Cap. 09

Frodi. Pactul

Halal călătorie! Orb şi –din nou- aproape mut. Nu că mi-ar plăcea să turuie întruna, dar nici să-i scoţi cu cleştele vorbele din gură nu-mi convine. De aseară şi până acum, abia dacă a rostit zece cuvinte. „Te rog”, „Mulţumesc”, „Cum vrei tu”, „O.k.”, „Poftă bună”… Ce-o fi în mintea lui? Părea că are cel puţin simţul umorului, la început. Sau o oarecare înclinaţie spre farse. E ca bărbaţii drăgăstoşi cu nevestele în public şi ursuzi acasă. Treaba lui! Am un camion de condus.

Bine că am intrat în zona de dealuri. Şesul mă deprimă, iar munţii mă sperie. Marea mă înspăimântă, iar în avion nu m-aş urca decât sub narcoză. Există două ţări pe care aş vrea să le vizitez, dar ştiu că nu voi ajunge acolo niciodată: America de Nord şi Japonia. Ca să le văd însă ar trebui să iau calea aerului sau a apei, şi nici una dintre ele nu mă încântă. Am căutat odată, pe hartă, o variantă care să le excludă. Am găsit ceva ce presupunea s-o iau prin nord, pe gheţuri, într-o sanie trasă de câini, însoţită de o călăuză mirosind a seu de oaie şi a blană de urs polar, cărând după noi provizii… Ce mai, Jack London în toată regula! Am exclus-o şi pe asta, aşa că iată-mă călătorind doar în gând sau uitându-mă la televizor. Poate că este mai bine aşa. Evit decepţii ca aceea când am văzut Capela Sixtină. Traversasem zeci de săli cu tablouri şi machete pe pereţi, urmărind săgeata care indica amplasarea atracţiei principale a Vaticanului (cea aflată la vedere, nu comorile pe care se presupune că le ascunde micul-mare stat papal). Exasperat de atâţia kilometri de pânză pictată, faţă de care nu simţea nicio atracţie, la un moment dat, fiul meu mi-a dat un brânci şi m-am trezit luând-o pe o scurtătură. Soţul meu nu a observat manevra, altfel, cu înclinare lui melancolică de om care vrea să facă totul ca la carte, ne-ar fi întors din drum şi am fi luat-o pe calea corectă. Iată-ne ajunşi în marea sală al cărui tavan pictat hipnotiza zecile de vizitatori. Deşi era interzis filmatul şi fotografiatul, se auzeau câteva blitz-uri discrete. Paznicii uriaşi, îmbrăcaţi în negru din cap până în picioare, restabileau ordinea, din când în când, într-un fel care mă amuza: când credeau că ne-am obrăznicit peste măsură, băteau de două-trei ori din palme; odată captat interesul celor din sală, îşi puneau un deget perpendicular pe buze şi emiteau un „Şşşt” lung ca de şarpe. Un timp, oamenii se linişteau şi se comportau cuviincios (deşi nici până atunci nu săriseră tontoroiul sau fluieraseră), ca, mai apoi, să uite şi să înceapă să vocifereze bine dispuşi, să-şi arate unul altuia câte un amănunt care-i uimea. M-am aşezat pe o bancă şi mi-am dat capul pe spate. În faţa ochilor se afla imaginea pe care o văzusem de sute de ori reprodusă în albumele de artă, manuale, ilustrate şi cărţi poştale, doar că mă nedumerea ceva. În primul rând, în mintea mea, scena de pe tavan era plasată într-o biserică, nu într-un imens muzeu. În al doilea, imaginea pe care o ştiam era una uşor estompată, brăzdată de mici crăpături, pe când cea din faţa ochilor era proaspăt renovată de cineva cu un simţ cromatic destul de primitiv. Aş fi preferat de o mie de ori să o văd înainte ca amatorii aceia de spoieli s-o sluţească.

Hopa, gata cu viaţa dulce de hoinar! Am intrat în munţi.

Drumul s-a îngustat pe nesimţite, aşa că abia dacă are două benzi mai de doamne-ajută. Sunt nevoită să încetinesc, deoarece curbele au devenit din ce în ce mai strânse. Nu că aş fi mers până acum cu viteza gândului, dar nici cu treizeci pe oră… În plus, ca plăcerea să fie deplină, coamele muntoase devin din ce în ce mai abrupte, ajungând aproape să se atingă deasupra noastră, peste noi… îngropându-ne sub tonele de piatră şi conifere, lipsindu-ne de aer… aer… nu este suficient aer aici, în cabină… mutalăul ăsta nu simte?… cum poate moţăi când suntem pe cale să fim striviţi şi îngropaţi de vii?!… viitoare fosile în cochilie metalică… inima îmi bate nebuneşte în gât, încercând să-mi iasă pe gură, mâinile îmi sunt transpirate şi îmi alunecă pe volan… trebuie să mi le şterg aproape întruna de ţesătura aspră a pantalonilor… mă ustură palmele… ochii îmi ard, văd ca prin ceaţă… capul îmi vâjâie, ca aflat sub presiune… îmi şterg fruntea cu dosul braţului… dacă nu se întâmplă o minune, voi leşina şi ne vom strivi de stânci… văd apa scurgându-se pe ele prin mici şanţuri săpate de-a lungul anilor… ce s-ar întâmpla dacă grămada asta de pietroaie ar ceda în sfârşit, exact acum, acţiunii erozive de sute de ani la care a fost supusă?… mici insecte prinse sub dărâmături… aer… aer… ce zgomot infernal face camionul acesta… trepidaţii… stânci prăvălite… capete sparte, membre răsucite, organe eviscerate… pastă umană… aer…

-Ce s-a întâmplat? aud de undeva, de departe, o voce.

-Mai nimic, un mic atac de panică, răspund gâtuit, încleştându-mă şi mai mult de volan.

-Ce ţi l-a provocat?

Tipul acesta are chef de glume. Nu ştie nici măcar atât, că un atac de panică nu are nevoie de motive obiective ca să te ia prin surprindere când ţi-e lumea mai dragă. Atac de panică… Chiar aşa. Ştiu leacul! L-am recomandat eu însămi, după ce l-am văzut în filme. Mă întind spre punga de la picioarele lui, îi golesc conţinutul pe jos şi o duc la gură, respirând adânc de câteva ori. Funcţionează! Nu sunt chiar într-o stare de calm şi detaşare ca aceea obţinută prin meditaţie, dar inima s-a mai domolit şi vederea se clarifică. Suficient de mult încât să văd că stâncile ameninţătoare sunt destul de blânde; au stat acolo de sute, dacă nu de mii de ani, şi vor rămâne în acelaşi loc încă tot pe atât. Voi reuşi să trec de ele şi voi ajunge la destinaţie… Ce destinaţie?! Am ceva cât de cât clar în minte despre scopul călătoriei mele? Despre asta însă mai târziu. Prima regulă de supravieţuire: o singură grijă o dată; trăieşte în „compartimente etanşe de timp”. Săru’mâna, Dale Carnegie! Cine zicea că n-ai ce învăţa din cărţi?!

-Ce ţi l-a provocat? întreabă, din nou, partenerul meu de drum.

-Glumeam, răspund cu voce cât pot de calmă.

-Ba nu glumeai deloc. Ţi-am simţit încordarea. Te-am auzit suflând în pungă. Ce ţi l-a provocat?

-În „lungile noastre discuţii înţesate de confesiuni”, am uitat să-ţi spun că am rău de înălţime (încerc să fiu zeflemitoare, doar-doar o pricepe că nu mă ajută deloc stând ca o momâie, în dreapta mea).

-Pe bune?

-Pe bune. Am rău de înălţime, de apă, de mişcare; sufăr de claustrofobie şi de agorafobie; sunt alergofobă, nu suport căldura, frigul mă face să mă simt rău, curenţii de aer îmi dau dureri de dinţi şi de urechi…

-Asta am observat. Mergi cu geamurile închise şi ai oprit aerul condiţionat.

-Mă bucur că ai observat măcar asta, spun eu cu năduf.

Îl aud râzând şi foindu-se pe scaun.

-Eşti, ca şi mine, o plantă de seră. Mă întreb cum de ţi-a venit ideea năstruşnică să faci autostopul, având atâtea condiţionări de care depinde confortul tău. Când mă gândesc că mi-am lăsat viaţa în mâinile tale…

-Preţioasa ta viaţă, nu?

-Preţioasă sau nu, e unul dintre puţinele lucruri pe care le am, spune el, redevenit serios şi înţepat.

Peisajul din faţa noastră se luminează, munţii se despart din falsa lor îmbrăţişare, iar drumul se îndreaptă, renunţând să mai facă bucle suprapuse; abia mai desenează câte o curbă graţioasă, mai mult pentru variaţie decât din necesitate. De o parte şi de alta a lui, apar mici poieni cu iarbă de un verde crud, curată, semn că oamenii nu trec prea des pe aici, altfel am avea „dovezi” palpabile, precum pet-uri goale de băuturi, pungi murdare, resturi de mâncare şi alte asemenea „minuni” ale civilizaţiei gunoaielor.

Îl văd, cu coada ochiului, cum bâjbâie pe bord; găseşte radioul şi îl porneşte; caută un post apăsând tasta search; găseşte unul local, dar nu pare mulţumit, aşa că schimbă canalul; dă, în fine, peste cel naţional; din difuzor curg spre noi ştirile zilei, un amestec de informaţii economice, sociale şi politice, cântate în stilul specific al crainicilor de radio şi televiziune. Îmi amintesc de o discuţie pe care am avut-o, la o serată, cu una dintre cititoarele de prompter-e de la o televiziune locală; în felul ei, era o mică vedetă, deşi nu avea decât douăzeci de ani; era fiica unor oameni avuţi, dintr-aceia care reuşiseră să facă la bătrâneţe un copil, pe care îl lăsaseră cam de capul lui; genul acela de progenitură care nu se sfia să fumeze în prezenţa părinţilor încă de la vârsta la care ar trebui încă să se joace cu păpuşile; o văzusem de câteva ori prezentând ştirile, seara; mă enerva că nu reuşise să iasă din tiparele folosite de colegele ei; indiferent de natura informaţiilor pe care le emitea, tonul ei era egal, monoton şi ritmat în acelaşi timp, impersonal la urma urmei; am conversat câteva minute cu ea şi m-a surprins să o aud vorbind normal, fără afectarea aceea „profesională”; am întrebat-o de ce se schimonosea când prezenta ştirile la televizor? Cine le învăţa lucrul acesta? Cine îl impunea? „Nimeni”, mi-a răspuns ea. „Au impact mai mare dacă le cadenţăm într-un anume fel, asta-i totul”, m-a asigurat. „Pe mine nu reuşeşte decât să mă enerveze”, i-am spus. „Nu mă pot deloc concentra când vă aud vocile ca de litanie.” „Nu ştiu ce să vă zic… Până acum, nu s-a plâns nimeni”, a încercat ea să pareze. Am urmărit-o apoi, de curiozitate, de câteva ori. În naivitatea mea, credeam că observaţia mea avea să-i dea de gândit şi urma să schimbe ceva în prestaţia ei. Nimic. Acelaşi ton săltăreţ, invariabil şi agasant.

¥ ¥ ¥

La ştirile sportive, tânărul închide radioul, semn că nu se dă în vânt după aşa ceva. Un punct bun pentru el, din partea mea.

-Tot nimic? Ai reuşit să o prinzi pe femeia aceea, la telefon?

-Nu. Oricum, eu într-acolo am drum. Nu ştiu dacă şi tu…

-Mi-e indiferent.

O căprioară ţâşneşte în faţa camionului, speriată. Abia am timp să frânez. Îi văd triunghiul decolorat de sub codiţă săltând vesel printre brazii de pe partea cealaltă a drumului, şi respir uşurată. Nu-mi place să rănesc sau să omor animalele. Îmi amintesc brusc de căţelul acela cu lăbuţe groase, pufoase şi cu urechile care îi săltau în ritmul mersului. Ieşise dintr-o curte, strecurându-se printre picioarele stăpânei lui, şi se apucase să traverseze, îndrăzneţ, drumul. L-am evitat în ultimul moment. Oprisem la câţiva centimetri de trupul lui grăsuţ şi am respirat uşurată când l-am văzut de partea cealaltă a maşinii. Mai bine nu m-aş fi uitat! În clipa următoare, avea să fie luat în botul unui bolid care gonea cu peste o sută de kilometri pe oră, în ciuda faptului că rula într-o localitate. Am privit înapoi şi l-am văzut împleticindu-se, rănit, apoi întinzându-se pe asfalt, continuând să zvâcnească din picioruşele dolofane şi incredibil de curate pentru un câine de curte. Era ultima lui călătorie, spre paradisul căţeilor, unde sper că a prins un loc bun, cu mingi colorate şi oase pline de sevă, moi, pentru dinţişorii lui de lapte. Dacă mi-ar fi stat în putere, l-aş fi arestat pe nemernicul acela vitezoman şi l-aş fi pus să muncească într-un adăpost pentru câinii fără stăpâni, să le cureţe cuştile şi să le dea de mâncare pentru tot restul zilelor lui.

-Acum, ce s-a mai întâmplat? întreabă tânărul, vag enervat.

-Am evitat o căprioară. Dacă nu-ţi place cum conduc, treci la volan!

Nu ştiu de ce am avut impresia, pentru câteva sutimi de secundă, că văzuse animalul odată cu mine; am sesizat ceva, poate că o tresărire abia perceptibilă… sau doar o părere.

-Nu, mulţumesc. E destul de palpitant să călătoresc cu un şofer ca tine. Nu simt nevoia să încerc senzaţii mai tari.
Dacă tot am oprit, să facem o „pană de tufiş”.

-Stăm cinci minute, să ne dezmorţim, îl anunţ în timp ce cobor pe scara metalică abruptă. Eu o iau în dreapta, tu în stânga, dacă ai nevoie. Îţi promit că n-o să trag cu ochiul.

Intru în pădure şi mă învăluie răsuflarea ei rece cu iz de pământ umed, muşchi şi brazi. Respir adânc de câteva ori, umplându-mi plămânii cu aer proaspăt, până când simt că mă ia ameţeala. Orăşenilor le trebuie un timp să se acomodeze cu aerul curat. Sinapsele lor riscă să se scurtcircuiteze de la amestecul de oxigen şi ozon, neuronii să intre în grevă sau, dimpotrivă, să ţopăie neliniştiţi. Ca ai Soranei, când se afla la cabana ei de la munte. De ce se încăpăţâna să meargă acolo în fiecare vară, dacă nu reuşea să închidă un ochi toată noaptea?! Eu dormeam buştean de cum se lăsa înserarea; ea se foia în aşternuturi un timp, după care se declara învinsă, se ridica încetişor, să nu mă trezească, cobora în camera de zi şi începea să picteze. Nişte tablouri ale naibii de bune. Insomniile ei ozonificate, cum le numea. Singurele rămăşiţe ale trecerii ei prin lumea aceasta. Copiii – cópii ale tatălui lor, cel dat afară din casă după mulţi ani de infidelităţi cauzate de frigiditatea asumată a Soranei („Trăiesc doar de aici în sus”, îmi spunea ea arătându-şi gâtul. „Restul e mort. Gil n-are nicio vină. L-am iubit, dar nu am avut nici un orgasm în toată viaţa. Nu ştiu ce-i aia. Le invidiez şi pe ultimele proaste care au parte de aşa ceva. Aş schimba oricând tot ce am cu ele. Nu-mi foloseşte la nimic frumuseţea şi talentul…”); femeia s-a făcut că nu observă, până când a dat nas în nas cu el, pe stradă, la braţ cu ultima lui cucerire; orgoliul ei a biruit, în cele din urmă: s-a separat de el, fără a-i reda însă libertatea, legal. Probabil că nici el nu-şi dorea asta. S-a mutat la tatăl lui şi a continuat să schimbe femeile după cum îi dictau simţurile. Ultima, cel puţin, era o figură. Se întâmpla să sune Sorana la socrul ei acasă şi să răspundă femeia stabilită de câteva luni acolo. Cum îi auzea vocea, intra în panică şi începea să-l strige pe Gil, anunţându-l că-l caută soţia. Intrase în viaţa lui la mult timp după separarea neoficială a celor doi, dar se purta de parcă uzurpa locul celeilalte, „legitimei”. În ultimele luni de viaţă ale Soranei, s-a oferit chiar să vină acasă la ea şi să o ajute în treburile gospodăreşti…

Îmi închei pantalonii, trag puloverul în jos, şi dau să cobor din ascunzişul meu, când îl zăresc pe „Odel” stând cu spatele şi mişcându-şi încet capul dintr-o parte în alta. Probabil că îşi dezmorţeşte gâtul, că de privit nu cred că poate. Partea rea cu el este că nu sunt convinsă că este orb cu adevărat. Poate că are vederea mai slabă, dar anumite lucruri le vede în mod sigur, sau le percepe cu un al şaselea simţ. Azi dimineaţă, când ieşeam din baie, stătea în faţa televizorului, încercând să facă ceva. Nu ştiu ce. Părea că încearcă să recepteze, să simtă, să vadă ceva. Faţa lui era încordată, la pândă, nemulţumită. Imediat ce m-a auzit, şi-a reluat figura impasibilă şi impenetrabilă cu care mă „serveşte” de aseară, când l-am pus la punct… se apucase să facă pe psihanalistul cu mine!… A intrat apoi în baie şi a dat drumul la apă în cadă. A stat acolo până când l-am anunţat că merg la masă. M-am întors după nici cinci minute –îmi uitasem portmoneul şi telefonul- şi l-am găsit îmbrăcat de drum, cu rucsacul la picioare. Am avut senzaţia că intenţiona să plece fără să mă anunţe. În alte situaţii, aş fi profitat de ocazie şi aş fi scăpat de el. Aşa însă, cu un camion cu care nu am deocamdată ce face, am nevoie de el, dacă nu pentru cine ştie ce ajutor, măcar pentru a depune mărturie despre ce s-a întâmplat. L-am luat aproape pe sus la masă, apoi, după ce am achitat, nemţeşte, nota de la motel, am pornit-o la drum.

Îl văd îndreptându-se spre camion, sondând terenul cu băţul lui alb. Se prinde de bara din interiorul cabinei şi, dintr-un salt, se aşează pe banchetă. Avantajul lunganilor. Eu trebuie să fac cel puţin trei manevre ca să reuşesc asta. Stau de partea cealaltă a şanţului care mărgineşte drumul şi îl privesc. Nu are de unde să ştie că sunt acolo, pentru că m-am mişcat odată cu el, călcând atunci când o făcea el. Îl văd uitându-se în gol, apatic, adus de spate. Sunt curioasă să aflu cât ar putea sta aşa. Oare la ce se gândesc orbii, în întunericul din spatele ochilor? Trăiesc din amintiri? Amintirile acelea sunt la fel cu ale noastre, încărcate de culori şi mărginite de contururi? Amintirile orbilor sunt imagini sau amintiri ale imaginilor, impresii nelămurite?

Răcoarea pădurii m-a cuprins, şi un strănut mă ia pe neaşteptate. Degeaba îl înăbuş în ultimul moment, bărbatul m-a reperat. Întoarce capul spre mine şi-mi spune simplu:

-O să răceşti dacă mai stai mult acolo şi mă spionezi, spune el zâmbind doar cu colţul gurii.

-Nu te spionam, căutam doar un loc unde şanţul e mai puţin adânc, să pot sări. Nu toată lumea are kilometri de picioare, ca tine.

Mă urc înciudată la locul meu şi pornesc, accelerând mai mult decât trebuie motorul puternic. Apoi îl opresc, luminată de o idee:

-Ascultă, aşa nu se mai poate. Am intrat amândoi în rahatul acesta fără voia noastră, dar acum nu avem de ales, trebuie să ducem treaba asta până la capăt, după care ne putem vedea fiecare de drumul lui. La viteza mea de croazieră, până în capitală mai facem două-trei zile. După cum vezi, nu sunt un şofer grozav. În plus, mai am şi alte hibe care ţin de vârstă, educaţie, obiceiuri… Tu nu faci niciun efort ca lucrurile să decurgă mai uşor. Am mereu senzaţia că atunci când suntem împreună, îngheaţă cerul deasupra noastră…

-De obicei, se spune că îngheaţă apele.

-Asta doar când e vorba de minciuni. Eu vorbesc aici de relaţia asta a noastră de călătorie. Nu e uşor să conduci într-o asemenea atmosferă glacială. Orice aş zice sau aş face, nu reuşesc să produc nici măcar o zgârietură pe cerul acesta îngheţat… Pentru siguranţa noastră, repet: pentru siguranţa noastră, va trebui să-mi fii un adevărat partener de drum. Ce înseamnă asta? Întreb eu, ca să nu te oboseşti tu. Ce înseamnă asta? Să mă ţii de vorbă când îmi este urât sau mi-e somn, să taci atunci când trebuie sau când te rog eu s-o faci şi, în general, să nu mai fi aşa de ciufut şi închis în tine. Nu-ţi fie teamă, nu-ţi cer să mi te confesezi sau să dai răspuns „problemelor mele existenţiale”… dar la întrebările simple, de bun simţ, ai putea să zici şi tu câteva vorbe. Ai putea îndrăzni chiar mai mult: să pui şi tu unele, din proprie iniţiativă.

-Aseară nu erai de aceeaşi părere, ţine să-mi amintească, îmbufnat.

-Aseară era aseară, acum e acum. Deci, poţi să mă întrebi ce vrei. Nu-ţi promit că-ţi voi răspunde sau, în orice caz, nu la toate curiozităţile tale, sau nu neapărat sincer –sunt întrebări care nu trebuie puse sau la care nu e bine să răspunzi-, dar asta ar face ca timpul să treacă mai repede şi mai plăcut. În mod sigur, pe mine m-ar face să fiu mai puţin crispată, mai eficientă, dacă vrei. Atunci ar merge şi lucrurile mai bine, şi călătoria asta s-ar putea transforma în ceva cu adevărat reconfortant. În fond, acesta ar trebui să fie scopul oricărei incursiuni în afara casei noastre, nu?

¥ ¥ ¥

Tânărul de lângă mine tace, cu o expresie de încăpăţânare evidentă pe faţă. O recunosc. Am văzut-o de atâtea ori pe propriul chip, încât nu am cum să nu o salut când apare la alţii.
-Ştiu ce-ţi trece prin cap. Eşti furios pentru că alţii încearcă să-ţi impună ceva ce tu nu vrei. Aşa aş simţi şi eu, dacă mi s-ar pune problema în temenii pe care i-am folosit. Tocmai de aceea am făcut-o, că să văd cum reacţionezi.

-Adică a fost un fel de test. Te joci cu mine?

-Nu. Am vrut să văd cât de mult îmi semeni. Poate că nu-ţi convine să fii comparat cu cineva, dar află că exact aşa aş reacţiona şi eu. E de bine, nu te speria. Oamenii se asociază, de regulă, cu cei care le seamănă. Vrem sau nu vrem, avem acelaşi tip de reacţii, în ciuda faptului că suntem doi străini. Nu te presez, dar termenii înţelegerii rămân. Ai timp până în primul oraş, după care tu alegi. Înţelegi? Alegerea îţi aparţine în totalitate. Rămâi acolo şi-ţi continui drumul cu ce s-o nimeri, sau poate că te întorci acasă, sau vii cu mine, ca partener al meu. De drum, să nu înţelegi altceva!

Acum mă simt mai uşurată. Pornesc motorul, având grijă ca turaţia să fie cea bună, apoi demarez uşor; nu de alta, dar trebuie să vadă că pot fi un şofer priceput atunci când am condiţii propice de drum.

Ori că l-am obosit sau l-am plictisit, ori că, pur şi simplu, a adormit, dar tânărul meu companion tace mâlc tot restul drumului, cu mâna dreaptă sprijinită de mânerul portierei. N-are decât! Am luat o decizie şi mă simt mult mai liniştită acum. În primul oraş voi afla care este hotărârea lui, şi-mi voi continua drumul cu sau fără el, până în capitală.
Pe partea dreaptă a drumului, apar câteva clădiri înghesuite, ceva între cabane rudimentare şi magazii de materiale, în timp ce pe cea stângă se înalţă un întreg cartier de vile de munte, dintr-acelea de lemn şi piatră, cu arhitectură imitând-o pe cea italiană, dar cu elemente autohtone ce le sluţesc linia elegantă iniţială. Mă întreb ce privelişte pot avea locuitorii lor ca să merite căruţele de bani pe care le-au dat pe ele? O coastă aridă de munte, în spate, şi o grămadă de magherniţe, în faţă?! Probabil că există câţiva proprietari ai vilelor care, cu o vorbă pusă unde trebuie, cu un cadou plasat cui se cuvine să rezolve această din urmă problemă, la timpul potrivit.

-Sunt întrebări care nu trebuie puse sau la care nu e bine să răspunzi.

-Poftim?

-Ai spus că sunt întrebări care nu…

-Ah, da, sigur, confirm eu.

-Atunci, sunt de acord, mă anunţă el, odată ajunşi în dreptul primelor blocuri din oraş. Voi încerca să fiu un partener cât de cât acceptabil.

-Săru’mâna, conaşule, mi-ai luat o piatră de pe inimă. Îţi fac cinste cu o masă, pe chestia asta.

-Nu trebuie…

-O să te las să te revanşezi cu cina, nu-ţi fie teamă, îl asigur eu, râzând. Ştii ceva, la mine aceea este masa principală. La prânz mănânc doar cât să pot bea o cafea după aceea.

Schimbarea de ritm mă înnebuneşte. După ce am rulat cu o viteză medie de 70 de kilometri pe oră, acum ne târâm ca melcul, în spatele unor maşini conduse de indivizi care par a avea o eternitate în faţă. Ori există vreo restricţie de viteză în oraş, pe care eu -ca de obicei- nu am observat-o, ori oamenii aceştia trăiesc încă în secolul trecut sau într-o altă lume, tihnită şi inocentă încă. Claxonez de câteva ori, nerăbdătoare dar, văzându-le figurile nedumerite, realizez că n-o să-i scot din ale lor, aşa cum nu am reuşit nici cu el… Poate că de aceea am şi plecat… pentru că mă trezeam mult prea des cu lacrimi de neputinţă în colţurile ochilor obosiţi… pentru că nu am găsit altă soluţie decât să-mi iau iubirea în braţe şi să fug cu ea în pustie, s-o ocrotesc de ceilalţi, de noi, de el, de banalitate…  sau poate că mă chema prietena mea dintotdeauna, singurătatea… Şi, uite peste ce am dat!

Ne târâm ca melcul prin oraşul adormit, oprindu-ne, pentru lungi perioade de timp, la stopuri. În dreptul luminii lor roşii, cronometre digitale contorizează timpii morţi.

-E vreun blocaj, pe undeva?

-Nu. Aş spune că am intrat într-un oraş care nu se grăbeşte. Nu leneş, mai degrabă indolent. Un oraş nepăsător, asta este! Care trăieşte în relanti.

-Cel din care vii, cum este? Asta, dacă mi-e permis să întreb, bineînţeles…

-Aspru. Închistat în reguli anacronice. Modernismul îşi face simţită pezenţa doar în aspectele de suprafaţă. Al tău?

-Circumspect.

-De ce?

-Din cauza locuitorilor lui, presupun.

-Ah, m-ai lămurit buştean!

Cifrele luminoase care clipesc pe fondul roşu se derulează cu încetinitorul. Ne va prinde iarna aici!

-Am o prietenă -zic, gândindu-mă la Zizi-contabila- care a dat municipalitatea în judecată… Şi la noi, ca şi aici, pe semafoare este afişat un ceas, de fapt un secundar, care arată cât mai avem de aşteptat până când se schimbă culoarea. Şi-a motivat acţiunea prin faptul că se simte stresată văzând cum i se scurg inutil minute de viaţă în timp ce stă înţepenită în trafic…

-Are dreptate.

-Poate că da, dar oamenii au considerat-o puţin „dusă”… Ooo, asta-i chiar bună! Ori este umor involuntar, ori cineva s-a distrat copios…

-Ce este?

-Un afiş care anunţă un concert de vioară. Solistul e un tip cu barbă şi chelie impresionantă. Cineva a lipit, deasupra lui, un anunţ care spune aşa: „Cumpărăm păr la cele mai bune preţuri: 350 până la 30 centimetri şi 500 peste această lungime, nevopsit, nedecolorat, cu fir gros şi drept”.

-Deci, nu este chiar un oraş indolent, dacă există persoane cu porniri ghiduşe…

-N-ai învăţat, la şcoală, că excepţiile confirmă regula?

-Ba da, dar mai ştiu că, în unele cazuri, tocmai ele sunt cele care, acţionând cu  încăpăţânare -dacă nu chiar disperare- o schimbă.

-Habar n-am ce vrei să spui, dar oricum, îţi mulţumesc pentru efort.

Oare nu voi învăţa niciodată să vorbesc normal cu oamenii?! Nu încerca decât să-mi ţină companie, aşa cum i-am cerut, iar eu l-am luat peste picior. Mai drege-o, dacă poţi!

-Voiam, de fapt, să spun că am ieşit din oraşul acesta înţepenit, şi drumul pare destul de liber, aşa că am de gând s-o calc pe coadă mai tare, să recuperăm timpul pierdut. Să nu te superi dacă nu voi fi foarte comunicativă, o perioadă… Nu pot face mai multe lucruri deodată. Adică nu-mi ies bine, că prost, nu mi-a fost niciodată greu…

-Nu-i nicio problemă. Fă ce vrei. Sau ce trebuie. Sunt aici doar ca să te servesc, adaugă zâmbind pe sub mustaţă.

-Mulţumesc. Eşti un adevărat cavaler. Prinde-te bine de bord, că decolăm!
Sfârşitul capitolului

Anunțuri
  1. 15/02/2010 la 21:37

    nu stiu unde ai plasat capitala aia, ori in ce tara se desfasoara actiunea, dar e tare fain ca pot urmari un road movie in limba romana 😀

    ziiiile intregi …

  2. melami
    15/02/2010 la 21:39

    Mersi! O iau ca pe o apreciere, nu ca pe un compliment. Mersi! 🙂

  3. 15/02/2010 la 21:42

    Bun 🙂

  4. melami
    15/02/2010 la 21:54

    @Leidi
    La fel ca la Mijou! 🙂

  5. 15/02/2010 la 21:57

    pe mine m’a luat somnu’ 🙂 ma duc sa bag cornu’ in perna. noapte buna!:)

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: