Cap. 07

Frodi. „Duel pe autostradă”
-Bună dimineaţa! Alo, mă auzi? Scoală-te!

L-am zgâlţâit uşor de umeri, curioasă să-i văd expresia la trezirea din somn, aceea care spune adevărul despre oameni. În cele din urmă, tânărul deschide ochii şi rămân aproape fără grai. Nu atât privirea lipsită de expresie mă înspăimântă, cât nuanţa nemaivăzută a irisului: galben deschis, aproape albă, cu câteva irizaţii verzi. Marginile pleoapelor sunt roşiatice, ca roase de o conjunctivită uscată. Am mai văzut aşa ceva la actorii care folosesc farduri proaste şi vechi. Ochi ca rănile deschise. Mai rău este că rănile acestea înconjoară două locuri pustii, lipsite de viaţă.

Buimăcelii din primele momente îi ia locul o jenă prost ascunsă. Omul acesta ştie ce spectacol oferă lumii, nu-i de mirare că poartă ochelari ocluzivi. Sunt convinsă că nu se preface. Cu asemenea ochi nu poţi vedea. Cunoştinţele mele de oftalmologie se reduc la noţiuni destul de comune, dar e de ajuns să-i priveşti ca să ştii că nu pot fi funcţionali. Parcă-mi pare rău acum că am recurs la aşa ceva. Ar fi meritat să fie lăsat să se trezească în singurătate, să apuce să şi-i acopere. Mă simt de parcă aş fi intrat peste cineva care nu a apucat să-şi pună proteza dentară.

-Plecăm într-un sfert de oră, îl anunţ, îndepărtându-mă cu cât mai mult zgomot, ca să audă că am plecat, deşi ieri mi-am dat seama că are auzul cu mult mai dezvoltat decât majoritatea oamenilor pe care îi ştiu. În timp ce-ţi faci toaleta, îţi voi strânge bagajele, strig prin uşa întredeschisă.

Aud, de dincolo, foieli şi fâşâituri, semn că se îmbracă. Intră apoi în baie, de unde se aude apa curgând. Aseară am observat pe policioara de deasupra chiuvetei un aparat de ras electric şi o soluţie de after-shave. Bănuiesc că asta face acum, se bărbiereşte. Iese din baie cu prosopul înfăşurat după gât, iar în mâini ţine etuiul cu obiectele de toaletă. Se îndreaptă, cu paşi şovăitori, spre pat; îşi culege de jos sacul de călătorie şi le înghesuie în el. Îşi ia, de pe noptieră, ochelarii negri şi îi fixează pe nas. Parcă aşa mai vine de acasă. Pare un tânăr care se pregăteşte să meargă la plajă sau în excursie, nicidecum un biet nevăzător. Odată terminat acest ritual, aşteaptă lângă pat, în picioare, cu sacul petrecut peste umăr şi bastonul de orb în mână, ca un soldat, la inspecţia de dimineaţă.

Îmi iau geanta şi îl prind uşor de braţ. Îmi găseşte mâna, ca un copil neajutorat, şi ieşim din apartament, cu maţele chiorăind de foame.

În restaurantul motelului, şoferul nostru îşi ia micul dejun servit de o chelneriţă tânără, morocănoasă şi adormită. Ne salută din cap şi ne invită, cu un gest larg, să i ne alăturăm. Ne aşezăm lângă el şi comandăm ochiuri şi caşcaval pané. Fetişcana ni le aduce suspect de repede, ceea ce mă face să cred că nu a făcut altceva decât să arunce în cuptorul cu microunde un pachet scos de la congelator. Când eşti însă la drum, laşi nazurile acasă, aşa că înfulecăm cu poftă chestia aceea care se întinde ca un cauciuc şi ouăle abia perpelite. Ne frigem gâtlejul cu o cafea extrem de diluată, pe care ar putea-o bea şi un sugar fără să-i creeze probleme cu somnul.
Nu înţeleg de unde-mi vine exuberanţa aceasta matinală. De obicei, o oră-două după ce mă trezesc, sunt de-a dreptul ciufută. Acum însă mă simt plină de o energie inexplicabilă. Am dormit doar cinci ore azi-noapte. Poate că lumina dimineţii care intră felii-felii printre jaluzelele de pânză cauciucată să fie de vină. Sau poate senzaţia de siguranţă pe care mi-o oferă prezenţa celor doi bărbaţi cu care îmi voi continua drumul, azi. L-am convins destul de greu pe Odel să vină cu mine, măcar pentru un timp. Nu mi-a promis decât o zi, dar tot e ceva. Poate-l fac să se răzgândească până deseară. O să-i descriu tot ce ne iese în cale, până i se face acru. Curios lucru: de ce are nevoie de asta, când oricum are felul lui ciudat de a percepe lucrurile? Cum a reuşit să „vadă” cu spatele, aseară, la televizor? Să fi fost doar o continuare logică a ceea ce auzise din comentariul crainicei? Şi pe mine m-a descris destul de aproape de adevăr, deşi unele detalii erau simple deducţii din ceea ce a auzit de la şofer.

Avem deja o mică problemă: am uitat care este numele de familie pe care l-am spus omului ieri. Ne-a ieşit complet din minte. Ne-am chinuit toată seara să ni-l amintim. Ştim doar că începe cu S şi sună aiurea. Sper să-l fi uitat şi şoferul. Dacă nu, am cam dat de naiba, ne facem de râs.

-Beţi-vă cafeaua, copii. Mă duc să pregătesc camionul. Vă aştept în zece minute, afară. Plătiţi voi. Cu prânzul fac eu cinste.

„Fratele” meu parcă şi-a înghiţit limba. Soarbe rar din cafeaua aproape transparentă, cu o expresie absentă. Entuziasmul meu debordant începe să pălească. Mă foiesc pe scaun, intru în vorbă cu fata care ne umple din când în când ceştile cu lichidul insipid şi inodor, dar nici ea nu dă semne că ar fi încântată de o conversaţie cu mine. Dispare undeva, după colţ, şi nu reapare decât atunci când îi cerem nota. Suma de pe foaia de hârtie mototolită, cu vagi urme de grăsime, mă face să cred că am luat un prânz copios într-un restaurant de lux. Doar dacă şoferul nostru n-o fi mâncat caviar şi somon fumé înainte de apariţia noastră! Renunţ să am o discuţie lămuritoare cu chelneriţa indispusă şi încep să înţeleg de ce ne-a lăsat omul nostru să-i facem cinste.
Ieşim din spelunca asta de hoţi şi ne apropiem de camionul „nostru”. În cabină nu-i nimeni. Ne aşezăm bagajele la locul lor şi dăm să ne urcăm pe scara abruptă, când Odel mă prinde de cot.

– Ceva nu-i în regulă, îmi şuieră în ureche. Unde-i şoferul?

Ridic din umeri şi dau să-mi continuu ascensiunea, dar tânărul mă trage înapoi.

-Uită-te puţin în jur şi povesteşte-mi ce vezi.

Nu-i nevoie s-o fac, pentru că, în oglinda retrovizoare, zăresc un străin cu siluetă masivă, cu un levier în mână, îndreptându-se spre partea din spate a camionului. Cobor precipitată şi mă îndrept spre locul cu pricina. Şoferul nostru durduliu meştereşte ceva la încuietorile camionului, în timp ce necunoscutul se pregăteşte să-i aplice una în moalele capului.

-Hei! strig eu înnebunită. Ce faci acolo?

Omul apucă să se întoarcă la timp pentru a evita lovitura care i-ar fi făcut creierul chisăliţă, dar o primeşte din plin în antebraţul cu care se apără instinctiv. Aud cu claritate pocnetul sec al osului care se rupe, strigătul de durere şi de surpriză al bărbatului atacat.

-Te învăţ eu minte să mai umbli la maşinile altora, urlă străinul, ca scos din minţi, şi ridică levierul deasupra capului.

-Stai dom’le, ce-am făcut? încearcă să-l tempereze cel atacat.

-Ştii tu bine, jigodie borţoasă. Mi-a spus Clement. Te-a văzut în timp ce-mi „aranjai” încuietoarea. Cinci tone de carne stricată, futu-ţi cătarea mă-tii de javră împuţită!

Văd cu claritate cum porneşte spre capul omului bucata de metal şi închid ochii, îngrozită. Aud urletul şi simt că mă ia cu leşin. Mă sprijin de caroseria camionului, întrebându-mă dacă o să mă doară în momentul impactului cu pardoseala de beton. Sper să fiu deja leşinată până atunci. O mână subţire, dar puternică, mă apucă de spate şi mă împinge spre cabina camionului, în timp ce aud vocea orbului:
-Urcă repede, şi închide portiera cu siguranţa!

Deschid ochii şi-l zăresc pe şofer apropiindu-se în fugă, ţinându-şi braţul drept cu mâna stângă, de pe care se prelinge sângele.

Cum-necum, ne aflăm cu toţii în cabină, cu orbul pe locul conducătorului auto, şi eu pe locul lui.

-Cucoană, ştii să conduci? aud vocea gâfâită a şoferului.
-Da, am toate categoriile. Tata a fost…

-Lasă poveştile, şi treci în locul lui.

Ceea ce urmează este de domeniul comediei bufe. O întreagă vânzoleală de mâini şi de picioare în timp ce ne chinuim să ne schimbăm locurile, evitând pe cât posibil să-l atingem pe omul rănit. Îmi piere însă orice urmă de veselie involuntară când văd, în spatele camionului, o siluetă prăbuşită la pământ. Mă rog din tot sufletul ca matahala aceea să fie încă în viaţă. Asta-mi lipsea: să fiu implicată într-o crimă!

¢ ¢ ¢

Nu am condus o maşină de asemenea dimensiuni de mai mult de douăzeci de ani, aşa că nu-i de mirare că nu rulăm tocmai lin, în ciuda indicaţiilor neîntrerupte ale cheliosului a cărei mânecă se înroşeşte într-un ritm alarmant.
-Nu trage de volan, lasă-l aşa. Acum, îndreaptă-l. Ţine-o drept înainte. Ce faci, cucoană, ne scoţi pe arătură? La stânga puţin! Prea mult, lasă volanul să se îndrepte singur. Bagă într-a treia, că ne târâm ca melcul. Nebunul ăla o să-şi revină destul de repede şi porneşte după noi. Calc-o, femeie! Dumnezeule, aşa nu ajungem niciunde, se lamentează bărbatul.

Din faţă, se apropie, cu viteză, o maşină care pare a se îndrepta glonţ spre noi. Apăs cu putere pedala frânei, făcându-i pe cei doi să se ciocnească cu nasul de bord. Şoferul scoate un urlet de durere şi îşi strânge la piept mâna plină de sânge. Dau drumul ambreiajului, prea brusc, şi maşina o zbugheşte ca din puşcă. Îl apăs din nou, uşor, şi reuşesc să imprim o mişcare cât de cât lină mastodontului. Mă apucă ameţeala doar când privesc asfaltul. Parcă m-aş afla în cabina de pilotaj a unui avion. Nu-mi plac deloc avioanele, darmite să mai şi conduc unul! După câteva minute, mă obişnuiesc cu altitudinea, cum s-ar zice, şi devin din ce în ce mai sigură. Am senzaţia că şofatul acesta nu-i chiar atât de dificil, şi-i dau înainte cu spor. Acul vitezometrului însă abia arată 40 de kilometri pe oră. O fi defect, că eu merg în mod sigur cu peste 80.

Îmi arunc, la întâmplare, ochii în oglinda retrovizoare şi încremenesc. În spatele nostru, la mai puţin de o sută de metri, zăresc un camion argintiu care se apropie ameninţător.

-Ce culoare are maşina amicului dumitale? întreb, mai mult de formă.

-Gri-argintiu, răspunde, printre gemete.

-Bănuiam eu!

-De ce? întreabă amândoi într-un glas.

-Pentru că-i exact în spatele nostru. În curând, ne depăşeşte. Va trebui să stăm de vorbă, civilizat, cu el.

-Ba, pe dracu. Ăsta nu ştie de vorbă bună. Am încercat de mai multe ori să-i explic cum au stat lucrurile, dar el o ţine pe-a lui: că i-am stricat încuietoarea de la camera frigorifică. De atunci, cum mă prinde, cum se dă la mine. Ce dracu ne facem acum?

-Trânteşte-te pe jos, îi spune „fratele meu”. Aşează peste tine sacoşele astea şi sacul meu. Nu scoate nici un cuvânt.

Camionul argintiu se află acum în dreptul nostru şi, prin geam, văd figura cu un ochi învineţit şi părul vâlvoi al unui subspecimen uman.

-Trage pe dreapta, cucoană!

Drăguţ apelativ. S-ar părea că este supremul omagiu adus femeii de către breasla camionagiilor.

-De ce?

După figura-i dezorientată, bănuiesc că aceasta este o întrebare la care nu se aştepta.

-Unde-i jigodia aia de Nucu? Spune-i să-şi arate moaca la geam, altfel vă bag în şanţ.

-L-a dus un om la spital. I-ai rupt mâna.

-Şi tu, ce cauţi la volan?

-M-a rugat să-i las maşina în primul oraş, unde-l aşteaptă schimbul.

Huruitul motoarelor ambalate mă asurzeşte, aşa că aud ca prin ceaţă:

-Care-i laşul care m-a împins şi m-a pocnit pe la spate?

-Nu ştiu. În niciun caz frate-miu, care-i orb, după cum vedeţi.

-Ia nu mă mai aburi, cucoană. Trage pe dreapta, sau te bag în şanţ. Oricum, o să opreşti, că vrei sau nu.

-Nu fă asta, mă imploră şoferul chircit la picioarele orbului. E nebun de-a binelea.

-Domnule, strig, evitând să-l privesc, nu am nici o legătură cu problema voastră, aşa că o să-mi continuu drumul. Nu fac altceva decât să duc camionul la destinaţie.

-Unde-i laşul ăla? urlă individul aproape în urechea mea.

-La spital, ţi-am mai spus. Nu vezi că suntem doar noi în cabină?

Individul se apropie şi mai mult de camionul nostru, şi am impresia că, în momentul următor, ne va acroşa şi vom ieşi amândoi de pe şosea. Ce caut eu în povestea asta?! De ce să-mi rup gâtul din cauza unei neînţelegeri dintre doi şoferi pe care nu-i cunosc? Voi opri şi-i voi lăsa să-şi rezolve conflictul, orice-ar fi. Poate că, între timp, apar şi alte maşini pe şosea, şi nebunul nu va mai avea curaj…

Observ, cu surprindere, că omul furios încetineşte, trece cuminte în spatele nostru şi, în dreptul unei parcări, opreşte. Înfig mai adânc piciorul în acceleraţie şi bag în viteza a patra. Acul vitezometrului indică 80 şi începe să mă încerce teama. Cu maşinuţa mea îndrăznesc să merg cu 90 sau cu 100, dar cu acest colos parcă zbor direct spre iad. Îmi arunc din nou privirea în oglinda retrovizoare şi îl văd pe omul furios întorcându-şi camionul.

-Drum bun, cale bătută! mă trezesc urându-i din toată inima. Vă puteţi ridica de acolo. „Prietenul” dumneavoastră s-a decis, cred, să vă facă o vizită la spital, aşa că s-a dus să vă cumpere flori şi bomboane, spun eu, râzând nervos.

Odel dă la o parte sacoşele şi sacul de voiaj, şi îl ajută pe şofer să se ridice în scaun. Cămaşa îi este plină de sânge în dreptul braţului şi a poalelor. Recunosc, pe faţa lui, lividitatea celor care mai au puţin şi intră în şoc hemoragic, aşa că trag pe dreapta şi opresc.

-Ce faci? îl aud pe orb.

-Omul acesta se exanguinează. Trebuie să-l ajut.

-Te pricepi? Să nu strici mai mult decât să dregi.

-Nu-ţi fă probleme. Am făcut cursuri de Crucea Roşie. Unde ţineţi trusa medicală? strig spre şoferul palid, cuprins de un tremur fin.

-În spatele scaunului meu, răspunde cu glas stins.

Scot, din locul indicat, o cutie de material plastic de culoare albastră. O deschid cu febrilitate, deşi, dacă seamănă cu a mea, voi găsi acolo tot felul de soluţii expirate şi obiecte inutile, pe care un salvator nu va apucă să le folosească vreodată în viaţă. Nu m-am înşelat prea mult. Dau la o parte obiectele nefolositoare care sunt vândute şoferilor pe post de trusă de salvare şi găsesc o atelă lungă de circa 40 de centimetri. Suflec cămaşa rănitului, torn pe antebraţ cam jumătate de sticlă de alcool sanitar, făcându-l pe bietul om să se albească şi mai mult de durere. Tamponez alcoolul amestecat cu sânge care i se scurge pe cot, improvizez un pat moale pentru oasele dislocate înfăşurând o bucată de rolă de pansament în jurul unui pachet de vată, îi fixez braţul, prin care se vede o aşchie de os care i-a străpuns pielea şi, oricât de puţină medicină ştiu, sunt sigură că am de-a face cu o fractură deschisă, pe care trebuie să o transport cât mai urgent la spital. Pacientul meu cred că a leşinat, pentru că nu mai reacţionează la manevrele mele, dar e mai bine aşa. Deocamdată mă ocup de braţul lui, apoi de creierul lui.

Îi pansez braţul cu cealaltă rolă de pansament. Nici nu apuc să fac o tură de faşă, că prin pânza subţire văd sângele care izvorăşte ca dintr-un puţ fără fund. Închei repede pansatul şi îi leg deasupra cotului garoul din trusă. Parcă nu se mai întinde atât de repede pata roşiatică. Îi bag braţul într-o pungă de plastic şi i-l fixez de corp legându-l cu eşarfa mea. Ştiu că va fi irecuperabilă, dar măcar a folosit la ceva. Îmi lipesc urechea de pieptul lui şi ascult. Inima îi bate cam repede, şi nu ştiu dacă acesta este un semn bun sau rău.

¢ ¢ ¢

Îl zgâlţâi până când începe să îngaime ceva nedesluşit.

-Ţine-l de vorbă până când ajungem la spital şi încearcă să-i dai să bea câte o gură de apă la cinci-zece minute, îi spun orbului, îndesându-i sticla în mâini.

-Nu merg… la… niciun spital, mormăie rănitul.

-Acum eu hotărăsc, îl anunţ, şi pornesc maşina. Nu mă interesează ce conflicte ai dumneata cu legea sau cu alte persoane. Datoria mea este să-ţi salvez viaţa, şi o s-o fac chiar împotriva voinţei dumitale.

Omul a recăzut în toropeală, aşa că iau asta drept o aprobare.

-Mai dă-i o gură de apă, îi amintesc tânărului. Ţine-l de vorbă, fă ceva, pentru numele lui Dumnezeu. Nu vreau să-l avem pe conştiinţă.

Orbul se execută. Îl văd cu coada ochiului cum îl pălmuieşte uşor şi-i îndeasă pe gură gâtul sticlei.

-Vezi, să nu se înece. Îi dai apă doar când e cât de cât lucid, spun eu schimbând viteza.

M-am obişnuit cu maşina asta mare de parcă aş fi condus-o de când e lumea. Răspunde mai greu la comenzi decât a mea, dar pare de nădejde, şi rulăm cu 90 de kilometri pe oră. Noroc cu drumul acesta destul de puţin circulat. Simt cum mi se transferă o parte din forţa ei şi, pentru câteva clipe, am impresia că, la volanul ei, aş putea să înfrunt chiar şi un tren de marfă. Realizez urgent cât de înşelătoare este impresia de putere, aşa că o las mai moale. Încerc să descifrez, pe harta găsită în torpedo, unde ne aflăm, şi descopăr că, la vreo douăzeci de kilometri, dacă o iau pe drumul lateral, ajung într-un orăşel. Acolo voi găsi cu siguranţă un spital, aşa că îmi fac curaj şi-i dau înainte.

-Trezeşte-l, nu-l lăsa aşa, strig tânărului care parcă a uitat în ce situaţie ne aflăm.

Acesta îl zgâlţâie de umărul sănătos şi-i pune la gură sticla, în ciuda avertismentului meu de dinainte. Omul se îneacă şi începe să tuşească până când îi ies ochii din cap. Măcar s-a trezit, şi putem discuta.

-Domnule, în aproximativ un sfert de oră ajungem la un spital.

-Nu vreau la…

-Nu mă interesează asta, i-o tai, enervată, ţi-am mai spus. Vreau să am conştiinţa împăcată. Gândeşte-te, mai bine, ce o să le spui ălora, pentru că eu voi declara doar că te-am găsit aşa, iar fratele meu, în starea lui… îţi dai seama. Altceva să-mi spui: cu maşina, ce facem? O lăsăm acolo sau vrei să o ducem în capitală? Ai vreun ajutor care ar putea veni după ea sau… Poate că ai marfă perisabilă… Hotărăşte-te!

-Ai carnet de conducere? întreabă el cu glas stins.

-Ţi-am mai spus asta. Am. Toate categoriile, dar nu am condus decât maşini mici. Taică-meu m-a obligat să… Nu contează. Am. Care-i problema?

-Atunci, prefer să o duci în oraşul de reşedinţă… Mai bine o sun pe nevastă-mea să-i spun… să vă zică ce să faceţi…

Era cât pe ce să ratez intrarea pe drumul lăturalnic. Semnul de avertizare este parţial acoperit de frunzişul unui copac din apropiere. Reuşesc totuşi să cotesc la timp şi, în depărtare, văd siluetele unor clădiri nu prea înalte şi turlele a trei biserici. Reuşesc să ocolesc câteva hârtoape, dar îmi dau seama că, la gabaritul camionului, acestea nu prea contează, aşa că o iau voiniceşte pe mijlocul drumului. Şoferul s-a trezit de-a binelea şi încearcă să-şi ţină echilibrul cu mâna sănătoasă proptită în bord.

-Ai vreo problemă cu poliţia? îl întreb mai mult de formă. De ce refuzi să mergi la spital?

-N-am, cucoană, dar pe aici lucrurile sunt cam aiurea. Tipul e rudă cu aproape o jumătate din ţinut. Mă pot trezi oricând cu el pe cap, şi ceilalţi să se facă că nu observă. Îl ştiu că-i cam într-o dungă, dar e nebunul lor. La nevoie, îl apără…

-Oricât de ciudat ar fi locul, trebuie să se supună legilor ţării. Nu pot face chiar ce-i taie capul…

-Vezi să nu, aud vocea orbului.

Mă întorc spre el furioasă, fulgerându-l cu privirea. Realizez abia puţin mai târziu că nu are cum să-mi recepţioneze mesajul, aşa că-i spun:

-Tu să taci, că habar n-ai ce vorbeşti.

Nici nu mi-am dat seama când am intrat în oraş. Străbatem străzile încă adormite, străjuite de case cu acoperiş în două ape şi cu hornuri ciudate, ca nişte tuneluri de intrare în mină. Într-o staţie de autobuz, aşteaptă câteva persoane înfrigurate. Opresc, intempestiv, în dreptul lor.

-Dacă sunteţi drăguţi, îmi spuneţi unde este spitalul?

-Care? De copii? Urgenţa? Contagioasele? Internele? întreabă o băbuţă cu dioptrii multe.

-Urgenţa.

-A doua la dreapta, şi mai întrebi mata. Dar ar trebui să se vadă imediat ce faci vreo cincizeci de metri. E într-un parc mai mare, lângă biserica mijlocie. Ştii, ex…

-Lasă, mamaie, amănuntele, de unde să ştie femeia care-i biserica mare, care mijlocie, o întrerupe un lungan nebărbierit, cu o geantă lăbărţată în mâini. Lua-ţi-o aşa cum v-a zis, ni se adresează omul. Nu-i mai departe de o sută de metri.

Îi mulţumesc în fugă şi pornesc la drum.

A avut dreptate băbuţa: aproape pierdut în vegetaţia luxuriantă a unui parc, prin care se zăreşte turla roşie a unei biserici, se arată, în faţa noastră, spitalul.

-Aducem un om cu braţul rupt, îl informez pe omul apatic din cabina de pază, care ne priveşte fără interes.

Nu am înţeles niciodată rostul acestor portari de spitale, mai ales al celor de la urgenţă. Ai crede că au un rol de triere a persoanelor care intră (deşi de acest lucru se ocupă personalul de la Recepţie), dar privirea lor parcă trece prin tine, aşa că ai putea intra acolo chiar dacă ai duce de căpăstru un hipopotam. Eventual, le atragi atenţia dacă ai nenorocul să lucrezi în acel loc. Te opresc cu un gest gestapovist, te legitimează pentru a nu ştiu câta oară şi te lasă să intri urmărindu-te cu o privire neîncrezătoare, de parcă tocmai te pregăteşti să jefuieşti Banca Naţională. Nici vorbă să te controleze când ieşi din tură, să vadă dacă nu ai plecat cumva cu bunuri ce aparţin instituţiei. Îi zăreşti gânditori, prin geamul cabinei, şi îţi imaginezi că mintea lor este preocupată de probleme majore ale omenirii, în căutarea răspunsurilor esenţiale de care atârnă soarta noastră.

Omul acţionează poarta metalică apăsând pe un buton şi ajungem în curtea spitalului. Opresc, în dreptul intrării principale, şi aştept să văd ce se întâmplă. În filmele de acţiune, pe uşa batantă ar trebui să năvălească o echipă entuziastă şi super-profesionistă, care să-l aşeze pe rănit pe o targă, să-i monteze o linie centrală de perfuzie, să-i ia tensiunea şi pulsul, în timp ce le furnizezi datele necesare: câţ ani are, unde l-ai găsit, ce măsuri de prim ajutor i-ai dat, ce alte probleme de sănătate ştii că mai are etc.

În loc de asta, o linişte patriarhală învăluie totul, de parcă te-ai afla într-un sanatoriu din inima munţilor.

–Rămâi aici, îi spun partenerului meu de drum. Merg după ajutoare.
¢ ¢ ¢

Cobor şi mă îndrept, în fugă, spre intrarea spitalului. Rătăcesc un timp pe coridoare, urmând săgeata care indică sensul căutat, fără ca vreun infirmier sau brancardier să-mi deranjeze sprintul. Ajung, în cele din urmă, în dreptul unui pupitru pe care scrie Primire-Urgenţe, dar în spatele lui nu este nimeni. Aud nişte voci venind dinspre o nişă, aşa că mă îndrept într-acolo. Două asistente îşi beau tacticos cafeaua de dimineaţă, răsfoind câte o revistă.

-Avem o urgenţă, le anunţ eu cu sufletul la gură. O fractură de antebraţ, cu hemoragie mare.

-Aşteptaţi la Primire, spune asistenta mai vârstnică, abia ridicându-şi ochii din revistă.

-De-acolo vin. Nu-i nimeni.

-Aşteptaţi c-o să apară cineva, mă asigură ea.

-Dumneata nu lucrezi aici?

-Ba da, dar n-am intrat încă în tură.

Simt că începe să-mi fiarbă sângele.

-Dar domnişoara? întreb, arătând-o pe cea tânără cu degetul.

-Eu abia am ieşit, spune tinerica, întorcând tacticoasă foaia revistei.

-Deci, una încă n-a intrat, alta abia a ieşit, recapitulez cu voce tare, doar-doar oi înţelege ceva. În momentul acesta, e cineva de serviciu? Acum!

-Tu nu înţelegi româneşte? Ţi-am explicat deja…

Dacă există ceva care să mă enerveze foarte tare la semenii mei, este să mă tutuiască fără să le fi dat permisiunea. Accept să mi se vorbească la persoana a doua singular, dar să mi se spună măcar „dumneata” sau „matale”, „mătăluţă”, „mătălică”, „doamnă”, „duduie”, chiar „cucoană”, dacă altfel nu se poate. Mă surprinde să aflu ce amănunte minore mă pot afecta în situaţii vitale.

-Doamnă asistentă, te somez să-ţi faci datoria. Te asigur că, dacă nu-ţi mişti fundul de pe scaun în secunda următoare, voi avea grijă să nu mai calci în niciun spital sau cabinet medical decât ca vizitatoare, chiar dacă ai fi nevasta primarului sau a şefului de post!

Femeia mă priveşte surprinsă, dar, în momentul următor, sare în picioare ca acţionată de un arc. Tinerica îi urmează exemplul, involuntar, şi o pornesc amândouă spre Primire, evitând să mă privească.

-Trimiteţi un brancardier, cu un scaun rulant, la maşina din curte, ordon, profitând de momentanul ascendent pe care l-am dobândit.

Zăresc, la capătul holului, un grup statuar care îmi taie răsuflarea: orbul meu, cu o mână petrecută pe după mijlocul rănitului şi cu alta sprijinită în baston, înaintează pe bâjbâite. Şoferul are faţa ca pergamentul, iar ochii îi ţine cu mare greutate deschişi. Efortul pe care l-au depus aproape că i-a doborât, astfel că dacă nu vor primi ajutor în câteva secunde, se vor prăbuşi, fără îndoială. Mă îndrept spre ei, dar mi-o iau înainte cele două asistente, care îl preiau pe rănit, lăsându-mi-l în grijă pe orb. Îl aşez pe un fotoliu căptuşit cu vinilin şi mă apropii de patul pe care l-au întins pe celălalt. Femeile se mişcă cu repeziciune, dovedind că-şi cunosc meseria: una îi ia pulsul şi tensiunea, cealaltă îi desface bandajul îmbibat cu sânge şi încearcă să stabilească cu el un contact verbal. Cea vârstnică înşfacă telefonul şi urlă ceva în el, apoi se întoarce la omul nostru, scoţându-i garoul.

-De cât timp i l-aţi pus? mă întreabă, peste umăr.

-De 15-20 de minute. Cel puţin atâtea erau până când v-am anunţat.

-Accident de maşină? Agresiune individuală? Accident casnic?

-Habar n-am. L-am găsit aşa pe marginea drumului. Făceam autostopul şi abia coborâsem dintr-o dubiţă, când am văzut camionul care staţiona acolo. Nu-mi amintesc când a trecut prin dreptul nostru. Stăteam de vorbă cu fratele meu. L-am văzut doar că stă acolo, la vreo 200 de metri de noi, şi am crezut că ne-a observat şi s-a hotărât să ne ia. Am alergat spre el şi, când ne-am apropiat, l-am văzut pe domnul şofer, plin de sânge, ţinându-şi mâna ruptă…

-Aşa este, s-a auzit dinspre omul întins pe pat. Noroc că au venit spre mine, altfel… Am căzut ca prostul, în timp ce coboram din cabină. Noroc că nu m-am dat cu capul de ceva.

-Ce scriu aici, la cauza accidentului? întreabă tânăra care completa fişa de observaţie.

-Accident din neatenţie, spune cealaltă, în timp ce curăţă rana urâtă. Cred că o să te opereze domnul doctor. Vine imediat. E la raportul de gardă. Fractură deschisă! Urâtă… Da ştiu c-ai căzut, nu glumă! Dacă erai mai subţirel, poate cu nu te zdrobeai aşa de tare.

Omul nostru arată mai bine acum. I-a revenit culoarea în obraji şi parcă nici nu-l mai doare atât de tare. Deschide ochii şi îmi zâmbeşte chinuit.

-Ai făcut treabă bună, cucoană. Mulţam.

-N-aveţi pentru ce. Ne-am descurcat şi noi cum am putut în condiţiile date.

-Pot să te rog ceva? întreabă el făcându-mi discret cu ochiul.

-Da.

-Am marfă înăuntru…. Nu puteţi să duceţi voi camionul până în reşedinţa de judeţ, unde am un băiat care ar putea continua cursa?… Vă dau numărul de telefon al nevestei mele, să vă pună în legătură. Nu vă încurcă prea mult, nu-i aşa? Ziceaţi că sunteţi în vacanţă… Dacă nu-i prea mare deranjul… Ziceai că ai permis pentru toate categoriile…

-Să vorbesc cu fratele meu, dar nu cred că-i vreo problemă, îl asigur eu, mai mult pentru urechile asistentelor.

Mă îndrept spre tânărul care pare a fi încremenit pe fotoliu, în aşteptare.

– Eşti de acord să mă însoţeşti, sau pleci de unul singur mai departe? îl întreb cu voce înceată.

-Am intrat în horă, trebuie să joc mai departe, răspunde el după un timp.

Îl informez rapid despre versiunea pe care le-a servit-o şoferul, apoi încep să mă scotocesc prin geantă după carneţel şi pix. Mă întorc spre rănit şi notez numărul de telefon ale nevestei lui, care îmi va spune cum să procedez mai departe.

De pe o uşă laterală, pe care nu am observat-o până acum, apare un medic de vreo 50 de ani, cu atitudine rezervată. Nu-mi aruncă nici o privire, îndreptându-şi întreaga atenţie asupra pacientului. Îl consultă, dictează ceva asistentei corpolente, după care se pune în funcţiune mecanismul de primire a bolnavilor: fojgăială de infirmieri şi brancardieri, schimbarea în ţinuta de spital, recoltarea de analize, mutarea în patul cu rotile, transportul spre sala de preoperator. Prietenul nostru dispare după un colţ, salutându-ne cu o fluturare a mâinii.

În holul de primire am rămas doar eu, orbul, asistenta cea tânără şi doctorul de gardă, care scrie ceva în registrul de primire. Se ridică apoi, cu mişcări studiate, şi mi se adresează:

-Am înţeles că sunteţi medic. Aş vrea să lămurim un lucru…

-N-am afirmat niciodată că aş fi medic. Le-am cerut doar asistentelor să…

-Cu atât mai mult, dacă nu lucraţi în domeniu, nu aveţi de unde şti care sunt regulile, şi nu văd rostul ameninţărilor dumneavoastră. Să fie clar un lucru: în garda mea, numai eu dau ordine şi pun la punct personalul. Dumneavoastră v-aţi permis să-mi ameninţaţi asistentele şi să le intimidaţi.

-N-am făcut decât să le amintesc motivul pentru care se află ele aici: îngrijirea pacienţilor.

-Aţi făcut mai mult de atât: le-aţi ameninţat că rămân fără locuri de muncă.

-Da, şi am de gând să-mi duc promisiunea, nu ameninţarea, la îndeplinire dacă remarc că, într-un fel sau altul, ele sau alte persoane cu care intră în contact omul pe care l-am adus îl tratează superficial sau cu rea-voinţă şi lipsă de profesionalism.

-Asta numai eu o pot stabili. Întâmplător, sunt şi directorul acestui spital.

-Mă bucur să aflu asta. Atunci, poate, îmi veţi înţelege poziţia. Până când a ajuns la dumneavoastră, i-am acordat primul ajutor după cum m-am priceput, şi  cu ceea ce am avut la îndemână. Vi l-am adus în viaţă, cât de cât lucid, cu o rană proaspătă, neinfectată. Aţi notat asta în fişă, cred. În numele pacientului dumneavoastră, mă aştept să aibă parte de îngrijirea cea mai calificată. După estimările mele, dacă totul decurge ca la carte, în două săptămâni va fi acasă la el. Mă voi interesa de acest lucru. El va fi singurul care va decide dacă este sau nu mulţumit de serviciile dumneavoastră. Eu doar voi fi martor la un eventual proces de malpraxis pe care el sau familia lui l-ar intenta în caz de… ceva nereguli. Sunt însă sigură că nu se va ajunge la aşa ceva atât timp cât dumneavoastră sunteţi singurul responsabil de ce se întâmplă în această incintă.

-Puteţi fi sigură de asta…

-Aşa bănuiam şi eu. Bine că am pus lucrurile la punct. Poftiţi cartea mea de vizită, cu numărul de telefon la care mă puteţi găsi în fiecare zi după ora 21.

-Bine, spune el privind bucăţica de carton cerat. Al meu este…

-Nu-i nevoie să mi-l spuneţi. Pe cel de la spital îl pot afla din orice carte de telefoane, iar de cel personal nu cred că am nevoie. Din păcate, va trebui să plecăm în curând din oraş, aşa că nu ne vom revedea decât în… cazul nefericit de care am vorbit. La revedere, şi succes!

Omul în alb nu se oboseşte să-mi răspundă, dar nici eu n-am timp să-i dau lecţii de bunăpurtare. Mă îndrept spre orbul meu, îl iau de braţ şi-l târăsc după mine în ritm alert. Îmi vine mai degrabă să mă întind pe pardoseala de beton şi să-mi trag sufletul după atâtea emoţii, dar ştiu că ieşirea din scenă este tot atât de importantă ca şi prestaţia artistică propriu-zisă.

Imediat ce părăsim spitalul, ritmul meu scade vertiginos, astfel încât, dacă nu ar fi tânărul să mă susţină, aş cădea lată.

-Încă puţin, mă încurajează el. Nu-i uşor să faci pe dura. I-ai dat o lecţie pe care n-o va uita curând.

Ajung, cu greu, în cabina camionului. Iau o gură de apă, respir adânc, de câteva ori, şi observ că bătăile inimii se mai potolesc. După vreo cinci minute, mă simt în stare să pornesc la drum, ceea ce şi fac, la început lent, târându-mă ca melcul prin oraşul care s-a animat între timp, apoi din ce în ce mai impetuos, cuprinsă de un entuziasm greu de înţeles.

-Eşti medic?

Ah, începe să dea semne de curiozitate!

-Nu, dar ne ştim drepturile, le cunoaştem vulnerabilităţile, aşa că nu-i greu să bagi spaima în ei. Nu numai în ei. Spre exemplu, dacă îi sugerezi unui cadru didactic că ai avea cunoştinţă de oarecare abuzuri făcute pe seama unor elevi, chiar şi cel mai corect profesor începe să se îndoiască de faptul că, la o adică, n-a greşit în cine ştie ce situaţie. Cu economiştii, e suficient să aduci vorba de o posibilă evaziune fiscală, de nereguli în contabilitate… Dacă ajungi în situaţia de a recurge la aşa ceva, te duce mintea la tot felul de prostii… M-am întrebat, câteodată, cât de jos aş coborî dacă m-aş afla în situaţia de a-mi salva viaţa sau libertatea… sau dacă ar fi vorba de unul din cei dragi mie. În general, mă consider o fiinţă integră din punct de vedere moral, dar, în situaţii disperate, cred că aş ajunge să fac lucruri pe care, altfel, le-aş condamna, la alţii. De aceea, mă feresc să judec oamenii. De aceea, mi s-au părut inutile şi periculoase vânătorile de vrăjitoare, procesele –chiar morale- intentate oamenilor aflaţi în situaţii nefireşti, ca nazismul, comunismul sau orice fel de organizare socială de tip totalitar. Am eu o teorie despre asta, dar nu cred că te interesează.

-Ba da, spune el, nu din cale afară de entuziast.

-Eşti doar politicos. Să lăsăm asta… Păcat că nu i-ai putut vedea figura individului: constipată cât se poate, la început, apoi consternată şi furioasă şi, în final, umilă şi duşmănoasă în acelaşi timp. N-aş vrea să fiu una dintre subalternele lui, turui eu întruna. Cunosc genul acesta. Nu prea tânăr, cu probleme de potenţă, puse de obicei pe seama partenerei, nu a neputinţei proprii, autoritar până peste poate, dar lăsându-te să înţelegi că situaţia s-ar putea schimba dacă ai fi mai… cooperantă, adică să-l laşi să te umple de bale şi să se frece de tine până ţi se face greaţă… tipul de bărbat care nu se oboseşte să fie curat şi să miroase bine pentru că tu eşti obligată să-l accepţi aşa să-i suporţi respiraţia puturoasă pielea jilavă hainele mirosind a hoit degetele nu prea curate scotocindu-te prin zonele tale sacre… acasă însă… zbir cu nevasta şi cu copiii pretenţios până la absurd ţâfnos şi imposibil de mulţumit verificând socotelile casnice până la ultimul bănuţ făcând planuri de economie pentru întreaga familie care mai poate aştepta un sezon până să-şi cumpere încălţăminte nouă sau un palton călduros… austeritate la domiciliu şi dezmăţ prin motelurile din împrejurimi… nici pe amantele lor nu le invidiez… întâlniri stinghere în încăperi insalubre în care n–ai curaj nici să foloseşti prosopul de jegos ce e iar pipi faci din picioare ca în toaletele publice… contact fizic lung transpirat şi chinuitor pentru că individul a plătit şi vrea să obţină ceva pe măsură pentru banii cheltuiţi… orgasmul apare doar la evocarea mentală a sumei pe care a fost nevoit s-o decarteze zgârcitul acesta patologic… alteori la vizualizarea situaţiei abjecte în care se află… „sunt ultima târfă de pe pământ dacă am ajuns să mă culc cu un vierme ca acesta”… apoi refuzul de a o mai face deşi nici postura de soţie legală nu le atrage nu atât pentru că tipul e respingător şi laş şi n-ar îndrăzni să renunţe la situaţia lui onorabilă ci de groaza că o dată devenită proprietatea lui le-ar aştepta nopţi în şir de chin insuportabil şi nu sunt convinse că mai are curajul sau nebunia de a-şi lua altă amantă care să le mai scape câteodată de supliciu…iar când ajung să miroase ca el, în ciuda băilor fierbinţi şi aromate pe care le fac … totul e pierdut… Iartă-mă, bat câmpii. Cred că de vină sunt emoţiile ultimelor ore. Viaţa mea este cu totul altfel, în general… Nu mi-am imaginat vreodată că voi pătrunde într-un univers atât de diferit de cel cu care sunt obişnuită…

Orbul pare a fi adormit. Slavă Domnului că nu m-a auzit aberând. Mai iau o înghiţitură de apă şi îmi concentrez atenţia la şoseaua care, între timp, a devenit aglomerată. Mă uit la indicatorul de pe partea dreaptă şi-mi dau seama că mai avem doar cinci kilometri până în reşedinţa judeţului. O să-l las să mai doarmă pe amicul meu fără vedere. Nici lui nu i-a fost uşor. Sunt sigură că el a fost cel care l-a altoit pe derbedeul din parcare, dar nu-mi dau seama cum a reuşit să ajungă în spatele camionului şi să-l repereze pe scandalagiu. Îl voi întreba mai târziu despre asta. Deocamdată, singurul lucru pe care îl doresc este să luăm un apartament la cel mai bun hotel din oraş, să fac un duş fierbinte, să înfulec un baton de ciocolată şi să mă trântesc în pat.

  1. 11/02/2010 la 22:56

    Mel:) wow, wow… cu sange!

  2. Laura
    11/02/2010 la 23:09

    No, vezi sefa, io l-am citit aici. Dar am impresia ca nu-i asa ca acolo. Pe de o parte curiozitatea ma face sa citesc mai departe, pe de alta parte vreau sa vaz si io ce comenteaza lumea … ufff

  3. melami
    11/02/2010 la 23:43

    Laura, îl citeşti aici de curioasă şi îl comentezi mâine. Uneori se sedimentează impresiile mai bine după ce dormi o noapte cu ele. În plus, pentru cei care nu s-au prins că dau în avans câte un fragment, vei putea părea celorlalţi comentatori un fel de… clarvăzătoare. 😉

  4. 12/02/2010 la 19:40

    Ah! Nu suntem in Spitalul de urgenta!:)

    Cred ca ma imbolnavesc aci, Mel! Io cand prind o carte buna nu ma pot opri din citit pana n’o termin:)
    Flutur din gene, ma uit gales la monitor.. ca o caprioara:) A… mai ai?

  5. melami
    12/02/2010 la 19:45

    Mai.
    5 minute! 🙂
    Îl pun pe tot, fir-ar să fie!

  6. 12/02/2010 la 19:53

    multumescccccccccccccccc! plecaciuni!:)

  7. melami
    12/02/2010 la 20:05

    🙂

  8. 12/02/2010 la 20:54

    Deci, Da!
    Sunt cuminte:)
    Ce seamana cei doi! El cu imaginile, ea cu vorbele:) Mi’a placut tare mult! Ce nebunie de imagini vorbite:)

  9. melami
    12/02/2010 la 20:56

    Mă bucur că simţi aproape la fel ca mine. 🙂

  10. 12/02/2010 la 20:59

    🙂

  11. 12/02/2010 la 22:36

    Mai vreau!

  12. melami
    12/02/2010 la 22:52

    Mamă, ce fermă eşti!
    No bine, încerc să mai dau. 🙂

  13. 12/02/2010 la 23:07

    Păi ne amăgeşti aşa?? E sâmbătă seara, mai bine ne delectăm aici cu o lectură plăcută, decât s-o dăm în sictireală în altă parte.

  14. 12/02/2010 la 23:13

    Eu aştept, să ştii!Cât poate să-ţi ia să mai bagi vreo 2 capitole măcar???

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: