Cap. 08

Odel. Lucru curat, profesionist

–Idiotule! aud vocea nervoasă a femeii, în timp ce o frână bruscă mă proiectează înainte.

Mă apuc, mai strâns, cu o mână de portieră şi cu cealaltă de bord, restabilindu-mi echilibrul.

-Mulţumesc.

-Nu cu tine vorbeam, ci cu şoferul maşinii ăleia care mi-a tăiat calea. Nu-i decât o gărgăriţă în comparaţie cu noi, dar uite-l ce viteaz se dă! Dacă nu frânam, zob îl făceam. Şoferii ăştia amatori! O adevărată pacoste, adaugă ea râzând.

-Gândeşti exact ca un profesionist.

-Exact asta-mi spuneam, după ce mi-a zburat păsărica din gură. Ştii ce? Abia acum încep să-i înţeleg pe şoferii ăia de maşini fiţoase. Când ai un motor ca lumea, cred că are loc un fel de transfer de… putere. La un moment dat, la un pasaj de cale ferată, am avut tentaţia –pentru câteva zecimi de secundă- să ignor semnalul sonor şi să mă iau la întrecere cu trenul care se apropia. Mă simţeam… oarecum invincibilă la volanul măgăoaiei ăsteia… Pentru siguranţa tuturor, ar trebui ca maşinile să circule pe anumite benzi, în funcţie de tonaj, de puterea motorului… cele mai mici pe o bandă, cele mijlocii pe alta, cele mari…

-Visezi la o lume perfectă. Nu te gândeşti că ar dispărea ceva din farmecul vieţii, din libertatea de acţiune, liberul arbitru?

-Adică, înjurăturile şoferilor, busculadele şi accidentele rutiere?

-Fac şi astea parte din viaţă, ca multe altele. Să nu-mi spui că ar fi mai rare în lumea asta ordonată pe benzi! Oamenii au resurse nelimitate în a găsi motive să-şi sară la beregată unul altuia. S-ar reduce doar culoarul pe care ar putea-o face. Ştiu ce spun. Vin dintr-un asemenea mediu. Cu toată „ordinea” stabilită de… autorităţi, infracţionalitatea nu s-a redus deloc; s-a schimbat doar natura delictelor.

Camionul înaintează lin şi cu viteză, semn că femeia s-a obişnuit, din nou, cu comenzile lui. Sau –dacă ar fi să o cred- poate că acesta i-a împrumutat ceva din forţa şi echilibrul lui.

-De unde eşti?

Curioasă muiere! De unde eşti? Va urma: unde mergi? De ce? Pentru cât timp? Cu ce te ocupi? Ai familie?…

Oare chiar nu se poate altfel? Nu ştiu să evit întrebările directe. Ce naiba m-o fi apucat să-mi bat gura despre asta?

Îmi sprijin capul de braţul mâinii cu care mă ţin de mâner şi încerc să par adormit. Dacă m-ar putea privi cu atenţie, şi-ar da seama că sunt mai lucid decât oricând. Ştiu asta de când eram mic şi încercam să o păcălesc pe mama. Strângeam pleoapele cu putere, aşa că nu-i era greu să-şi dea seama imediat de înşelătorie. Doar că pe ea puteam conta. „Nu-i nimic, iubire. Relaxează-te, o să adormi când nici nu te aştepţi”…

-Noapte bună, somn uşor, mi-eşti de mare ajutor! aud vocea femeii de la volan.

Încearcă să fie zeflemitoare, dar nu reuşeşte decât să fie catifelată, mângâietoare, ca aceea a mamelor de profesie. Îmi vine să ies din muţenia pe care mi-am impus-o şi să o întreb câţi copii are. Mai bine, nu. Cine ştie ce răni aş putea răscoli?! Sau, dimpotrivă, să declanşez o avalanşă de povestiri care de care mai plictisitoare despre scutece, note la şcoală, năzdrăvănii ale progeniturilor, dileme materne şi câte şi mai câte. Mai bine, tac. Pentru cât timp avem de petrecut împreună, va trebui să ne limităm la cât mai puţine informaţii de ordin personal.

O aud exclamând din când în când, comentând, pentru sine, diverse situaţii în care este implicată şi bănuiesc că acesta este felul ei de a se încuraja şi de a-şi ţine de urât acum, că eu mă dau „rănit”. Vocea ei este mai gravă decât atunci când îmi vorbeşte. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu maică-mea. Avea mai multe tonalităţi, pe care le folosea în funcţie de caz. Într-un fel îmi vorbea mie, cu voce mângâietoare, de cele mai multe ori, în altul cu tata –sesizam atunci accente isterice, disonanţe, zgârieturi- şi cu totul altfel la telefon. Mă fascina mai ales atunci; nu ştiu de ce, glasul ei avea intonaţie mai înaltă; nu în sensul că ţipa, ci că vorbea cu cel puţin o terţă mai sus decât de obicei; uneori chiar mai mult; în afară de cazurile când şoptea…

Nu-mi dau seama când am adormit legănat de mişcarea camionului. Femeia mă zgâlţâie de umărul stâng, din ce în ce mai iritată.

-Ce facem acum? spune ea, când are certitudinea că m-am trezit. Nevasta camionagiului nu răspunde la telefon. Mă chinui de aproape zece minute. Sună în gol.

-Mai încearcă. Poate că-i ieşită prin curte. Aude ea până la urmă.

-Încearcă tu, eu trebuie să caut o toaletă. Uite, nu trebuie decât să apeşi pe butonul acesta.

Îmi vâră în mână telefonul celular şi îmi indică locul unde trebuie să apăs cu degetul. O aud foindu-se prin cabină, găsindu-şi geanta şi coborând treptele abrupte.

-Ce-i zic dacă răspunde?

-Eşti băiat mare. Ştii tu ce trebuie să faci. Îi povesteşti, cu menajamentele de rigoare, despre ce s-a întâmplat, şi-i ceri numărul de telefon al tipului căruia trebuie să-i predăm camionul.
Vocea ei se îndepărtează, aşa că sunt nevoit să strig:

-Nu-s sigur că o să-l ţin minte, şi nu pot să-l notez.

-Te descurci tu. Eşti băiat mare. Spune-i să revină peste zece minute, dacă n-ai ţinere de minte pentru un amărât de număr.

Carcasa celularului este uşor călduţă şi unsuroasă în partea superioară. Apăs pe butonul indicat şi lipesc micul aparat de ureche. Sună de şapte ori, apoi se aude ton de ocupat. Repet de mai multe ori manevra, dar cu acelaşi rezultat. Mă plictisesc să tot sun degeaba, aşa că îl aşez pe bord şi-mi încrucişez braţele pe piept, aşteptând.

Au trecut mai bine de douăzeci de minute de când a plecat femeia. Încep să mă încerce gânduri nu prea plăcute. Te pomeneşti că a întins-o englezeşte, lăsându-mă de izbelişte. Mi-a lăsat telefonul… Dacă pleca de tot, îl lua cu ea. Asta doar dacă nu cumva-i de furat… În fond, ce ştiu despre ea? Mai nimic. În ciuda expansivităţii ei, mare lucru nu mi-a spus până acum…

Cred că sunt în parcarea unui motel. Deduc asta din glasurile aspre, bărbăteşti, din mirosul de friptură de porc cu garnitură de cartofi prăjiţi care ajunge până la mine, din „parfumul” gazelor de eşapament şi din vocile dogite de tutun şi alcool ale unor femei care îşi ademenesc eventualii clienţi cu formule standard: „Hai, frumosule, la mămica, să-ţi arate ce ştie să facă!”, „Domnu’, cincizeci scurtu’, o sută normalu’: dacă vrei cu perversiuni, dublu”, „Puiule, te grăbeşti? Te rezolv în numai cinci minute. O să fii uşor ca fulgul după aia”. Îmi vine în minte Spelbul. Eram în maşină cu el; nu ştiu de unde o închiriase sau cine i-o împrumutase. El conducea. În apropierea unei parcări au apărut „tiristele”. De la depărtare, păreau chiar apetisante: deşi era frig afară, erau îmbrăcate cu pantaloni scurţi, care le intrau între fese, cu cizme înalte, de vinilin, negre, iar de sub hainele cu gulere de blană artificială li se vedea buricul gol; fumau şi, la vederea noastră, au început să se unduiască lasciv, să dea din fund sugestiv şi să rânjească. Spelbul a lăsat geamul portierei şi a intrat în vorbă cu ele. Ce era la gura lor! Aveam camera la mine. Până atunci filmasem tot ce se vedea pe marginea drumului. Mă urmărea o idee de scenariu şi profitam de călătoria cu el pentru a aduna material. Fixasem o clădire în depărtare, cu două corpuri legate între ele printr-o arcadă ca o aripă de pasăre, şi transfocam încet imaginea. Deodată, în dreptul meu, a apărut pieptul unei femei, strâns într-un sutien de culoare azurie. Piele ei era uscată şi încreţită, iar sânii flasci făceau o cută nefirească, nu sub ei, unde ar fi normal, ci deasupra; erau aproape pliaţi invers. Mi-am luat camera de la ochi şi am privit-o pe posesoarea incredibilei perechi fleşcăite: avea o faţă tânără, proaspătă, cu buze senzuale şi ochi vioi. Auzeam, prin geam, îndemnurile ei obscene. Am început să-mi fac de lucru cu radiocasetofonul din bord, ignorând-o. Cu toate acestea, am simţit începutul unei erecţii, aşa că am coborât din maşină şi am făcut câţiva paşi, îndepărtându-mă de grupul din ce în ce mai animat. Încercam să-l depistez pe bărbatul care joacă rolul de peşte. Trebuia să existe aşa ceva, prin apropiere. Ştiam că amărâtele astea nu lucrează decât foarte rar de unele singure. Majoritatea erau supravegheate de indivizi care pretind că le apără, când, în realitate, nu fac decât să le jecmănească. Nu vedeam ţipenie de om. Am bănuit atunci că una dintre ele joacă acest rol. Poate că tocmai cea care mă abordase pe mine. „Băiatu’ nu serveşte nimic?”, am auzit în apropiere o voce guturală. „Uite că prietenul tău a trecut deja la treabă”. M-am întors şi am privit-o. Era femeia cu sutien azuriu. „Nu, mulţumesc”, am răspuns eu cât mai neutru. „Nu mă dau în vânt după aşa ceva”, am completat, fără să-mi dau seama de ce. „Poate că-ţi place să priveşti”, a presupus femeia. „Avem tarif şi pentru asta. Îţi dăm voie să şi filmezi…”. „Nu te supăra, chiar nu mă interesează. Eu…” „Poate preferi un băiat? Dacă vrei, putem face rost.” „Chiar nu am chef. Sunt… în doliu. Mi-a murit mama”, am aruncat eu la întâmplare. „Scuză-mă. Ştiu ce trebuie să simţi. Am trecut şi eu prin asta, şi câteva săptămâni n-am fost bună de nimic. Era să mă las de tot. Chiar mă gândeam să-mi caut altceva de lucru… dar nu s-a putut.” Ne plimbam amândoi pe marginea drumului, ca un cuplu ieşit la aer. Tocurile înalte i se înfundau în pământul moale, aşa că se sprijinea uşor de braţul meu. Mirosea a şampon de fructe, a transpiraţie şi pudră. „Unde vă spălaţi după ce terminaţi… treaba?” m-am trezit întrebând. „După copacii ăia”, mi-a arătat ea cu un deget subţire şi înroşit de frig. „Avem apă caldă într-un termos, săpun lichid, prosoape de hârtie. Încercăm să fim cât mai curate. Nu atât pentru clienţi, cât pentru noi. Majoritatea avem copii acasă…” Celelalte fete stăteau zgribulite, la câţiva paşi de noi. Vorbeau şi râdeau sonor, ca nişte liceene fără nicio grijă. Când se apropia câte o maşină, încetau brusc conversaţia şi repetau gesturile şi vorbele cu care ne întâmpinaseră şi pe noi în urmă cu câteva minute. După un timp, femeia cu care fusese Spelbul a ieşit din maşină şi s-a îndreptat spre copacii pe care mi-i arătase partenera mea de plimbare. Mi-am luat rămas-bun de la tânăra cu sâni smochiniţi şi m-am urcat în maşină. Amicul meu părea uşor stingherit, dar şi mândru nevoie-mare. Aerul era încărcat de mirosuri grele, aşa că am deschis geamul portierei. „Ai răbdare, o să treacă de la sine”, mi-a mai spus ea. „Totul trece, fir-ar să fie! Şi bune, şi rele. Să mai vii pe aici!” „Bine”, i-am spus eu şi i-am zâmbit ca unei cunoştinţe vechi. „Ai şi tu grijă ce faci”, am ţinut să adaug ca un tată grijuliu. Celelalte femei s-au strâns în jurul ei şi au potopit-o cu întrebările. „Ce a zis? De ce nu vrea? Ce are? Îl ştii de undeva?” „Prietena” mea le ţinea piept cu greu. Într-un final, când maşina se pusese deja în mişcare, am auzit-o spunându-le, enervată: „Da’ mai tăceţi, dracului, ce, n-are voie omul să discute şi alte lucruri decât alea la care vă stă vouă capul?” Am scos camera pe geam şi le-am filmat atât cât mi-a permis distanţa care creştea între noi. Mi se părea că fac un lucru necinstit, dar nu mă puteam stăpâni. Femeia îmi spusese că pot să o fac contra unui tarif, iar eu procedam oarecum unfair.
Aud portiera deschizându-se, paşi pe treptele metalice, paşi de femeie… Simt miros de săpun lichid de proastă calitate şi iz de pudră.

-Băiatu’, până când se întoarce gagica ta, te pot face un scurt. Cincizeci de parai, satisfacţie garantată…

O trădează vocea catifelată, în ciuda accentului gutural pe care îl are acum.

-De acord, intru eu în joc. Dar să fie cu prezervativ.

-Punem şi prezervativ, dar mai întâi trebuie să avem pe ce, spune ea chicotind.

Întind o mână şi încerc să-i ating sânii. Se fereşte şi mă plezneşte peste ea.

-Nu te obrăznici, potaie. Eu fac toată treaba. Tu doar stai. Fără atingeri, fără mozoleală. Lucru curat, profesionist.

Încep să am dubii. Dacă e într-adevăr una dintre fetele din parcare?

-Scuză-mă, credeam că e prietena mea şi încearcă să se joace cu mine. Sunt nevăzător. Banii sunt la ea, aşa că ai face mai bine să pleci.

-Cum vrei mata, da’ nu ştii ce pierzi.

-Sunt convins de asta. Încă o dată, îmi cer scuze.

-Se acceptă. Poate că altădată…

Începe să râdă în hohote şi îmi dă un brânci în umăr. Râd şi eu, silit, uşurat că s-a întors şi că putem lua o hotărâre împreună.

-Ce facem acum? Femeia nu răspunde la telefon, repet aproape cuvânt cu cuvânt cele spuse de ea când m-a trezit, enervată.

-N-avem decât să aşteptăm până când binevoieşte să se întoarcă în casă, sau acasă. Până atunci, zic să ne cazăm. Oricum, se înserează. Suntem în parcarea unui motel asemănător cu cel din noaptea trecută. Dacă eşti de acord, luăm tot un duplex. Asta, doar dacă nu te încurc. Poate că ai de gând să apelezi la una dintre fetiţele vesele…

-Cred că mă pot abţine în seara asta. Luăm un duplex.

Ceva mătăsos mă atinge când se apleacă spre torpedo. Este părul ei care miroase a şampon chiar şi după o zi de condus. Mi-l închipui ca pe o cometă care o urmează la fiecare mişcare mai bruscă a capului, şi aş vrea să o pot filma, s-o introduc în filmele mele… filmele… unde or fi acum?

A devenit destul de pricepută în calitatea ei de însoţitor al unui nevăzător. Mă ghidează doar prinzându-mă de cot; când trebuie să ridic picioarele mai mult, mi-l ridică; atunci când trebuie să încetinesc, mă strânge; dacă terenul este ca-n palmă, abia îi simt atingerea. Păşim pe o alee pietruită, apoi ne oprim. Aud un clic, apoi fâşâitul unei uşi care se deschide.

-Este cu cartelă, îmi explică, în timp ce mă împinge din spate.

Probabil că sistemul lor este astfel calibrat încât televizorul porneşte imediat cum acţionezi uşa, pentru că ne întâmpină acordurile unei meodii care mi-a încântat copilăria:  What’s a nice kid like you doing in a place like this? Probabil că este un jingle împrumutat, cel mai plauzibil fără acordul necesar, şi folosit ca mesaj de întâmpinare a oaspeţilor.

Intrăm într-o încăpere răcoroasă, cu mochetă pe jos. Mă duce până la patul din mijlocul ei şi mă lasă acolo. Îşi continuă drumul în camera cealaltă, unde începe să se dezbrace; la scurt timp, intră în baie; probabil că vrea să facă un duş; întotdeauna miroase frumos, şi nu doar din cauza săpunului… a violete, parcă… şi a lapte… şi încă a ceva, nu-mi dau seama… Da, a copil; a sugar curat şi sătul… cum cred că a fost şi fiul meu, acum vreo doi anişori… cu cine o semăna?… sper că cu ea… Spelbul n-a vrut să-mi vorbească niciodată despre asta. Când am încercat s-o caut, m-a avertizat că există un ordin de restricţie în ce mă priveşte… puţin îmi păsa, voiam să-i văd, cu orice preţ… unde or fi dispărut?… acum, degeaba aş da de ei…

↔ ↔ ↔

Iese, învăluită de aburi parfumaţi, fredonând, pe fondul sonor al ştirilor care sunt prezentate la televizor.

-„… apropiaţii celor doi nu ştiu ca aceştia să fi avut vreo situaţie conflictuală care să o determine să-l părăsească, în urmă cu o săptămână…”

-Închide-l, spune ea, brusc indispusă.

-Cu ce, că nu ştiu unde-i telecomanda?

-Fir-ar să fie! Numai de asta n-aveam nevoie acum!

Se mişcă cu repeziciune pe lângă mine, apoi, după ce stinge aparatul, se retrage în camera ei, unde o aud plimbându-se –neliniştită? enervată?- respirând precipitat, ca după o alergare rapidă.

-S-a întâmplat ceva? întreb, deşi ştiu că nu se va obosi să-mi răspundă; încep să o cunosc, deşi suntem împreună doar de două zile.

Trece aproape o vecie până când catadicseşte să spună ceva. Are o voce nefirească, din care a dispărut orice urmă de muzicalitate şi căldură.

-Ai cumva un foarfece?

-De unde să am?! La ce mi-ar folosi? Ce-ai păţiti?

-Mi s-a prins o bucată de gumă de mestecat în păr, habar n-am de unde. Am încercat s-o scot, dar nu se poate; trebuie să-l tai.

-Am un briceag de călătorie, cu furculiţă, cleştişor de unghii şi o forfecuţă, dar nu ştiu dacă-ţi foloseşte la ceva.

-Dă-mi-l!

Îi simt mirosul familiar, în apropiere. Mă caut prin buzunare şi dau de obiectul solicitat. I-l întind; mi-l ia şi intră din nou în baie, unde petrece o groază de timp, uitând că mai sunt şi eu acolo, cu unele necesităţi… O aud umblând la coşul de gunoi, al cărui capac se închide cu un pocnet înfundat, apoi iese, merge în camera ei şi închide uşa. Asta-i bună! Ce şi-o fi închipuind, că o să trag cu ochiul în timp ce se îmbracă?!

Fac un duş, cum mă pricep, adică pe nevăzute. Atâtea locuri noi… Nu apuc să mă obişnuiesc cu unul, că plecăm în altă parte… nu m-am gândit la asta când… De parcă aş fi avut de ales!

Ies din baie şi îi simt imediat lipsa; este ca şi când spaţiul umplut de silueta ei mică a rămas gol şi mă atrage spre el, ca să-l umplu cu ceva. Sunt în dormitorul ei, unde sesizez mirosul de trup femeiesc, deşi ştiu că a plecat. De tot?…
Zgomotul pe care îl face uşa de la intrare mă anunţă că „sora” mea s-a întors, dar nu am timp să părăsesc zona în care nu am nici un drept să mă aflu. Nu am altceva de făcut decât să aştept, să văd ce se întâmplă. Probabil că nu ceva prea plăcut, având în vedere felul ei de a reacţiona când îi este violată intimitatea. Spre uimirea mea, mă ia de mână, mă duce în cealaltă cameră şi mă aşează pe pat. Abia acum îmi dau seama că sunt gol, dar se pare că nu o deranjează.

-Te-ai zăpăcit de tot şi tu, îmi spune blând. Am o treabă de vreo oră; după aceea, mergem să mâncăm. Încearcă să nu-mi stai în cale, dacă vrei să termin repede. Şi pune ceva pe tine; nu ţi-e frig? Eşti aproape vânăt. Uite, îţi pornesc televizorul…

Un timp, schimbă canalele, butonând telecomanda cu rapiditate. Se decide pentru un post de muzică, apoi se închide în camera ei. Adorm pe nesimţite –mai nou, somnul mă ia mereu când mă aştept mai puţin- şi nu mă trezesc decât când aud apa curgând. Este din nou în baie. O fi având vreo idee fixă în legătură cu igiena? Sau doar îşi spală lenjeria intimă? Femeile astea, mereu îşi găsesc câte ceva de făcut!

Cred că am dormit buştean, pentru că nu am simţit-o când m-a acoperit. Mă ridic din pat şi mă îmbrac cu o bluză groasă şi pantalonii cu are am fost pe drum. Alţii nu am. Când mi-am făcut bagajele, am îngrămădit acolo ce mi-a picat în mâini; se pare că trebuie să fac unele cumpărături…

-Eşti gata deja, spune, de undeva, de foarte aproape.

Ori nu mai aud ca de obicei, ori ea se mişcă precum o felină, pentru că mă ia prea des prin surprindere, de parcă m-ar pândi. Nu mă simt confortabil când mi se întâmplă aşa ceva, ar trebui să-şi închipuie. Probabil că ştie, şi o face intenţionat.

-Mergem?

Nu mai aşteaptă să-i răspund, că mă ia de mână de data aceasta, ca pe un logodnic, şi mă scoate din cameră. Îi simt respiraţia uşor încărcată, de om flămând sau stresat. După doar câţiva paşi, intrăm în ceea ce trebuie să fie localul motelului, o încăpere cu aer stătut; duhneşte a oameni asudaţi şi nu prea curaţi, a grăsime încinsă, a bere răsuflată şi a fum de ţigară. Se pare că aerul condiţionat nu funcţionează sau nu face faţă.

-Toate mesele sunt ocupate, deocamdată, dar nu durează mult, spune o voce de femeie, în stânga mea. Până atunci, puteţi bea ceva, la bar. Vă anunţ eu…

Ce repede împrumutăm modelele care ne convin. Aproape în toate filmele americane vezi scena pe care o jucăm acum: un cuplu, aşteptând, la un aperitiv, să se elibereze o masă, în timp ce priveşte absent spre televizorul suspendat; barmanul tânăr şi îndemânatic… parcă-l văd: brunet, suţire, învârtind ca un prestidigitator shaker-ul…

-Dă-l mai tare, băiete, încep ştirile, spune un bărbat de lângă mine.

„Băiatul” îi ascultă ordinul, dar vocea prezentatoarei abia se distinge în gălăgia din jur. Cred că se repetă acelaşi material din care am prins câteva frânturi mai devreme, pentru că vecinul meu simte nevoia să comenteze, şi se pare că nu are cu cine, decât cu noi:

-Iar o arată pe aia care a plecat de acasă. Ăştia nu mai au cu ce-şi umple programul… Or s-o găsească şi pe asta, ca pe Elodia…

Suflă spre mine un fum de ţigară ieftină; abia mă stăpânesc să nu tuşesc. Pe „Frodi”, însă, nu pare s-o deranjeze.

-Cine-i Elodia asta? o întreb cu voce înceată.

-Una de care nu se ştie nimic de mai bine de un an. O avocată.

-Ah! Dar asta, care a dispărut acum?

-Nu ştiu, n-am auzit de ea, răspunde plictisită. Hai că ne face semn fata.

Mă ia de cot şi mă conduce, făcând un adevărat slalom, până la o masă scundă, sub care abia îmi încap picioarele.

-Avem lumânări?

-Despre ce baţi câmpii acolo?

-În toate filmele în care acţiunea se petrece într-un asemenea loc, în mijloc este câte o lumânare sau o mică veioză cu lumină discretă.

-Este doar un aranjament „artistic” compus din muştar, ketch-up şi o olivieră. Îmi pare rău că nu-i atât de romantic cum îţi închipuiai.

-Dar barmanul?

-Ce-i cu el?

-Este brunet şi subţire, cu mâini păroase?

-De unde ştii? spune brusc interesată. Ai… văzut ceva?

-Nu, doar mi-am imaginat.

-Ciudată imaginaţie mai ai! Sper că nu mă abureşti… Ce vrei să mânânci? Îţi citesc meniul, n-o să-mi ia prea mult timp, dar cred că-i mai bine să gustăm „specialitatea bucătarului”… măcar pe asta trebuie să ştie s-o facă.

-De acord. De altfel, nu sunt un gurmand. Mâncarea este pentru mine o simplă necesitate, şi aceea nu prea mare.

-Se vede. N-ar strica să fie ceva mai mult de atât, că te cam bate vântul. Noroc că totuşi ai ceva forţă în muşchii ăia de şahist, altfel nu l-ai fi lăsat pe nebunul acela lat, pe şosea…

-A fost doar curajul fricosului.

-Putea fi mai rău: laşitatea fricosului. Poate însă că, dacă te abţineai, acum nu ne mai „dădeam” cu camionul pe drumurile patriei.

-În locul meu, ai fi procedat la fel.

-Păi, asta mă şi sperie, spune, şi începe să râdă. Ne-am găsit: sacul şi petecul. Avea dreptate camionagiul: chiar semănăm…

Simt un impuls subit de a mă apropia de ea, s-o strâng lângă mine, dar mă rezum la a întinde mâna, să-i ating umărul, în semn de simpatie. Dau de un smoc aspru şi uscat, ca o perucă ieftină.

-Ce ţi-ai făcut la păr?

-Nimic. De ce?

-Era… altfel, mai mătăsos şi, în mod cert, lung, aşa zicea şoferul…

-Ţi-am mai spus că mi s-a prins gumă de mestecat în el. Am încercat s-o scot cu forfecuţa ta, dar n-am reuşit decât să mă ciuntesc, aşa că am cumpărat o foarfecă adevărată şi l-am aranjat.

-Nu era mai simplu să mergi la coafor?

-De unde aşa ceva în văgăuna asta! Şi-apoi, nu ştii cum tund, mai nou, hair-stylist-ii, că, dacă le zicem frizeri sau coafeze, se şifonează. Arăt acceptabil, nu-ţi fă griji.

Vocea subţire a unui bărbat ne întrerupe, solicitându-ne, morocănos, comanda. „Frodi” îi spune că ne-am decis să riscăm şi că alegem „specialitatea bucătarului”. Chelnerul cel posac ne părăseşte fără nicio vorbă. Se pare că acreala lui este contagioasă, pentru că, apoi, până când ne aduce mâncarea, ne găsim cu greu cuvintele; mai mult tăcem, ascultând glasurile celor din jur –aspre, răstite, vesele, deşucheate, cristaline, dogite- şi muzica din ce în ce mai zgomotoasă care se revarsă peste noi din boxele dispuse probabil în cele patru colţuri ale sălii. Îngână -cu aproape o octavă mai jos decât mă aşteptam- versurile melodiei care tocmai se aude: „Printre nori, printre nori, printre nori, rătăceam împreună, /Printre nori, ce loc ciudat să ne întâlnim!/ Printre nori, printre nori, printre nori, rătăceam împreună, /Dar m-am speriat, şi m-am ascuns într-o cană cu vin”. Vocea ei pare nepotrivită cu silueta subţire pe care mi-o imaginez, dar are un timbru atrăgător; ciudate mi se par şi cunoştinţele ei muzicale; genul acesta de cântec este mai mult al vârstei mele decât a ei.

-Am avut un prieten ca acesta, spune cu o urmă de nostalgie în voce. Se speria din nimic, şi se ascundea într-o cană cu vin… sau bere…

-Ce s-a întâmplat cu el? Vorbeşti la trecut…

-Nimic. Trăieşte. Aşa crede el, că trăieşte.

-Tu ce crezi?

-Nu contează. Important este ce crede el.

-Şi, ce altceva mai crede el?

-Dacă ştiam, nu mai eram aici, cu tine. Auzi, n-ai altceva mai bun de făcut, decât să pui întrebări tâmpite? Mai bine mănâncă, mie mi-a pierit pofta…

sfârşitul capitolului

  1. 13/02/2010 la 14:21

    Bun. F. bun:) Incerc sa fac scenarii acum. Ai dat hrana la creieras :))))

  2. 14/02/2010 la 11:53

    🙂 Mor de placere, aci:P
    Nici nu indraznesc sa mai spun ceva!:)

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: