Cap. 15

„După douăzeci de ani”

O dureau toţi muşchii şi articulaţiile. „Sportul acesta nu mai este pentru vârsta mea”, şi-a spus zâmbind amar, amintindu-şi de tumultul ultimelor două zile.

Ajunşi la hotel, în loc să se bucure de tihna unei camere numai a ei (şi nu de oricare, ci etajată; la parter un fel de living –o canapea, un televizor, un dulap pentru haine, o masă mică şi un fotoliu adânc- iar la etaj, la capătul scărilor de lemn, un pat imens, cu saltea dublă, aşternuturi curate, o noptieră şi o lampă pentru lectura de seară), lux de care nu mai avusese parte de când îl întâlnise pe orb, începuse să se pregătească cu înfrigurare pentru „marea întâlnire”. Deschisese robinetul căzii, îşi lepădase hainele îmbâcsite, le înghesuise într-o pungă de plastic şi le aruncase pe măsuţă, după care se scufundase până la gât în cada plină. De obicei, adăsta mai mult în apa parfumată, bucurându-se de starea de semi-imponderabilitate pe care i-o dădea presiunea dulce care îi netezea pielea, îi ridica pieptul şi îi subţia mijlocul; privea, minute în şir, cum se ridică uşor colina pântecului deasupra suprafeţei înspumate, vârfurile copilăreşti ale picioarelor (anii îndelungaţi de purtare a pantofilor cu tocuri nu au reuşit să le deformeze), perlele de aer încâlcite în părul pubian, sfârcurile dormind pe moliciunea sânilor, scoica delicată a ombilicului.

Îşi şamponase părul, apoi îşi învelinse capul într-un turban de spumă. Îşi clătise trupul, se înfăşurase în două prosoape albe, pufoase, îşi legase capul cu un altul, mai mic, şi urcase în „dormitor”, să se întindă puţin, doar cât să i se reaşeze oasele la loc. În ciuda surescitării, nu avusese puterea să se împotrivească pleoapelor care-i cădeau peste ochii înroşiţi de încordare şi de praful drumului, aşa că, sub ele, începuse să deruleze unul dintre filmele ei auto-hipnotice, care se compuneau alandala, din imagini cunoscute sau nicicând văzute… „Oh, de-aş putea vreodată descrie tot ce văd în asemenea momente, aş fi altceva decât un scriitor de week-end…” mai apucase să-şi spună înainte de a adormi. O trezise însă sunetul telefonului, care părea că a înnebunit. Încercase să-l ignore, să recadă în undele seducătoare ale somnului, dar el continua să zgârie tăcerea nefirească din jur. A sărit, ca arsă, din pat, plină de o umoare neagră, şi a început să cotrobăie prin triunghiul Bermudelor care era de obicei geanta ei, în căutarea micului gălăgios. Nu a reuşit să dea de el nicicum, aşa că a trântit-o, furioasă, pe pardoseală. A aprins lumina şi s-a uitat în jur, din ce în ce mai iritată. Abia atunci a zărit un aparat telefonic fix, alb, pitit pe măsuţă, pe jumătate acoperit de punga cu haine murdare. A ridicat receptorul şi a urlat în el:

-Cine este?

-Eu sunt, s-a auzit vocea orbului. Ţi-ai uitat celularul. Nu ştiu cum a ajuns în buzunarul lateral al rucsacului meu. Sună ca nebunul, de o oră. M-a trezit din somn!

-Dacă strigi mai tare, nici nu trebuie să foloseşti telefonul, te aud prin perete, i-a răspuns cu cea mai candidă voce. Scuză-mă, n-am ştiut că e la tine. Chiar mă miram de ce nu-l… Trebuia să-l închizi, dacă te-a deranjat.

-Nu ştiu cum, că i-aş fi rupt gura. Iar de răspuns, nu pot. Nu-s ca alţii, băgăcios.

-Bine, bine. Ştiu că eşti un domn, nu-ţi mai da ifose. Vin să-l iau în câteva minute, numai să mă îmbrac.

A închis fără a se mai obosi să zică ceva. „Iar a făcut bot. N-are decât!” şi-a spus veselă, apoi a început să fluiere.

A scos din bagaje unica rochie pe care o luase de acasă în graba mare; arăta destul de şifonată, dar nu mai avea timp s-o dea la călcat, aşa că o trase peste cap şi-i netezi poalele, cu mâna umezită, ca bunica ei, duminica dimineaţa, înainte de a merge la biseerică. Şi-a luat trusa de machiaj şi a intrat în baie. Întreaga bună dispoziţie i-a pierit la vederea claiei de păr ţâşnind în toate părţile. „Am adormit ca proasta, cu părul ud, aşa că acum stă ca o căciulă a soldaţilor din regimentul de gardă al reginei Angliei.” De obicei, îl întindea cât timp mai era încă umed, dar acum era inutil să mai încerce vreo manevră de domesticire. Şi cât îşi dorise să se prezinte în faţa lui îmbrăcată elegant şi coafată impecabil! În loc de asta, femeii fatale îi va lua locul o hipioată de vârstă medie, cu cearcăne sub ochi şi părul ca mătura. Încercă să-şi dreagă aspectul puţin măgulitor trasându-şi o linie sub pleoapele inferioare (închipuindu-se ca pe o adevărată Mata Hari), dar creionul îi tremura, şi tot ce reuşi fusese o linie când mai groasă, când mai subţire, care cobora la marginea ochilor, pentru a întregi aspectul deplorabil iniţial. Îşi dădu cu apă pe faţă şi se frecă cu prosopul, aşa că din toată truda ei s-a ales praful. Obrazul îi era roşu, ochii umflaţi, aşa că nu mai arăta ca o hipiotă, ci ca o tipă ieşită de curând de la dezalcoolizare. Din bine în mai bine!

„Ce-ar fi să nu mai merg deloc? Dar, de fapt, ce am de gând să fac?” Îşi recuperă telefonul de la tânărul orb, îl pupă, în grabă, pe obraz, spre surprinderea acestuia, apoi coborî val-vârtej, nemaiaşteptând liftul.

O aştepta la volanul unei maşini vechi şi bine înteţinute. Fu uşor dezamăgită, dar ajunsă în interior constată că era deosebit de confortabilă, iar pielea cu care erau învelite scaunele mirosea bine.

-Sunt pentru tine, spuse el, aşezându-i un buchet imens de trandafiri albi în braţe.

-Mulţumesc, îngăimă, neştiind ce să facă cu ei.

Nu-i plăceau florile tăiate. I se păreau omorâte înainte de vreme, doar de dragul de a face un gest frumos, care să impresioneze inimile sensibile şi romantice. Ea le prefera vii; în cel mai rău caz, aşezate în glastre, dacă nu direct în pământ.

-Mergem să mâncăm ceva? a spus el cu glasul profund de care îşi amintea cu claritate, de parcă s-ar fi despărţit doar în urmă cu o zi, nu acum douăzeci de ani.

-Ar fi excelent. Du-mă unde obişnuieşti să iei masa de obicei, propuse ea.

-Atunci înseamnă că acasă la mine. Mă crezi sau nu, sunt un bucătar excelent. De altfel, am oarecare probleme cu digestia, aşa că prefer să gătesc…

Abia se abţinea să nu râdă. Şi-a imaginat în fel şi chip întâlnirea aceasta, dar în nici un caz că vor începe să-şi povestească despre beteşugurile vâstei mijlocii. Stătea cu mâna dreaptă agăţată de mânerul de deasupra uşii şi îşi vedea carnea braţului legănându-se o dată cu mişcare maşinii. Se zărea chiar şi un început de celulită, aşa că îşi lăsă mâinile în poale, dar nici aşa nu se simţea confortabil, mai ales după ce observase că în acea poziţie venele i se umflau sub pielea uşor uscată, pe care –în graba mare- uitase să o dea cu soluţie hidratantă. Îşi încrucişă braţele peste piept, conştientă că un cititor al limbajului trupului ar descifra în aceasta neîncrederea referitor la cel de lîngă ea, dacă nu chiar de-a dreptul ostilitate.

Îl privea, cu coada ochiului, şi răspundea monosilabic la întrebările lui politicoase referitor la călătoria ei. Era la fel de înalt cum şi-l amintea, dar mai solid, fără a avea abdomenul rotunjor al bărbaţilor de vârsta lui; avea părul grizonant şi incredibil de bogat, impresie accentuată de tunsoarea soldăţească, ce îl prindea de minune. Nasul uşor coroiat îşi pierduse din semeţie aşa cum era încadrat de obrajii plini şi de bărbia dublă care începuse să-i crească încă din tinereţe. Buzele senzuale pe care şi le amintea se subţiaseră puţin, iar dinţii îi erau îmbrăcaţi cu porţelan. Avea aceleaşi mâini măslinii, cu unghiile atent tăiate, care ieşeau de sub manşetele bluzei vişinii cu gulerul en-coeur. Purta un sacou tip sport, de culoare indefinită şi pantaloni bleumarin de catifea raiată, iar în picioare avea mocasini. Conducea atent, poate puţin prea încet faţă de gusturile ei, ca şi când maşina nu îi aparţinea şi îi era teamă să n-o zgârie.

Se opriră pe malul unui lac, la o terasă unde chelnerii păreau a-l cunoaşte bine. Fu nevoită să-şi aleagă meniul la întâmplare, deoarece îşi uitase ochelarii de citit la hotel. În aşteptarea mâncării, el începu să povestească ce s-a ma întâmplat cu viaţa lui începând din momentul când se despărţiseră. Fusese însurat cu o ingineră, fostă colegă de facultate, cu care avuseseră o fată, acum emigrată în S.U.A. Între timp, femeia murise din cauza alcoolului. Din spusele lui, reieşea că, în ultima perioadă a vieţii ei -fără îndoială, nefericită-, începuse să aibă halucinaţii vizuale cu care îi tracasa pe ceilalţi membri ai familei.

ψ ψ ψ

-De ce n-ai internat-o la o clinică de dezalcoolizare? ţâşni întrebarea, fără s-o poată opri.

-Mi-am dat seama prea târziu. Pe vreme aceea eram foarte ocupat, veneam acasă târziu, când ea dormea. Mi se părea că miroase ciudat aerul din dormitor, dar îmi spuneam c-o fi mâncat usturoi sau s-o fi dat cu apă de colonie… Când m-am prins, era deja tardiv… Avea ficatul făcut pulbere, dar culmea, nu el a cedat întâi, ci inima. A intrat în fibrilaţie atrială. Dobitoaca aia de medic de familie, care stă sub noi, a consultat-o, cu o seară înainte, şi a spus că are o simplă indigestie. Cum naiba nu şi-o fi dat seama că-i bate inima aiurea?!

-Poate că, în momentul examinării, nu avea problema aceea încă. De ce n-aţi chemat, totuşi, Salvarea?

-Am făcut-o a doua zi. După ce-a văzut-o doctoriţa, părea că începe să-şi revină, deşi continua să zacă pe canapeaua din living. Nu avea nici măcar atâta putere ca să meargă singură la baie; o duceam eu în braţe. Dimineaţa arăta însă ca o sperietoare: lividă, cu cearcăne vineţii, uscată; tremura toată şi nu părea să mai facă priză cu realitatea. Am chemat Salvarea de urgenţă… A murit trei ore mai târziu, la spital. Avea doar 41 de ani.

Apăru un piccolo cu două sticle de apă minerală, pe care le aşeză pe masă neglijent, apoi aranjă la repezeală tacâmurile şi farfuriile, şi dispăru ca mânat din urmă de un taur întărâtat de uniforma lui roşie.

-Dar să lăsăm asta, spuse el zâmbind chinuit. Vorbeşte-mi, mai bine, despre tine. Cred că ai avut o viaţă interesantă: soţie, mamă, scriitoare, femeie de lume…

„…care îşi petrece vacanţa conducând un camion de marfă şi iscă scandal pe unde trece”, completă ea în gând şi începu să râdă.

-Am spus ceva comic? întrebă el, vizibil agasat.

-Nu, nimic, râdeam doar pentru că am văzut ceva pe lac. El se întoarse fulgerător cu faţa spre apă şi scrută întinderea cu ochi îngustaţi.

-Ce anume? Eu nu văd nimic.

-A trecut. A fost ceva foarte rapid. Spune-mi, mai bine, cu ce te ocupi acum?

-Am o firmă de recuperare de creanţe, răspunse el întorcându-se cu faţa spre ea.

Avea aceiaşi ochi de cadână cu care o vrăjise în timpul liceului, atunci când înmugurise dragostea lor: maronii spre negri, cu pleoapele tivite cu gene dese şi o expresie de infinită bunătate, contrazisă însă de trăsăturile dure ale feţei.

-Îţi merge bine?

-Nu mă plâng. După standardele obişnuite, s-ar putea spune că sunt un om bogat. Am şi acţiuni la bursă; se ocupă o brocheriţă de ele; e dată naibii, nu ştiu de unde îşi culege informaţiile, dar ştie, cu o secundă mai devreme decât ceilalţi care vor creşte şi care sunt riscante. Cu viaţa personală, stau mai nasol. Tipele din ziua de azi numai la bani se uită. Aş putea avea în fiecare săptămână câte una dintr-astea, dar eu sunt un familist de felul meu… încă nu sunt aşa de bătrân ca să-mi iau nevastă menopauzistă, dar nici una care să aştepte să mă îngroape ca să intre în posesia averii mele… Tu nu ştii ce greu mi-e să găsesc pe cineva care să mă iubească pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce am…

„Dar oare are pentru ce să te iubească, aşa uscat şi dur cum eşti? Soţia ta s-a apucat de băut pentru că o înconjurai cu afecţiunea ta de familist convins?” De data aceasta, reuşise să se abţină. Era chiar mândră că a îngăimat, în schimb, o replică anostă şi încurajatoare, aşa cum le place bărbaţilor să audă:

-Va apărea una pe măsura ta, fii sigur. Este imposibil să nu găseşti. Arăţi bine, eşti inteligent, ai o stare materială bună…

O salvă de la debitarea altor banalităţi apariţia ospătarului cu braţele încărcate de farfurii. Un timp, mâncară în linişte, făcâd doar remarce legate de calitatea bucatelor. Dacă ar fi fost să fie sinceră, ar fi spus că friptura era prea tare şi cartofii prea arşi, iar salata de nemâncat, dar se mulţumi să dea din cap când fu întrebată dacă îi place. -Au bucătărie bună aici, de-aia te-am adus în restaurantul acesta, spuse el când termină de mestecat îmbucătura din gură.

„Şi eu sunt şef-bucătar la Astoria”, completă ea, în gând.

-La un moment dat, îmi găsisem pe cineva. Una mai tânără cu vreo zece ani ca mine. Mi-a fost subalternă. După ce m-am cuplat cu ea, a vrut să aibă firma ei, aşa că am învăţat-o meserie, i-am arătat capcanele pe care trebuie să le evite şi i-am pasat câţiva clienţi mai puţin importanţi, să-şi facă mâna. A prins foarte repede toate şmecheriile, aşa că m-am trezit că începe să-mi sufle clienţii „graşi”. Şi, de parcă asta n-a fost de ajuns, s-a şi încurcat cu un puşti care lucra pentru ea. A negat din toate puterile când i-am spus-o. Dar eu nu-s prost, aşa că i-am montat o cameră de supraveghere în dormitor şi, după o săptămână, m-am dus la ea şi i-am arătat probele. A recunoscut, ce era să facă. O iubeam însă ca un prost, aşa că i-am propus să o termine cu puştiul –m-am oferit chiar să-i găsesc o slujbă mai bine plătită în alt loc- să ne putem continua viaţa. A acceptat, dar ştiam că ceva nu e în regulă, aşa că am continuat s-o urmăresc. Nemernica aia nimfomană era în stare să se culce cu mine toată noaptea, ca apoi s-o ia de la capăt cu mucosul acela imediat ce mergeam eu la firmă. Şi se mai mira că nu face copii… După ce ne-am despărţit, l-a prins pe alt fraier în mreje: un fost ofiţer, mai în vârstă ca mine. A dus-o ăla pe la tot felul de clinici de ginecologie de prin străinătate… Acum o lună, am văzut-o cu burta la gură, plimbându-se ţanţoşă prin oraş, cu soţul de o parte şi cu amantul de alta. Mă rog, eu n-am acceptat să-mi port coarnele cu atâta seninătate ca prostul acela bătrân…

-Nu te mai enerva, o să-ţi găseşti pe cineva care să merite cu adevărat…

-Te-ai despărţi de bărbatu-tău, ca să te măriţi cu mine?

Parcă o lovise cineva cu leuca în cap. Îl privea, neştiind ce să creadă. După un timp, îşi luă inima în dinţi şi, cu cea mai blândă voce pe care o avea, începu să-i vorbească:

-Nu. Dacă-mi dai voie, îţi voi explica de ce…

-Nu-i nevoie, mi-ai dat răspunsul pe care îl aşteptam. Acelaşi cu cel de acum douăzeci de ani.

-Nu ştiu ce vrei de la mine. Abia dacă pot spune că te cunosc. Suntem doi străini care au în comun doar o părticică de trecut. Ne-am schimbat mult în toţi aceşti ani. Mă rog, hai să nu vorbesc şi în numele tău. Eu m-am transformat într-o persoană care s-ar putea să nu-ţi placă. Am mai multe calităţi decât atunci când ne iubeam copilăreşte, dar, în mod sigur, şi mai multe defecte sau, hai să le spunem: deprinderi incomode. Lipsurile mele fac imposibilă convieţuirea cu altcineva decât cu soţul meu, care s-a obişnuit cu ele… Cred că pentru o viaţă nouă, aşa cum vrei tu să începi, ai nevoie de o dragoste nouă, de o femeie pe care s-o poţi modela cum vrei tu. Oricât de flexibil ai fi, nu cred că te mai poţi schimba de dragul cuiva, aşa că va trebui ca partea cealaltă a cuplului să o facă. Eu n-o voi face. Nu pot, sau, mai corect, nu vreau. Nu că m-aş plăcea din cale afară aşa cum sunt, dar m-am obişnuit cu greu să mă accept, şi nu mai am energia să fac eforturi de a deveni alta, nu neapărat mai bună.

-Ai o obsesie cu schimbarea asta, remarcă el indispus. Eşti prea raţională. Aici este vorba de sentimente, iar tu le pui în ecuaţie de parcă ai făcut Politehnica, nu Sociologia. Dacă lucrurile stau aşa cum spui, ce cauţi, aici, cu mine?

-Aici, cu tine, făcând ce? Discutând despre viaţa noastră. Mi se pare un lucru firesc. Milioane de oameni din lumea întreagă fac acest lucru, din curiozitate sau mai ştiu eu din ce alt motiv. Nu consider că-mi trădez soţul făcând aşa ceva. Că vrei sau nu, faci parte din viaţa mea, şi el ştie asta. Ai fost primul bărbat pe care l-am iubit, eşti în celulele memoriei mele, iar când voi merge pe lumea cealaltă, va muri şi o parte din tine odată cu mine.

-Eşti ciudată…

-Vezi, tocmai asta încercam să-ţi spun mai înainte. Sunt altfel decât multe alte femei. Nu neapărat mai bună, doar deosebită. Nu cred că ne-am fi înţeles dacă rămâneam împreună. Poate că pentru că avem firi atât de asemănătoare: impulsivi, orgolioşi, introvertiţi când nu trebuie şi expansivi când nu este cazul. Nu ne-am fi armonizat niciodată, am fi dus-o tot într-o ceartă şi într-un scandal şi, în cele din urmă, te-aş fi părăsit. Sau m-aş fi apucat de băut. Fu rândul lui să arate ca pocnit în moalele capului: livid, cu privirea fixată dureros pe chipul ei, incapabil să reacţioneze.

-Nu făceam nici o aluzie, încercă ea –fără succes, evident- să repare gafa. Nu mă dau în vânt după băutură…

-Las-o baltă, o opri el cu glas moale. Nu din cauza mea s-a apucat Teodora de băut. Cred că avea alte motive… Viaţa ei n-a fost chiar uşoară. Mă refer la cea profesională, că acasă nu i-a lipsit nimic.

Deja începea s-o calce pe nervi suficienţa acestui individ care nu are ce să-şi reproşeze. Detesta oamenii care consideră că au întotdeauna dreptate, care caută cauzele eşecurilor personale mereu în afara lor.

-Poate că doar puţină dragoste…

-A avut toată iubirea pe care i-am putut-o oferi unei femei, dar pe ea nimic nu o mulţumea. Şi, dacă vrei să ştii, şi tu ai o parte de vină în toate astea.

-?!

ψψψ

  1. Florian
    04/03/2010 la 23:34

    Dacă aş fi femeie, cred că nu m-aş duce să mă întâlnesc cu un fost iubit, cu care nu m-am mai văzut de douăzeci de ani. Cred că aş vrea să mă păstreze în amintire aşa cum eram când mă iubea. Iar ca bărbat, nu m-aş întâlni cu o fostă iubită din acelaşi motiv, ca să-mi rămână în minte cea de atunci.
    Si apoi, la ce bun să te întâlneşti? Să vă povestiţi ce aţi mai făcut, cu cine v-aţi mai combinat, câţi copii aveţi… se duce dracului toată poezia clipelor de iubire trăite împreună. Iar clipele acelea nu mai pot fi reînviate, aparţin trecutului.

  2. melami
    04/03/2010 la 23:36

    Şi totuşi… 🙂

  3. kekee
    05/03/2010 la 01:29

    De obicei aştept cuminte să le publici oficial.
    Ea era de vină pentru că existase înainte, şi pentru că soţia ştiind că o iubise ,lupta cu fantoma ce o reprezenta.
    Criminal sentiment. Dacă nu încetezi să lupţi cu fantoma ex-ului, vei înnebuni.

  4. 05/03/2010 la 10:57

    hehe, foarte fain noul layout al blogului, felicitari! 🙂

    layout? :-s
    noua infatisare a blogului, pardon 😀

    dar, oricat e de lat noul meu monitor, nu mai ajung la capitolele de dupa cap. 11 😐

  5. melami
    05/03/2010 la 11:53

    Of, ai dreptate!
    Lasa ca schimb din nou, pana ma mut de tot! 🙂

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: