducător. Avea un calm olimpian, care a făcut să mi se disipeze stânjeneala pe care o simţisem când am dat cu ochii de el, în holul pensiunii în care stăteam. Îl priveam şi nu mă puteam împiedica să nu fantazez despre noi ca formând un cuplu legitim, lucru care acasă nu mi se mai întâmplase; eram prinşi prea puternic în angrenajul familial, ca să ne imaginăm, chiar şi în glumă, că am putea deveni soţ şi soţie; de altfel, îi şi spusesem o dată -mai în glumă, mai în serios- că nu-mi doresc să-i fiu nevastă; „De ce ?” întrebase el, nevenindu-i să creadă că există şi femei care să nu viseze la asta; „Să fiu veşnic geloasă, ca Verona? Lasă, mai bine să fie neliniştită ea, nu eu”; „Ciudată logică mai ai!” reamarcase nu prea mulţumit). Am luat prânzul şi am tăifăsuit, neputându-mă împiedica să nu controlez, din când în când, dacă nu apare vreo faţă cunoscută prin împrejurimi. „Ar trebui să fim de-a dreptul ghinionişti să păţim lucrul acesta, aici”, a spus zâmbind. Mi s-a părut normal să bea câteva beri, dar am început să mă îngrijorez când l-am auzit comandând, la desert, o butelie de vin. Nu aveam de gând să-l las să o bea singur, aşa că am cerut şi eu un pahar, de care însă abia m-am atins, în ciuda îndemnurilor lui amuzate: „Vreau să te văd cum eşti când te ameţeşti!” „Nu-i nevoie. Ameţită sunt de felul meu, altfel n-aş umbla cu tine”, i-am răspuns râzând. Mi-am spus că, la urma urmei, nu băuse chiar atâta şi că, ajuns acasă, va dormi, aşa că seara, când ne vom reîntâlni, va fi proaspăt ca o viorea. Ne-am întîlnit în locuinţa unui prieten de-al lui, care lipsea din localitate. Nu dormise nici un pic! Nu ştiu exact ce făcuse, dar, văzându-i ochii uşor injectaţi, aveam o idee nu prea îmbucurătoare. Camera în care m-a primit era mobilată ciudat, din lucruri adunate alandala, de-a lungul timpului, de un burlac cu lipsă de imaginaţie. În mijlocul ei era atârnat un sac de box, aşa încât în orice direcţie o porneam, dacă nu eram atentă, mă loveam de el. Igor stătea tolănit pe un fotoliu la picioarele căruia am zărit o sticlă de vin pe jumătate golită şi un flacon de apă minerală. M-a invitat să mă aşez pe canapeaua desfăcută, cu aşternuturi în dezordine, lucru pe care l-am făcut, dar poziţia era teribil de incomodă, aşa că am început să mă plimb prin cameră, apoi prin celelalte, inventariind obiectele din jur, tablourile (de fapt, nişte banale reproduceri şi postere cu sportivi) şi biblioteca săracă. Nu prea aveai ce admira acolo, dar nu pentru asta venisem. Între timp, iubitul meu se îmbrăcase şi mă aştepta lângă uşă. M-a dus la un local familial din apropiere, pentru cină. (Fac, aici, o paranteză. În tinereţe, când nu ne prea dădeau banii afară din casă, ieşeam destul de rar în oraş; poate de patru sau cinci ori pe an; mai târziu, când Paty a început să prindă cheag, luam destul de des masa la restaurant, singuri sau cu prietenii sau partenerii lui de afacere, iar în ultimul timp, a devenit o obişnuinţă să mă întâlnesc separat cu ai mei, care îl plictisesc, de regulă, pe el. Întotdeauna am făcut-o în locuri unde şervetul alb de pe mâna stângă a chelnerului este obligatoriu, vinul îşi este adus la degustat înainte de a fi servit, scrumiera îţi este schimbată după fiecare ţigară fumată şi nota de plată prezentată într-o mapă elegantă, discretă. Cu Igor însă am ajuns să frecventez locuri care cu greu puteau fi numite aşa: cu muşama pe masă, cu autoservire şi grup sanitar cât o gămălie de chibrit. Nu mă deranja prea mult, erau chiar pitoreşti într-un fel; îmi aminteau de localurile muncitoreşti în care mă duceau, extrem de rar, părinţii mei, când erau tineri; mă intriga doar faptul că avocatul celebru şi cultivat se simţea bine în asemenea stabilimente; mai mult decât atât: exista un depozit de vinuri lângă gară unde se întâlnea o parte a cremei intelectualităţii oraşului, printre care şi iubitul meu; acolo, aşezaţi cu fundul pe lăzile cu sticle, petreceau ore întregi bând şi discutând, făcând politică sau chiar închegând afaceri. Mă rog, fiecare cu gusturile lui!…)

După un coniac dublu şi o sticlă de vin, faţa lui Igor a început să-şi piardă trăsăturile cu care eram obişnuită. Când sosisem, sala era aproape goală. Între timp, se ocupaseră toate mesele, unele de mai multe ori la rând, ca, în final, să rămână doar vreo două grupuri de cheflii, printre care şi noi; adică el, pentru că eu băusem doar o jumătate de pahar de bere. Renunţasem să-i mai contorizez băutura; ştiam doar că este deja prea mult; ar fi fost înţelept din partea mea să pretextez o indispoziţie subită şi să mă întorc la pensiune, dar chipul lui, chiar şi aşa parţial desfigurat de băutură, era cel al unui om fericit, aşa că nu m-a lăsat inima să-l las singur. L-am urmărit neputincioasă -înăbuşindu-mi cu greu căscatul- cum povestea ceva ce nu părea a avea sfârşit; nu-i mai urmăream şirul vorbelor şi îmi simţeam spinarea înţepenită de atâta stat pe scaun. Într-un final, am plecat spre casă, dar drumul a fost prea scurt pentru ca el să-şi revină cât de cât din aburii beţiei. Am intrat în apartament ca într-o închisoare, jinduind după un pat numai al meu, în care să-mi întind oasele obosite şi să adorm netulburată de nimeni. Nu meritam însă un asemenea răsfăţ, aşa că am mai stat vreo oră abia ţinându-mi ochii deschişi, l-am ascultat istorisind isprăvi din timpuri mai bune sau comentând ce vedeam la televizor sau, pur şi simplu, îngăimând vorbe dezlânate. „De ce mă laşi doar pe mine să vorbesc?” m-a luat, deodată, la rost. „Ai zis de atâte ori că vrei să-ţi petreci o noapte cu mine, şi acum taci mâlc. Te plictisesc? Sau, poate, vrei să facem dragoste… Da, cred că asta vrei. Bine, mă voi executa. Fetiţa mea dulce va avea ce doreşte!” Era ultimul lucru de care aveam chef, dar cui să-i spui asta?! Mi-am scos, în silă, hainele care păreau că se lipiseră de mine, în timp ce el se dezbrăca ca la armată, astfel că în câteva secunde era gol şi prăvălit pe canapea, în aşteptare. A fost singura dată, de când îl cunosc, când am sesizat un miros urât venind din partea lui; era explicabil: stătuse atâtea ore aşezat, încât transpirase din greu şi cutele pielii lui emanau un iz acrişor, greu. Mă gândeam cât de neplăcut va fi ce urma să se întâmple, dar se pare că bunul Dumnezeu se îndurase de mine, deoarece, când m-am apropiat de el, sforăia deja, doborât de somnul izbăvitor. În cameră nu erau mai mult de 17 grade, aşa că am început să-l îmbrac cu pijamaua, cu infinite precauţii, de teamă să nu-l trezesc. Am remarcat că pielea de pe spate era destul de aspră, de parcă nu era din acelaşi „material” cu cealaltă, fină subţire şi uşor umezită. M-am aşezat, apoi, epuizată lângă el, şi am încercat să adorm, dar n-am putut; se zbătea în somn, gemea, sforăia, apoi părea că nu mai respiră minute întregi, după care îşi schimba din nou poziţia, inconştient de prezenţa mea, astfel că de vreo două ori abia am reuşit să mă feresc de braţul lui greu care se îndrepta spre mine. Trecuse cu mult de miezul nopţii, capul îmi bubuia de durere şi simţeam o senzaţie de sfârşeală. M-am ridicat de lângă el şi am părăsit camera, căutând un loc mai propice somnului decât în vecinătatea uriaşului periculos. Am găsit o cameră mică, pe care nu o remarcasem la inspecţia de la începutul serii. Era mai mult o debara, dar avea un pat de o persoană, încărcat cu pungi şi saci cu haine. Le-am aruncat pe jos şi m-am ghemuit în el, acoperindu-mă cu un sac de dormit care mirosea a fum şi a grăsime râncezită. Credeam că voi adormi instantaneu, dar impresiile acumulate în ultima perioadă şi teama nedefinită faţă de omul care dormea în cealaltă încăpere îmi stăruiau în mintea mai trează ca oricând. Stăteam şi analizam, pe întuneric, cele întâmplate, şi nu mă puteam împiedica să gândesc că-mi primesc pedeapsa pentru ceea ce făceam. Din când în când, îmi trecea prin minte că lui Igor i s-ar putea întâmpla ceva rău, şi nu ştiam cum va trebui să procedez în atare situaţie. Am coborât din culcuşul meu incomod, am păşit în vârful picioarelor şi am verificat ce se întâmplă în camera cealaltă; era în ordine: respira liniştit, aşa că mă puteam întoarce la locul meu, să prind măcar câteva ore de odihnă. Cred că eram pe cale de a aţipi, sau dormeam deja, dar foarte superficial, când l-am simţit deschizând uşa…

♥ ♥ ♥

Printre pleoapele întredeschise, i-am zărit silueta masivă, ameninţătoare, în cadrul ei. Mă rugam din tot sufletul să nu intre peste mine, să se întoarcă pe canapeaua lui şi să uite că sunt acolo. Se pare că, din nou, Cel de Sus îmi asculta dorinţa, pentru că l-am văzut făcând cale întoarsă; uitase uşa deschisă, dar ce mai conta; important era că mă lăsa în pace; abia atunci am reuşit să adorm cu adevărat, dar m-am trezit după doar două sau trei ore; îmi fuseseră însă suficiente, deşi „norma mea nocturnă” este de şapte-opt. De dincolo, se auzea televizorul cu sonorul dat destul de tare. Am făcut un duş şi apoi, îmbrăcată în halatul pe care îl găsisem în baie, m-am apropiat de canapeaua pe care era întins un Igor treaz, senin şi zâmbăreţ. Igor al meu! M-am cuibărit lângă el şi, după nici cinci minute, făceam dragoste, uitând toate gândurile halucinante care îmi zdrenţuiseră noaptea.

La lumina zilei, lucrurile îşi recăpătaseră contururile fireşti. Am dejunat frugal, apoi ne-am plimbat prin parcul de lângă bloc, în ciuda palelor tăioase de vânt care se fugăreau pe alei. Mă simţeam norocoasă să fiu iubită de un bărbat atât de frumos. Epitetul de „proastă” era cel mai blând pe care mi-l atribuiam, atât de nesăbuite mi s-au părut temerile din cursul nopţii. Un om atât de sensibil şi tandru ca el nu putea să-mi facă vreun rău; cum naiba mă putusem gândi la aşa ceva?! Dacă aş fi ţinut toate acestea doar pentru mine, poate că nu aş fi declanşat reacţia lui surprinzătoare, după o zi sau două; cred că o zi, nu mai ştiu bine ce era atunci, sâmbătă sau duminică… ştiu doar că „deflagraţia” a avut loc într-o luni dimineaţa, când i-am spus, sub formă de glumă, nu de reproş, subliniez: glumă, ce trăznăi mi-au trecut prin minte în noaptea aceea de pomină. Nu am bănuit nici un moment cât de tare îl va afecta ce i-am spus. Am fost sinceră cu el pentru că îmi cunoşteam felul prăpăstios de a gândi, modalitatea ciudată de a reacţiona când nu mi-e bine şi încercam, cu blândeţe, să-l previn să fie mai atent în viitor; am încercat să-i explic că nu ştiam să mă comport cu oamenii care beau, având în vedere că nu avusesem de-a face cu aşa ceva. Cred că a înţeles totul pe dos. Sau, mă rog, a înţeles corect, dar a fost rănit de felul în care i-am spus… sau s-a simţit umilit să fie comparat cu Paty… sau naiba ştie !… Cert este că mi-a trimis, a doua zi, un mesaj uluitor, în care îşi punea cenuşă în cap, ca un lord care a supărat-o pe a lui lady cu o atitudine inadecvată; l-a încheiat interzicându-mi –din nou, extrem de politicos- să nu-i răspund şi să nu-l sun. Era confuz… poate voit confuz, sau aşa i-a ieşit, cine ştie? Era convins că nu voi putea uita ce s-a întâmplat; n-am uitat, într-adevăr, dar nu a contat atât de mult cât credea el; când iubeşti, foloseşti altă măsură a lucrurilor… „Dacă ne vom despărţi, cel puţin vei realiza că nu ai pierdut mare lucru”, îmi scria. Nici măcar nu folosea afirmaţia clară, ci dubitativul. Adică nu era sigur că ne vom despărţi, deşi el considera că am toate motivele s-o fac. Păi, dacă eu le aveam, eu trebuia să hotărăsc, nu el, „vinovatul”.

L-am lăsat în pace un timp, să-şi limpezească gândurile. Se părea că simţea nevoia aceasta. Îmi era însă cumplit de greu. Mă obişnuisem cu iubirea lui glumeaţă-înfocată-jucăuşă-supărăcioasă-decadentă-lipicioasă-nepăsătoare-uimită etc. După o săptămână, l-am luat cu asalt. „Nu-mi răspunde, nu mă suna!” îmi scrisese. Nu „Nu mă căuta”! Nu ştiu dacă se aştepta la asta. Probabil că voia să ne împăcăm, dar în ritmul şi în stilul lui, ori eu nu aveam timp şi răbdare. M-am îmbrăcat elegant, m-am parfumat, mi-am luat inima în dinţi şi am mers la cabinetul lui. Dacă voia să ne încheiem relaţia, va trebui să mi-o spună privindu-mă în ochi. Nu ştiam cum voi reacţiona într-o asemenea eventualitate, dar eram sigură că nu-i voi cerşi iubirea, ci voi ieşi demn din viaţa lui. Ca prin minune, nesuferita de Sanda lipsea. Am intrat peste el şi vorbele au început să-mi iasă pe gură ca mitraliate. L-am făcut cu ou şi cu oţet pentru felul laş în care proceda. Când am tras aer în piept, ca să continuu, mi-a închis-o cu un sărut pasionat… În medicina tradiţională chineză se afirmă că pe ureche, în mâini şi pe tălpi sunt proiectate toate organele şi sistemele. Probabil că la mine şi pe buze; altfel nu-mi explic de ce, atunci când mă sărută, îmi simt intrând în vibraţie totul: inima, stomacul, plămânii, uterul… „Eşti cea mai sărutăcioasă iubită pe care am avut-o”, îmi spunea uneori, râzând, după câte o reprinză de pupături înfocate. Nu pupăcioasă, ci „sărutăcioasă”… îi plăcea să inventeze cuvinte; dacă n-ar fi fost atât de leneş, cred că ar fi fost un scriitor bun; precedente avea în familie, vocabular bogat aşijderea, imaginaţie şi experienţă, peste măsură, probabil că şi talent… o dată mi-a propus să-l înregistrez cu un reportofon şi să transcriu ce a spus într-o ocazie sau alta, la alegere. Într-un fel, am făcut-o. N-am avut însă nevoie de niciun aparat, pentru că mintea mea a reţinut tot ce mi-a impresionat sufletul. Memoria mea nu este atât de performantă ca a lui, dar m-a slujit cu folos atunci când a fost cazul. Şi când n-a fost, dar aceasta este o altă poveste.

Nu sunt prostituata cu sufletul de aur din Leaving Las Vegas, ci doar o femeie care a mai stat la căpătâiul unei iubiri, văzând-o cum îşi dă duhul. A fost o lungă agonie. Nu cred că mai pot suporta alta…
Îmi este teamă că nu va înţelege şi se va simţi ofensat. Poate că are tot dreptul, dar când am conceput cartea aşa cum am făcut-o, am fost convinsă că îi ofer cel mai frumos cadou pe care îl poate face o femeie iubitului. Dacă el nu vede lucrurile aşa?!… Mă va trata iarăşi cu dispreţul lui suveran şi politicos? Sau va fi furios? Sau, cel mai probabil, nu va mai dori să ştie de mine, de nemernica ce l-a imortalizat în postúri de care –în accepţia lui- nu are motive să fie mândru, ignorând faptul că nici pe mine nu m-am cruţat. Din păcate, nu mai pot schimba ceva din ea; este independentă deja de voinţa mea, nu mai pot tăia sau să adăuga nimic.

Anunțuri
  1. Blanche Neige
    07/02/2010 la 15:43

    Hmm….

  2. melami
    07/02/2010 la 15:45

    Hmm, ce, soro? 🙂

  3. Blanche Neige
    07/02/2010 la 15:53

    Aici tipa a facut o faza cu care eu nu sunt de acord, asa ca mai bine tac, doar pentru ca eu nu as face asa ceva nici in ruptul capului nu inseamna ca e gresit sau imoral…
    Dar pune subiectul pe pagina principala, ca vreau sa te intreb ceva mai complex legat de roman.

  4. 07/02/2010 la 15:57

    Hmm zic şi eu.De ce zic „hmm” pentru că, Simona se cam contrazice când spune că a încercat să se ferească de iubire.Am mai spus asta, ea a fost cea care s-a tot agăţat de el şi i-a ieşit în cale.

  5. melami
    07/02/2010 la 15:57

    Stai să termin cu Reghinul, şi-l pun!

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: