Cap. 06

Frodi şi Odel
Stă, de mai bine de o oră, la marginea oraşului, în aşteptarea vreunei maşini cu care să plece mai departe. La nici zece metri de ea, acelaşi lucru îl face un tânăr cu ochelari negri, „ocluzivi”, şi baston alb. Venit înaintea ei, omul a ocupat singura bornă kilometrică din zonă, una dintr-acelea vechi, scoase din uz de vreo zece ani, de pe care vopseaua s-a şters în întregime. Din locul unde se află, nu poate desluşi înscrisurile săpate în beton, dar nu are nevoie să ştie unde este: lângă „capitala verde”, cum i se spunea reşedinţei judeţului sud-vestic, una dintre cele cinci zone autonome ale ţării. A sosit acolo în cursul serii, obosită, frântă, şi a tras la motelul al cărui acoperiş bombat, ca o mamelă uriaşă, se zăreşte acum în depărtare. A picat ca secerată, nemaiapucând să mănânce sau să facă duş. S-a trezit, de dimineaţă, confuză, întrebându-se unde se află. Odată dezmeticită, s-a spălat în viteză, şi-a trecut pieptenele prin părul încă ud, şi-a strâns bagajele în geanta de voiaj, a luat micul dejun în sala scundă şi afumată de lângă clădirea principală, a cerut nota de plată şi o hartă, şi, la cafea, a ales ruta pentru ziua care urmează.
A mers, preţ de o jumătate de oră, pe şoseaua de centură şi s-a oprit într-o zonă în care un grup apatic făcea autostopul. După un timp, în dreptul lor a oprit o camionetă cu platformă descoperită. Tinerii s-au apropiat de ea alene, au negociat cu şoferul, apoi s-au urcat de-a valma, trântindu-se pe podea, care pe unde au apucat.
-Voi nu urcaţi? a strigat şoferul bărbos, cu ochelari de soare şi fes negru.
Abia atunci l-a remarcat pe orb. Stătea impasibil pe piatra kilometrică, cu bărbia sprijinită în mâinile încleştate pe băţ.
-Eu, nu. Nu suport curentul, a răspuns ea, oarecum vinovată. Poate, domnul…

„Domnul” stătea în continuare ca o momâie adusă de spate.

-Hei, amice, n-am de gând să-mi pierd aici toată dimineaţa. Vii sau nu?

-Cred că nici nu aude, explicase femeia în locul lui. Adică, în afară de faptul că… cred că nu vede…
Nu ştia de ce, dar dorea să-i vadă cât mai repede plecaţi de acolo pe tinerii morocănoşi. Iradiau un soi de energie întunecată, care îi umbrea stare de bine de care se simţea cuprinsă.

Maşina a demarat icnit, lăsând în urma ei un fum gros, înecăcios. După aceea, nimic. Părea un drum părăsit. Se întreba dacă nu cumva şoseaua de centură era scoasă din uz, camioneta fiind doar o maşină care avea drum în apropiere, prin vreun cătun izolat. A început să-l studieze pe tânărul de lângă ea, mai întâi pe furiş, apoi, convingându-se că acesta nu vede, făţiş. Părea destul de înalt, de vreme ce era aproape cât ea, deşi stătea pe piatra aceea prăfuită. Era îmbrăcat într-un hanorac negru şi pantaloni kaki, largi, cu multe buzunare. În picioare avea bocanci solizi, cu urme vechi de noroi, iar capul îi era descoperit. În ciuda aspectului său sportiv, pielea îi era palidă, ca a unui om care stă mult timp în casă.

„E şi normal. Doar e orb, dacă nu şi surd”, îşi spuse. „Ce naiba caută aici?!” Ca întotdeauna, când nu avea ce face, încropea scenarii. Într-unul din ele, tânărul era lăsat acolo de o rudă sau o cunoştinţă care urma să vină ulterior să-l ia, pe jos sau cu o maşină. În altul, omul se rătăcise, pur şi simplu, şi aştepta ajutor. Sau poate că făcea un experiment. Sau era o glumă; pe undeva ar putea fi ascunsă o cameră şi o echipă dintr-acelea care fac emisiuni de televiziune cu umor discutabil. Putea foarte bine să fie vreun nebun periculos sau un criminal deghizat.

Începea să o încerce teama. Singură, în pustiu, cu un necunoscut nemişcat şi tăcut. Se îndepărtă de el cu precauţie, făcând câţiva paşi pe vârful degetelor.

-Nu vă fie teamă, se aude o voce în spatele ei. Nu sunt agresiv.

Se opreşte, ca ţintuită, şi se întoarce spre străin.

-Nu mi-e frică, făceam doar câţiva paşi, să mă încălzesc. Am amorţit aici tot aşteptând.

-Ba, vă este. Frica are un miros inconfundabil. Îl ştiu din experienţă, şi îl recunosc la ceilalţi când apare.

-Repet, nu mi-e frică.

-Să zicem că m-am înşelat. Scuze. Atunci, de ce nu vă apropiaţi?

-Nu vă cunosc… Şi, în plus, credeam că nu auziţi.

-Orb şi surd! N-am eu aşa noroc.

-De ce „noroc”. În general, se crede că pierderea auzului şi văzului sunt handicapuri, nu binecuvântări.

-Credeţi-mă că nu-i aşa. V-o spune un cunoscător. Am văzut până în urmă cu ceva timp, şi ţin să vă asigur că nu pierd nimic acum.

-Depinde ce aţi văzut… sau ce credeţi că aţi văzut… Mă rog, fiecare cu teoriile lui. Mie-mi place să văd, să aud, să simt gusturi, să miros, să…

„Limbariţa asta a mea afurisită!” îşi spune, înciudată pe lipsa de tact de care dă dovadă.

Zăreşte o maşină în depărtare, învăluită în praf. Pe măsură ce se apropie, observă că este un camion de marfă. Este condus impetuos, ia curbele strâns, iar pe porţiunile de drum drepte prinde o viteză considerabilă.

„Şofer profesionist”, îşi spune şi se pregăteşte să-l oprească.

-Are număr local? îl aude pe orb.

-Nu văd prea bine, dar pare din altă zonă. Tăbliţele de înmatriculare sunt roşii, ca în est.

-În ce direcţie mergeţi?

-Spre capitală.

-Drum bun!

-Dar dumneata?

-Nu ştiu.

Îl priveşte intrigată, dar nu are prea mult timp la dispoziţie, pentru că maşina opreşte la mijlocul distanţei dintre ea şi orb. Este condusă de un tip masiv, între două vârste, cu chelie lucioasă şi sprâncene groase, care se întinde spre portiera din dreapta şi o deschide.

-Hopa sus! strigă el vesel. V-a sosit taxiul comandat.

Femeia îl cântăreşte din ochi câteva clipe, apoi îşi ia geanta şi urcă anevoie treptele înalte ale cabinei. Se instalează pe scaunul de lângă portieră, lăsându-l pe cel din mijloc gol. Nu vrea să păţească, din nou, ca în urmă cu două zile, când şoferul a început să o pipăie pe coapse, în timpul mersului, şi când a trebuit să facă scandal şi să se prefacă că vorbeşte cu poliţia, la telefonul mobil, ca să-l determine să oprească. A coborât potopită de insulte şi înjurături, care i-au răsunat mult timp în urechi după aceea.

– Ce faci, cucoană? Nu-l ajuţi? Te-ai văzut cu sacii în căruţă şi… Muierile astea afurisite!

– Nu suntem împreună, se scuză ea, privind înainte.

– Nu, pe sărăcie! Se vede de la o poştă că semănaţi. Sunteţi fraţi sau verişori?

– Nu suntem nimic, îl asigură ea, evitând să privească spre cel rămas jos.

– Să i-o spui lui mutu! Doar un orb nu ar observa că… scuze, tinere, am vrut să spun…

Omul coboară sprinten, în ciuda corpolenţei sale, se apropie de tânăr, îi înşfacă sacul de călătorie şi îl ia aproape pe sus, urcându-l pe scara din dreapta.

-Ia dă-te mai încolo, îi spune femeii uimite. Lasă-l pe el la margine, să aibă de ce se ţine. Mata vezi când vin curbele, el nu.

Închide uşa cu putere, verifică clanţa, înconjoară prin faţă camionul şi se aşează pe locul lui, oftând.

¢ ¢ ¢

Porneşte lin, dar peste câteva zeci de metri rulează deja cu viteză, în timp ce fluieră vesel şi mulţumit.

-Lasă că vă împăcaţi voi, la destinaţie. Din ce v-aţi luat?

-Din nimic. Repet: nu ne cunoaştem. Ne-am întâlnit…

Pe faţa tânărului orb apare o umbră de zâmbet.

-Frodi crede că ar trebui să cer ajutor social pentru handicapul meu, în timp ce eu sunt convins că aş putea să-mi iau o slujbă pentru nevăzători, în capitală. E de ajuns să meargă la asociaţie şi să le ofere serviciile mele. Ştiu să împletesc coşuri din nuiele, să fac pălării de pai, cutii de carton, să ţes covoare ţărăneşti, să spăl câinii de rasă, să fac masaj…

Femeia îl priveşte uluită.

-Eşti nebun! îi şopteşte ea, în timp ce-l ciupeşte de cot.

-Ba nu-i deloc, cucoană. De ce să nu muncească, dacă poate. Îţi convine mai mult să stea cu mâna întinsă, la stat, şi să depindă de mata, decât să facă ce se pricepe? I-ar trece mai uşor timpul şi nu s-ar simţi neputincios.

-Nu te supăra, nu-i treaba matale, îl pune ea la punct. Lucrurile nu stau deloc aşa. Ţi-am mai spus: nu ne cunoaştem.

Peisajul începe să se învioreze, din loc în loc apar pâlcuri de copaci şi tufişuri cu flori viu colorate.

-O ţii întruna cu „nu ne cunoaştem”. Ai fi în stare să-l părăseşti ca pe un câine doar pentru că nu te ascultă. Parcă ai fi soră cu nevastă-mea. Numai aia-i aşa de căpoasă. Dacă nu faci cum zice ea…

Şoferul continuă să vorbească întruna, bucuros că are cui povesti ce-i trece prin cap în timpul lung pe care îl petrece la volan. Cei doi află că omul are trei copii, doi băieţi răsfăţaţi şi cam „târâie-brâu” şi o fată frumoasă ca soarele şi harnică precum o furnică. Locuieşte la periferia capitalei, într-o căsuţă cu etaj şi, în timpul liber, cultivă roşii şi dovlecei.

-Nu că m-aş îmbogăţi din asta, dar tot iese ceva. Noroc că mă ajută fii-mea, că trântorii ăilalţi… De-aia mă bucur că băiatul ăsta vrea să muncească şi mă mir că mata… cum ziceai că te cheamă?…

-Frodi, răspunde tânărul în locul ei.

-Ce nume mai e şi ăsta?! Nu l-am mai auzit până acum, la o femeie.

-E diminutivul de la Afrodita. Zeiţa frumuseţii la greci.

-Afrodita… a frumuseţii, spune bărbatul şi o priveşte mai atent. Deh, putem spune şi-aşa. La urma-urmei, femeile sunt mai frumoase ca noi, nu-i aşa?

-După părerea mea, Frodi e chiar frumoasă, deşi nu mai este chiar atât de tânără, afirmă orbul, cu mândrie nedisimulată.

-Mă rog, asta cu tinereţea e discutabilă. Dar cu frumuseţea…

-Adică, ce vreţi să spuneţi, că nu-i aşa?

-Ho, că n-am zis asta. Doar că am alte criterii, la femei. Cucoana mi se pare cam uscată pentru gustul meu. Mă scuzi, doamnă, se întoarce el spre femeie.

-Nu-i nicio problemă, îl linişteşte ea, incomodată, în mod vădit, de subiect.

-Domnule, mi-am pierdut vederea când aveam zece ani, şi nu mai ştiu cum arată exact. Ultima dată era blondă, subţire şi avea nasul cam mare. Aţi vrea să o descrieţi aşa cum o vedeţi dumneavoastră acum? Pe prieteni nu-i pot întreba aşa ceva, iar eu nu pot afla în mod direct decât dacă mă lasă să-mi plimb mâinile pe faţa ei, dar nu mă lasă. De cele mai multe ori îmi zice că abia s-a machiat, altădată că nu are timp sau că se gâdilă…

Bărbatul o priveşte cu coada ochiului şi începe să zâmbească. Sucită muiere!

-Păi… are ochi… căprui, sau, mai degrabă, galben şi verde, ca de mâţă, dar asta cred că o ştii, nu i s-au putut schimba…

-Decât dacă şi-a pus lentile de contact colorate, spune tânărul, doct. Am auzit asta la radio.

-Nu, dom’le, îs căprui deschis, cum îi ştii. Deci, nasul… nu-i deloc mare, cum zici mata, e normal. Bărbia un pic ascuţită, urechile mici, gâtul lung, fruntea bombată şi înaltă, părul castaniu, drept, lung…

-Deci, te-ai vopsit. Erai blondă, spune orbul cu năduf. Ţi-am mai spus că vopseaua de păr afectează ochii. Ce ne facem dacă orbeşti şi tu? Cum ne mai descurcăm?

-Las-o, dom’le, să se vopsească. Nevastă-mea o face de vreo douăzecişicinci de ani şi n-a orbit deloc. Vede ca şoimul, mai ales firele de păr străin şi petele de ruj de pe cămăşi, câteodată.

Se zguduie de râs, la amintirea cine ştie cărui episod legat de acest lucru.

-Eşti chiar într-o ureche, şopteşte femeia din ce în ce mai iritată. Ce faci?

-Intră şi dumneata în joc. S-ar putea să fie distractiv până la urmă, îi răspunde el abia auzit. Trece timpul mai uşor.

Râsul şoferului se subţiază şi se stinge alene, lăsându-i o umbră de voie bună pe figura rotundă. Rulează în linişte, cu gândurile lui.

-Uite, vedeţi, aşa face întotdeauna. Tace mâlc, spune tânărul înciudat. Ştie că-mi place să-mi descrie locurile prin care trecem, cum arată oamenii, casele, dar se închide în ea cu orele.

-Încetează, îl apostrofează femeia.

-Te înţeleg, dar cred că-i cam greu să vorbească întruna, îi ia apărarea şoferul. Ce să-ţi spună? În jur nu-i nimic care să merite descris. Nici un om, nici o jivină, doar câmpie cât vezi cu ochii. Mai încolo, e altceva, mergem pe dealuri, apoi urmează munţii. Lasă că-ţi spune ea când are ce.

-Vezi? Asta îţi zic mereu, Odel. Tu, nu…

-Băi, da aveţi nişte nume! Să mori, nu alta! Cine vi le-a pus? Cam vesel, naşul, nu? Odel. I-auzi! Mai aveţi şi alţi fraţi?

-Nu, spun cei doi într-un glas, dându-şi seama că au îngroşat gluma cam mult.

-Odel ăsta, de la ce nume vine? Corcodel? spune şoferul, şi începe să râdă bine dispus.

-Nu. Odel, pur şi simplu, spune femeia.

-Odel şi mai cum? Care vi-i numele de familie?

-Sartung, răspunde femeia privindu-l pe tânăr.

-Ăsta ce nume e? Nemţesc?

-Norvegian, spune orbul. Ne tragem dintr-o familie de norvegieni care s-au stabilit aici în urmă cu aproape o sută de ani. Străbunicul nostru a construit prima cale ferată din ţinut. Apoi, bunicul s-a lansat în afaceri cu peşte, icre şi fructe de mare. N-a prea mers… Părinţii noştri au fost speologi. S-a surpat o peşteră peste ei când eu aveam doar opt ani. De atunci mă îngrijeşte soră-mea. Crede că i-am ratat viaţa, că din cauza mea nu s-a putut căsători, face copii… Poate că are dreptate.

-N-are, dom’le. Scuză-mă, cucoană, dar asta ţi-e crucea. Şi-apoi, cred că, dacă ar fi apărut persoana potrivită, nu te-ar fi împiedicat frate-tău să te măriţi. Pare un tip cumsecade. Se poate trăi cu el. Poate că te-ar fi ajutat să-ţi creşti copiii… cine ştie? Nu poţi da vina pe el că n-a ieşit aşa cum voiai. Ceva-ceva trebuie să fie şi cu mata. Urâtă nu eşti, proastă nu cred, sunt sigur că eşti gospodină, că vă văd destul de îngrijiţi… Poate că n-ai avut noroc. Nu trebuie să dai vina pe alţii pentru asta. Şi-apoi, norocul şi-l mai face şi omul. Poate că, cine ştie, eşti prea pretenţioasă, aş zice chiar ţâfnoasă câteodată.

-Nu-i treaba voastră, îi pune ea la punct, îmbufnată. Odel, de câte ori ţi-am spus că nu te acuz de nimic? A fost alegerea mea. Dar, dacă mai faci ce-ai făcut deunăzi, te las să te descurci singur. Dacă nu-ţi convine, te întorci acasă. Sau te duce domnul în capitală, te adresezi asociaţiei de nevăzători şi te descurci cum poţi. Dacă nu vrei să mă asculţi…

-Stai un pic, cucoană. Am destule pe cap să mi-l mai iau şi pe fratele dumitale. Lasă că vă înţelegeţi voi. Eu nu încerc decât să vă împac.

În cabină se instalează liniştea. Orbul stă nemişcat, cu mâna încleştată pe portieră, femeia priveşte drept înainte, iar şoferul conduce preocupat.

¢ ¢ ¢

-Din ce v-aţi luat? întreabă el după un timp, mai mult ca să rupă tăcerea decât să facă conversaţie.

Femeia ridică din umeri, sastisită.

-Mă cară cu ea în capitală aproape împotriva voinţei mele. Îşi caută un iubit de pe vremea liceului.

„Sora lui Odel” tresare imperceptibil şi îl priveşte contrariată.

-Şi-a găsit o slujbă temporară, la o firmă de telefonie mobilă, şi vrea să pornească pe urmele lui, continuă orbul imperturbabil. I-am tot zis că e aiurea toată treaba asta. Poate că tipul e însurat, sau poate că a dat colţul între timp…

-Trăieşte, spune ea cu siguranţă în glas. M-am informat.

-Bine, trăieşte, dar mai mult de atât nu ştii despre el.

-O să aflu, acolo. Am timp trei luni.

-Şi eu ce fac în timpul acesta?

-Tai frunză la câini, ca de obicei, răspunde ea, zâmbind ironic.

-Staţi aşa, că iar o luaţi razna, îi temperează şoferul, revenit parcă pe un teritoriu pe care îl cunoaşte la perfecţie. Poate că are şi cucoana dreptate. Ceva are ea de împărţit cu individul ăla. Trebuie să o laşi şi pe ea să-şi rezolve problemele. Pe de altă parte, cucoană, nu-i frumos să vorbeşti aşa despre fratele tău. Nu-i vina lui că nu vede.

-Ştiţi ce e curios aici? spune femeia, ca luminată brusc. Acasă nu i se leagă nimic de mâini, deşi a făcut toate cursurile acelea pentru nevăzători, dar în capitală vrea să lucreze, să aibă banii lui. Ştiţi ce înseamnă asta? Să mă scol în fiecare dimineaţă cu noaptea în cap, să-l duc la serviciu, apoi să-l recuperez de acolo după opt ore. Programul meu este de douăsprezece…

-Şi acasă e aceeaşi problemă: nemaipomenit de importantul ei serviciu! Eu cum să muncesc dacă nu mă ajută cu nimic?

-Măi copii, eu m-am cam săturat de problemele voastre, spune şoferul, obosit. Trebuie să vi le rezolvaţi cumva. Nu voiam decât să am cu cine vorbi, să n-adorm. Conduc de peste zece ore şi, până la destinaţie, mai am vreo trei. Găsiţi voi o soluţie. Hai, mai bine, să ascultăm radioul! Peste puţin timp, încep dealurile, aşa că poţi începe să-i descrii peisajul, cucoană. Te ajut şi eu, când nu mai poţi.

La început, Frodi vorbeşte rar şi fără chef, de parcă ar avea iască pe limbă, dar, pe măsură ce trece timpul, limbajul ei este din ce în ce mai nuanţat, descoperind în jur lucruri care altfel ar scăpa atenţiei unui călător obişnuit. Din când în când, şoferul întoarce capul spre un amănunt de pe drum sau din depărtare, despre care femeia afirmă lucruri de genul: „Norul dinspre apus seamănă cu o prună uriaşă” sau „Uite-o şi pe găina asta, parcă-i proaspăt ieşită de la coaforul lui nea Gigi” sau „Tipa asta grasă care conduce duba roşie îmi aminteşte de vară-mea. Aceeaşi poziţie a umerilor, ca la luptătorii de sumo, aceeaşi cămaşă kaki, antijeg. Pun pariu că, în felul ei, e o tipă de treabă, timidă şi complexată. Ţi-o mai aminteşti pe Zita, Odel? Zita-nebuna. Oaia neagră a familiei. Aia care a fost închisă un an şi ceva pentru că a fost implicată într-un jaf, împreună cu alte trei aiurite. Am fost singura care i-a luat apărarea, atunci. Voi toţi aţi condamnat-o, dar eu o ştiam de ce poate fi în stare. Mai ales de ce nu poate fi. Adică, să atace pe cineva… A trebuit să-şi dea foc în celulă, apoi să-şi taie venele, ca să ceară ăia expertiză psihiatrică… I-am văzut cicatricele. Toată partea de jos a burţii şi rădăcina coapsei stângi, acoperite cu o piele subţire, albicioasă, brăzdată din loc în loc cu dungi de ţesut mort… şi semnele acelea oribile de pe antebraţul stâng, ca o grilă…

Bărbaţii par absorbiţi de iureşul de cuvinte care ies din gura femeii. Şoferul o priveşte cu coada ochiului, nedumerit. Ca să vezi ce surprize poţi avea dacă-i stârneşti pe oameni la vorbă!

Camionul trage în parcarea unui ansamblu de clădiri scunde, dar ea încă mai vorbeşte:

-E un motel nu prea răsărit, pe nume „Triumf”. Pereţii sunt de culoare galbenă, cu mici crăpături, din reclama luminoasă lipseşte m-ul. Parcarea este plină de camioane, camionete şi dubiţe, cred că e un popas al şoferilor de cursă lungă. Se înserează, soarele se mai vede la orizont ca o sprânceană roşcovană. Trei câini de pază sunt închişi într-un ţarc prea mic pentru dimensiunile lor. Unul picoteşte, întins pe o latură, ceilalţi doi se hârjonesc sau se bat, nu-mi dau bine seama… Pe uşa Recepţiei ies acum doi bărbaţi care r\d şi îşi învârtesc cheile în mâini.

Şoferul coboară, cu un oftat de durere, scara camionului şi se îndreaptă spre clădirea principală a motelului.

-Mă duc să mă cazez. Să vă iau şi vouă camere?

-Dacă vreţi, spune femeia, în timp ce-şi aranjează, în oglindă, şuviţele rebele de păr. Două! strigă după el, deşi bărbatul a intrat deja pe uşă. Ce se întâmplă, tinere? îl ia la rost pe bărbatul care stă ghemuit pe scaunul de lângă ea. Ce rost a avut toată mascarada asta cu rudenia dintre noi?

-Încerc să vă ajut, spune el fără chef. Nu ştiţi ce i se poate întâmpla unei femei care călătoreşte singură.

-Într-adevăr, eşti o garanţie pentru siguranţa mea, remarcă ea sarcastic. Nu crezi că ştiu să mă descurc şi singură, de vreme ce am ajuns până aici? Nu mai sunt chiar un copil… În plus, ne complicăm prea mult. Am memorie scurtă, şi nici nu prea ştiu să mint. O să-şi dea seama că l-am dus de nas, şi atunci nu ştiu cum va reacţiona. Păcat, pare un tip de treabă.

-Aţi spus că vreţi să ajungeţi în capitală. Omul exact acolo merge. Nu mai trebuie să faceţi autostopul, să vă urcaţi în fel de fel de maşini.

-Bine, dar tu… parcă nu ştiai încotro mergi.

-Aşa este. Mi-e indiferent. În capitală e la fel de bine ca în oricare loc din lumea asta. Acolo, ne vom despărţi, şi n-o să mai auziţi de mine cât veţi trăi. Deocamdată e mai bine să părem că suntem împreună. E mai bine pentru amândoi, subliniază tânărul. Ştiţi de ce stăteam acolo, pe borna acea? Pentru că nu mă hotăram încotro s-o apuc şi în ce fel voi proceda. Vă daţi seama că, în starea în care sunt, nu mă simt chiar în elementul meu. De când mi-am pierdut vederea, este prima dată când călătoresc în afara oraşului. Dacă nu apăreaţi atunci, probabil că mă răzgândeam. Aşa, am pornit la drum şi…

-Gata, s-a rezolvat, îi anunţă şoferul, apărut, ca din senin, în uşă. A fost destul de greu. Motelul e aproape plin. Abia am găsit un apartament şi o cameră. Debarcarea!

Cotrobăie prin torpedo, îşi ia din spatele scaunului o geantă jerpelită, scoate cheile din contact şi se îndreaptă spre uşa din dreapta, unde îl ajută pe tânărul orb să coboare, după care se îndreaptă, împreună cu acesta, spre una dintre clădirile mici care se pierd în pădure.

Femeia îşi ia bagajul, şi pe cel al partenerului ei de drum, şi îi urmează, gâfâind încet. Ajung într-un apartament care nu-şi merită numele decât prin numărul de camere înghesuite. Bărbatul greoi îl conduce pe orb până la patul primei camere şi îi spune să se aşeze, lucru pe care acesta îl şi face. Apoi se întoarce pe călcâie şi îi anunţă că vor lua cina la restaurantul motelului, la ora 20.

-Păi, nu rămâneţi aici? îl întreabă femeia, intrigată.

-Unde, aici, cu voi? Nu-i nevoie, am camera mea.

-Nu, voiam să zic că poate ar fi mai bine să dormiţi dumneavoastră cu fratele meu în apartament şi eu în camera cealaltă.

-Nu se poate, cucoană. Din mai multe motive: nu împart niciodată camera sau apartamentul cu un bărbat –mai bine dorm în cabină- şi, doi, sforăi cât se poate de tare. S-ar putea să mă auziţi chiar şi prin perete. Deci, am stabilit: ne întâlnim la 20.

-Dar nu…

¢ ¢ ¢

Orbul o trage cu putere de mână, obligând-o să-l asculte:

-Tăceţi! şuieră el. Dacă nu aveţi încredere în mine, dorm afară, pe bancă, dar pentru numele lui Dumnezeu, tăceţi o dată!

Mai aud cum celălalt deschide uşa camerei lui, îşi trânteşte de la distanţă geanta pe pat şi dă drumul la televizor.

-O să ne descurcăm, nu vă fie teamă, o asigură el şi se ridică de pe pat, bâjbâind în jur.

-Ce faci? îl întreabă femeia.

-Îmi fixez câteva repere. Descrieţi-mi, vă rog, camera.

-Are un pat, cel de pe care te-ai ridicat. În dreapta, o noptieră, cu o veioză deasupra, din cea cu buton pe firul electric…

-Care o să-mi fie de real folos când mă scol, noaptea, ca să văd cât este ora, completează el râzând amar.

-Pe peretele opus patului se află suspendat un televizor, ai grijă să nu dai cu capul… Mai este o măsuţă, în colţ, şi un scaun, lângă uşă. Cam asta. Uitam să-ţi spun: uşa care desparte cele două camere are încuietoare. Cheia e la mine, completează ea, triumfătoare.

-Foarte bine. Arătaţi-mi, vă rog, unde este baia, şi apoi lăsaţi-mă puţin singur.

Femeia se apropie de el şi îl prinde de mână, ghidându-i paşii până la încăperea rece, mirosind a dezinfectant cu clor.

-De aici, cred că mă descurc singur, spune el şi îi închide uşa în nas, neuitând să răsucească cheia în broască.

-Asta-i bună! pufneşte ea şi izbucneşte în râs. Parcă mie trebuia să-mi fie frică de el, nu invers.

Ascultă, preţ de câteva secunde, ce se aude de partea cealaltă a uşii, după care conchide: „Va trebui să fiu atentă. E o adevărată incintă acustică”. Se întoarce în camera ei şi deschide geanta de voiaj, în care zac îngrămădite, ca puse cu furca, haine şi obiecte de toaletă. Le scoate pe rând şi le aşează apoi în ordine, păstrând deoparte o bluză albă, o fustă vişinie, dreaptă, un prosop mare de baie şi un halat pluşat de culoarea levănţicii. Verifică conţinutul unui săculeţ ascuns într-un pliu al căptuşelii şi se întoarce în camera orbului, cu halatul şi prosopul pe umăr. Se aşează pe pat şi porneşte televizorul. Face un inventar al canalelor şi se opreşte la unul de ştiri, unde o crainică brunetă, veselă foc, trece în revistă o serie de accidente şi dezastre, de parcă lumea ar fi deraiat complet de pe făgaşul ei.

-Vă rog să-l opriţi! aude, lângă ea, vocea încordată a orbului.
-De ce? Oricum, tu nu vezi toată nebunia asta.

-Nici nu-i nevoie. Mi-e de ajuns că trăiesc în ea. O am în creier, în spatele ochilor, mereu.

-Bine, cum vrei. Oricum, intenţionam să fac un duş. Va trebui însă să facem cumva. Sunt dependentă de televizor. Nu pot adormi fără el.

-Putem schimba camerele, dacă vreţi. Dar, vă rog să-i daţi sonorul cât mai încet. Oricum, şi aşa am impresia că văd tot ce e pe ecran. Măcar să nu aud.

Femeia îi trece încet mâinile prin faţa ochilor.

-Nu faceţi asta.

-Ce să nu fac?

-Să fluturaţi palmele prin faţa ochilor. Simt mişcarea aerului.

Îl priveşte gânditoare, apoi spune:

-Eşti cu adevărat orb sau faci vreo experienţă pe care nu o înţeleg?

-Sunt ca o cârtiţă. Asta nu înseamnă că nu văd.

-Bine, bine, să lăsăm filosofiile de doi bani. Te-am întrebat dacă într-adevăr eşti lipsit de vedere.

-Da, în sensul cel mai comun. Adevărul este însă că… într-un anume fel, văd unele lucruri.

-Adică, eşti un fel de clarvăzător.

Tânărul râde, dezvelindu-şi dinţii mărunţi şi albi, cu marginea inferioară uşor zimţată.

-Nu cred. Adică nu văd aura oamenilor, nu le pot detecta bolile, nu ştiu cum ţineţi mâinile în acest moment. Văd însă alte lucruri, ca prin ceaţă. Ştiţi ce? Să facem o experienţă: daţi sonorul la minim, sau, mai bine, puneţi-l pe mute.

Femeia se execută, cu un licăr de curiozitate în ochi.

-Spuneţi-mi dacă am dreptate: acum sunt nişte maşini… multe, care merg în viteză, în ambele sensuri… Aşa e?

Pe ecranul mut se vede o autostradă aglomerată.

-Nu se poate, mă păcăleşti. E cât se poate de clar: vezi. M-ai păcălit. Ce urmăreşti? Să ştii că şoferul are camera lipită de a ta, e suficient să strig numai…

Bărbatul se întoarce cu spatele la televizor şi spune:

-Acum văd o femeie cu părul închis la culoare care vorbeşte repede şi zâmbeşte.

Pe faţa femeii se citeşte uluirea şi un început de frică. Face un pas în spate, asigurându-se că uşa este deschisă, apoi spune, cu glas întretăiat:

-Dacă încerci ceva, strig. Spune-mi, dacă tot vezi tu prin pereţi, cum arăt?

-Ar fi necinstit din partea mea. V-a descris deja şoferul…

-A fost destul de impersonală descrierea. Spune-mi cum arăt!

-Aveţi pielea deschisă la culoare şi subţire.

-Vezi asta? spune ea neîncrezătoare.

-Am trişat puţin, râde tânărul. Am simţit-o când m-aţi dus de mână, la baie. Piele subţire, specifică persoanelor cu tenul deschis la culoare. Subţire şi puţin uscată. Probabil că sunteţi nevoită să vă daţi cu cremă de mai multe ori pe zi ca să nu se crape. Aveţi în jur de 40 de ani. Şi asta o ştiu de la şofer: vă zice „cucoană”… Părul nu este vopsit, aşa cum m-am plâns de dimineaţă. Este natural şi se îngraşă cam repede. Faţa e ovală, nu triunghiulară, aşa cum m-a lăsat să înţeleg omul. Nasul e puţin deviat la stânga, dar abia se observă. Probabil că aţi fost însă obsedată de acest lucru când eraţi adolescentă. Acum nu-l mai observaţi. Între timp, aţi văzut că majoritatea oamenilor au asimetrii faciale şi nu le mai consideraţi a fi un defect.

-Toate chestiile astea… le vezi sau le deduci dintr-o experienţă personală? spune ea gânditoare.

-Sincer să fiu, nu-mi dau seama. Pur şi simplu, le ştiu. Înainte, când vedeam, era şi mai rău.

-Ce vrei să spui cu asta?

Tânărul se întoarce cu faţa spre ea. Este palid şi chipul îi este încordat.

-Sunt obosit. Nu vreau să mai discutăm despre asta acum. Cred că e mai bine ca mâine dimineaţă să ne despărţim. Găsim noi o scuză. O altă „ceartă”, urmată de decizia de a mă întoarce acasă. Poate că n-ar fi rău să începem din seara aceasta, deşi bietul om trebuie să fie obosit, şi numai de asta să nu mai aibă chef, să facă din nou pe arbitrul. Lucruri de genul acesta te termină mai repede decât o bătaie adevărată, cu pumnii.

-Mai vedem, spune ea evaziv. Până una-alta, trebuie să fac un duş. Te sfătuiesc să procedezi la fel. Am călătorit atâta amar de vreme. Mai avem doar o oră până la cină…

Anunțuri
  1. 09/02/2010 la 10:21

    daca tot ne tinem bine de bord, nu ne dai si niste rom, sefa? m?

  2. melami
    09/02/2010 la 13:34

    Da, să mă-mbăt de la respiraţia voastră! Deci, nu! Aşteptaţi să ajungem la sosire şi facem un chef în toată regula. 🙂

  3. 10/02/2010 la 19:24

    ….aaaaaa….

  4. 11/02/2010 la 20:12

    Mel, ce imaginatie are Frodi_Simona:)

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: