Cap. 12

Odel. Muc de ţigară

Oare o să mai apuc vreodată să mă odihnesc ca lumea?! Să dorm cap-coadă, opt ore, într-un pat decent, aşa cum sunt obişnuit… Azi-noapte nu cred că am aţipit mai mult de un sfert de oră, şi acela chinuit. La început, am crezut că este din cauza poziţiei incomode. Da, nu mă lăfăiam într-un hamac, dar nici pe cuie nu stăteam. Când sunt cu adevărat obosit, adorm şi pe scaun.

La un moment dat, am simţit că totuşi îmi dă târcoale somnul. În loc să mă las în voia lui, am sărit ca ars, amintindu-mi că uşile cabinei sunt descuiate. Am bâjbâit un timp după butoanele de siguranţă. Bănuiam că trebuie să fie undeva, la baza geamurilor, în partea din faţă, ca la majoritatea maşinilor care au aşa ceva. Am reuşit să dau de cel al şoferului şi l-am apăsat. Credeam că pocnetul de maşinărie care se blochează o va trezi pe „Frodi”. Ea dormea însă dusă, cu un uşor fornăit. M-am aşezat din nou la locul meu, ascultând, în întuneric. Zgomotele nopţii sunt mult amplificate când te afli într-un loc străin şi izolat. Ţipetele păsărilor îţi par strigăte de ajutor, vântul geme şi se vaită ca o fecioară părăsită de iubit, foşnetul frunzelor zburătăcite de curenţii de aer care se iscă din senin seamănă cu paşii cuiva care se furişează, în apropierea ta, trosniturile copacilor bătrâni sunt asemeni focurilor de armă, în depărtare…

Fragmentele de amintiri, străfulgerări pe un cer opac.

Vocea încordată a Spelbului, murmurul oamenilor, pe strada redeşteptată la viaţă, strigătele tinerilor… „Da, mă, au dreptate… Chiar aşa, ce mişto era!… Camerele video… Daţi-le jos de-acolo, să facem un foc, să le punem pe toate…” Învălmăşeala, râsetele, cântecele… „De unde îl ştii pe Jitan?” „L-am inventat.” „Cum să nu!”… Oare ea nu inventează?… N-o văd stând la coada vacii sau hrănind purceii… Cum poate fi un bărbat atât de nemernic încât să stâlcească în bătaie o mână de om ca ea?! Din ce aluat suntem făcuţi, Doamne! Oare Maria ce le povesteşte cunoscuţilor despre mine acum? Dar necunoscuţilor? Celor care mă caută?… Dar fiului nostru, când va creşte?… Oare de aceea am făcut-o? Ca să-şi reconsidere părerea despre mine, sau din teribilism, sau de lehamite… Simţeam că mă sufoc… Ce n-aş da să fi putut vedea nebunia din Piaţa Centrală!… Şoferul care se încăpăţâna să ne creadă fraţi… spitalul… Mi-am jurat să nu mai calc prin unul decât dacă aş fi dus legat acolo. M-am săturat de mirosul inconfundabil de medicamente şi dezinfectante, de atitudinea -inconştient?- dispreţuitoare a asistentelor şi infirmierilor, care par a uita că trăiesc de pe urma nefericiţilor care ajung să aibă nevoie de ei, de suficienţa medicilor care se cred –majoritatea dintre ei- asemenea lui Dumnezeu numai pentru că te vindecă sau îţi alină suferinţele. Uite că exact acolo am ajuns, nelegat şi din proprie voinţă! Ştiam eu că n-am ce căuta în camionul acela, dar afurisitul de şofer… Toate astea… Nu a fost decizia mea. Sau a fost? Cine hotărăşte ce să facem, cu cine să fim, unde să ne ducem, când… cât… care… de ce…? Oare ce visează micuţa femeie din spate? Nu mai fornăie. Oare va sforăi mai târziu? Am auzit că ele nu prea o fac. Bărbaţii excelează şi la capitolul acesta. Sexul puternic… Şi, dacă o să sforăie? Nu pot dormi decât în linişte perfectă. Dacă va începe, eu mă car. Oricum trebuie s-o fac dimineaţă, aşa că trei-patru ore în plus sau în minus nu mai contează… Ce o fi enervat-o atât de tare la mine? Nu poate fi numai faptul că face ce face şi dă de belea… La urma urmei, e treaba ei. Orb sau nu, cred că îi eram de ajutor cât de cât. S-o văd cum s-o descurca fără mine… Şi pasărea de metal… gemenele gipsate…

O aud foindu-se în pat. Nu mai este mult şi se va trezi. Probabil că se crapă de ziuă. Nu-mi vine să cred că a trecut şi noaptea asta, deşi părea că va dura o veşnicie.

-Bună dimineaţa! aud vocea ei cu urme de somn agăţate de silabe.

-Bună.

-Uau! E absolut fantastic!

Constat, brusc, că mi-e antipatică. Ce motive de bucurie poate avea, de se minunează aşa, cu noaptea în cap! O cred şi eu: a dormit bine mersi, într-un pat adevărat, în timp ce eu… Refuz să-i pun întrebarea pe care o cer exclamaţiile ei. Las-o să se bucure de una singură de chestia aia nemaipomenită şi nemaiîntâlnită!

-Păcat că nu poţi vedea. Cerul e ca de sticlă. Se vede la distanţă, ca şi când ai privi printr-un ochean. Fraieri mai suntem! (Ei da, aici are dreptate. Unii dintre noi –mai exact, eu- putem fi de o prostie colosală.) Nu mă întrebi de ce?

-Nu, spun eu.

Imediat regret: am ratat ocazia de a fi „botos” (cum spune ea) până la capăt. Morga mea sictirită s-a dus pe copcă. O negaţie e, totuşi, un răspuns, o schiţă de dialog.

-La nici două sute de metri în faţa noastră, e un motel. „Lângă Lacul de Argint”. Mă rog, dacă balta aia prăpădită e lacul lor de argint, atunci eu sunt zâna din poveste.

Îi aud oasele pocnind, şi mă gândesc (nu fără satisfacţie meschină) că, probabil, o paşte artroza, deşi… la fel se auzeau şi genunchii mamei mele în câte o dimineaţă, iar maică-mea nu avea decât douăzecişicinci de ani pe atunci.
Se sprijină, cu o mână, de umărul meu, mă dă uşor la o parte şi încearcă să deschidă uşa de lângă locul şoferului.

-Ce mama naibii, s-a înţepenit?

O las să se mai chinuie un minut, apoi mă întind alene şi, cu o mişcare pe care mi-o închipui sigură şi la obiect, trag butonul de siguranţă.

Ajunsă jos, îmi aruncă în treacăt „Fricosul roade osul!” apoi chicoteşte. Este într-adevăr enervantă. Probabil că Laci ăla i-o fi înghiţit o mulţime de răutăţi înainte de a se apuca să o bătucească sistematic. Unele femei chiar şi-o cer…

-Bună dimineaţa, o aud spunând din nou.

Asta ce glumă o mai fi?!

-Bună să ne fie! îi răspunde o voce bărbătească, în depărtare. A naibii ceaţă a fost. Noroc că v-am văzut, altfel cred c-o luam drept spre prăpastie. Dobitocii ăştia nu s-au obosit nici măcar să marcheze drumu’…

-Abia acum am văzut şi noi motelul. Dacă mai mergeam un pic…

-Mai bine că aţi dormit în maşină. E o adevărată păduchielniţă.

Vocea bărbatului se aude din ce în ce mai aproape.

-În ce direcţie mergeţi? întreabă femeia.

-Spre R. Am de dus nişte mobilă, la o firmă.

-Oh, ce bine! Chiar mă întrebam dacă nu-l puteţi duce şi pe fratele meu. A primit un telefon de dimineaţă şi trebuie să ajungă acolo până la prânz. Eu o iau în altă direcţie.

-Îl duc, cum să nu. Îmi mai ţine de urât.

Afurisita! N-a ratat ocazia acesta nesperată de a se descotorosi de mine. Oricum plecam, dar nici aşa, să-mi facă vânt, pur şi simplu. Din felul în care s-a comportat aseară, după izbucnirea ei de nervi, credeam că s-a răzgândit. Şi chiar dacă nu a făcut-o, era de aşteptat ca raporturile noastre să fie altfel, mai ales că şi-a deschis sufletul în faţa mea. Ducă-se dracului, cu toanele ei cu tot!

Îmi iau rucsacul de lângă picioare şi cobor.

-Am uitat să vă spun: e nevăzător, aşa că aveţi grijă…

-Nicio problemă, domniţă. Oricum n-aveam de gând să-i dau volanul pe mână.

Râd amândoi, bine dispuşi: ea subţire, icnit, el sâsâit. Fac o pereche pe cinste.

Se apropie de mine încetişor, îmi cuprinde capul cu palmele şi mă sărută pe frunte. Aş vrea să-i pot spune ceva care să o doară, eventual că îi miroase gura, dar fălcile mi s-au încleştat şi am un nod în capul pieptului.

-Să fii cuminte, Odel! Sună-mă imediat ce ajungi!
≤ ≤ ≤

Omul mă prinde de umăr şi mă ghidează spre maşina lui. Pare mai scund decât mine, dar mâna lui e ca un cleşte. Îmi deschide portiera şi mă împinge uşurel în sus, prinzându-mă de şolduri, apoi o trânteşte cu zgomot şi verifică, pe dinafară, dacă este bine închisă.

-La revedere, doamnă! strigă el, apoi se aşează pe locul lui şi porneşte maşina.

-Drum bun! Aveţi grijă. Să mă suni, Odel…

-Cam pisăloagă, „surioara”! remarcă şoferul, râzând gros.

La drept vorbind, şi pe mine mă surprinde insistenţa ei, dar sunt sigur că -cu judecata ei sucită- are un motiv să procedeze aşa.

-De ce ţi-a făcut vânt? Nu te supăra, dar se vede de la o poştă că te-a expediat, ţi-a dat papucii, ce mai, a scăpat de tine. Adio, şi n-am cuvinte!

Ce-mi plac mie oamenii ăştia extrem de expliciţi; până când nu epuizează toate expresiile de jargon care definesc o situaţie, nu se simt bine.

-La urma urmei, e mai bine pentru tine. Camionagiile astea… Până în urmă cu câţiva ani, n-ai fi văzut una nici să te dai peste cap. Meserie grea, bărbătească. Ce-or căuta muierile astea printre noi? Să ne facă viaţa mai de căcat decât e, asta-i!

Individul mă calcă rău de tot pe nervi. Numai de lamentările lui n-am eu chef acum. Nu că altădată aş avea…

-Te pomeneşti că-i fi şi mut pe deasupra. Gagica zicea că eşti doar orb. Să vezi, drăcie, cu ce m-am pricopsit! Numai eu puteam să am aşa noroc!

Chiar aşa, cum de nu mi-a venit ideea aceasta? Orb şi mut. Ce rost are să dai din gură în prezenţa unuia care nu vede şi nu vorbeşte?!

Caut ceva de care să-mi agăţ mâna dreaptă şi găsesc un mâner atârnat de tavan. E mai comod aşa. După un timp, legănarea uşoară a maşinii –ce-o fi: camion?, dubă?, furgonetă? cred că totuşi ceva de talie medie, pentru că, în ciuda ajutorului pe care mi l-a dat şoferul, diferenţa faţă de sol nu era la fel de mare ca în cazul camionului pe care îl conduce „Frodi” acum- şi felul priceput în care o conduce limbutul mă fac să pic într-o stare de toropeală vecină cu somnul.

Nu ştiu de când moţăi aşa; ştiu doar că ceea ce simt pe genunchiul meu stâng nu ar trebui să se afle acolo. M-am trezit după ce omul a oprit maşina; lipsa balansului lin m-a scos din somnolare; lipsa ei şi prezenţa mâinii ca menghina pe piciorul meu.

-Ţine-ţi labele acasă, îi spun cât pot de calm.

-Iote la el, nu-i mut! Poate că nici orbete…

Simt fluturarea mâinilor în dreptul ochilor şi, înainte de a-mi da seama de ce fac, îl pocnesc peste ele. Cât pot fi de idioţi unii! Trebuie să verifice neapărat ceea ce este evident de la prima ochire.

-Tu-ţi grijania mă-tii, cur belit! Faci pe duru’ cu mine! Faci fiţe, ha?! Te dai rotund! Ca ăla din film… chioru’ ăla care snopea în bătaie ditai grămada de huidume… Cu mine te pui, mă, căţea puturoasă?!

Îmi arde un pumn de-mi trosneşte falca stângă, apoi mă ia la bumbăcit sistematic, îmi dă scatoalce peste cap, îşi înfige coatele în coastele mele, tăindu-mi respiraţia, mă îngrămădeşte în colţul cabinei, se urcă cu genunchii pe mine. Mă zbat să-i scap din gheare, dar nu reuşesc decât să-l întărât mai tare. Începe să râdă gâfâit, continuând să mă lovească în locurile cele mai neaşteptate. Nu are o metodă anume: de la o lovitură în spate trece la un ghiont în piept, apoi îmi şterge una cu palma grea, după care mă prinde de păr şi-mi dă capul pe spate. Îi simt mirosul puturos al gurii care mă împroaşcă cu salivă în timp ce bolboroseşte din ce în ce mai excitat. Cu o sforţare, de care nu mă credeam în stare, reuşesc să-l arunc de pe mine, şi-mi încleştez mâinile pe baston. Lovesc la întâmplare, cu disperare. Nu am cum să aleg locul, dar trebuie să am grijă să doară suficient de tare încât să-i paralizeze orice mişcare măcar pentru câteva secunde, să mă pot replia. Un trosnet sec şi o exclamaţie de surpriză şi durere intensă îmi confirmă că am reuşit măcar parţial.

-Nenorocitule! Împuţitule! Te fac una cu pământul; n-or să-ţi mai găsească nici dinţii…

Se repede, din nou, spre mine, ca un buldog asmuţit, cu bâta, prin gard. Îndoi genunchii la timp, pentru a-l opri cu tălpile, apoi îl împing cu toată puterea. Îl aud pocnindu-se de portieră şi icnind sălbatic. Acum e momentul! Acum sau niciodată. Îi aplic o lovitură directă, cu ambele mâini, şi simt cum ricoşează bastonul. Oi fi nimerit volanul sau cine ştie ce altceva, îmi spun într-o fracţiune de secundă. Din partea cealaltă a cabinei, nu se aude nimic: ori l-am năucit complet, ori stă şi se uită la mine amuzat, gândindu-se cum să se mai distreze pe seama mea. N-am timp să-i aştept reacţia, aşa că folosesc bastonul ca pe un tac şi îl reped înainte. La contactul cu o suprafaţă dură (om? portieră? bord?) îmi alunecă din mâini şi mă dezechilibrează; sunt gata să cad peste el, dar mă apuc instinctiv de primul lucru care îmi iese în cale: volanul. Mă redresez şi îmi recuperez „arma”. E plină de un lichid cald, neplăcut la pipăit. „Sânge”, îmi spun, calm. E doar o constatare, la urma urmei. Dacă este ceea ce cred, tipul nu o duce prea bine, cel puţin pentru moment.

Nu mai stau pe gânduri. Îmi înşfac rucsacul şi cobor la repezeală din maşină, trântind uşa cu putere. Îi ocolesc botul, încercând să o ating cât mai puţin, apoi o iau la picior, cu genunchii tremurând, călcând de multe ori în gol, pentru că nu am timp să tatonez terenul cu bastonul. Trebuie să iau distanţă cât de mare, apoi să încerc să şterg urmele încăierării. Cu vânătaia care îmi va apărea cu siguranţă pe obrazul stâng, n-am ce face. Este explicabilă în situaţia mea: un orb este expus la tot felul de lovituri când se află pe un teren necunoscut. Cu sângele e mai greu. Mă opresc şi ascult câteva secunde. Dinspre maşină nu se aude niciun zgomot, aşa că scotocesc prin rucsac în căutarea unui tricou sau prosop. Dau peste o zdreanţă pe care nu o pot identifica pe moment. Încerc să curăţ cât de bine pot faţa, mâinile şi „obiectul contondent” (adevăr grăit-ai, Cristo!), apoi o înnod de mai multe ori, până când fac din ea ceva care seamănă cu o minge, îmi verific poziţia corpului faţă de drum şi o arunc cât de departe îmi permite trupul meu de om neobişnuit cu mişcarea şi exerciţiile fizice. O aud rostogolindu-se pe o pantă care pare destul de abruptă şi încep să râd imaginându-mi cum ar fi fost s-o arunc în partea cealaltă, pe –probabil- versantul unui munte, cum s-ar fi întors ea înapoi de unde a plecat, ca o probă acuzatoare la adresa mea.

Mă simt mai bine. Inima bate normal şi tremuratul mâinilor s-a oprit.

Abia acum îmi dau seama ce prostie era să fac: să fug de camion, în loc să mă apropii de el… adică, să las impresia că mă îndrept spre el atunci când va apărea cineva prin preajmă. O iau în sens invers, încercând să pun cât mai multe zeci de metri, dacă nu sute de locul în care zace (leşinat? mort?) tembelul acela pervers. Merg cu paşi rari, ca un drumeţ care face o plimbare numai bună pentru digestie. Cred că m-am îndepărtat destul de mult de maşină, când aud un bâzâit de motor, ca un bondar care dă ture concentrice în jurul tău. Acu-i acu’!

Mă întorc la 180 de grade şi încerc să păşesc cât mai firesc, deşi muşchii picioarelor îmi sunt cuprinşi de crampe. După intensitatea zgomotului ce se aude din ce în ce mai bine, trag concluzia că este de tonaj greu. Mai are doar puţin şi mă va depăşi, aşa că îmi continuu înaintarea poticnită, cu sufletul la gură. Dă Doamne să treacă mai departe, să-l găsească pe nemernicul acela înainte să ajung eu acolo! Scrâşnetul frânelor din spatele meu mă face să înmărmuresc. Nebunul ăsta este pe cale să mă calce, sau ce? Oare nu merg pe unde trebuie? Te pomeneşti că sunt pe partea lui carosabilă, aşa că o să-mi aud probabil câteva „blagosloviri” de toată frumuseţea.

– Asta-i bună! aud, în spatele meu, o voce bine cunoscută. Ce mama naibii cauţi pe jos? Nu te-am trimis cu maşina?

Mă întorc spre locul de unde o aud vorbind şi dau să deschid gura.

-Ce s-a întâmplat, Doamne apără şi păzeşte! Eşti plin de sânge! Aţi avut accident? Unde-i maşina tipului? El unde-i? Îmi explică şi mie cineva ce se întâmplă, sau îmi pierd minţile?

-M-a atacat. Nu-s eu de vină, încep eu să spun. A trebuit să mă apăr…

-De ce, măiculiţă doamne, să te atace? Ce i-ai făcut?

-Nimic. Este… cred că mai este, n-o fi murit… Este… adică, îi plac bărbaţii. A început să mă pipăie, apoi, pentru că l-am pocnit, m-a luat la poceală. M-am apărat cum am putut, dar cred că l-am lăsat lat, acolo… Nu ştiu exact…

-Doamne Dumnezeule, cum naiba mi se întâmplă numai mie aşa ceva?!… Unde-i maşina, n-am văzut-o pe drum…
≤≤≤

-E mai jos…

-Şi tu ce cauţi aici, mergând spre ea? Nu era normal să fugi de ea în loc să te…

-Da, aşa e normal, dar, atunci, oricine şi-ar fi dat seama că am fost acolo… Tocmai de aceea am venit în partea asta, şi, când te-am auzit, am schimbat sensul…

-Nu pricep nimic din ce bălmăjeşti. Urcă, să vedem ce ravagii ai făcut!

Mă caţăr pe scara metalică şi îmi ocup locul obişnuit. Mă simt ca şi când m-aş întoarce acasă după o călătorie peste mări şi ţări, deşi nu ştiu cum va reacţiona femeia la vederea cabinei şi a şoferului.

-Uite-o, spune ea cu voce încordată, apoi trage brusc de volan şi opreşte motorul.

O aud sărind jos şi fugind. O urmez fără tragere de inimă, cu un inexplicabil sentiment de culpă.

-Aproape că i-ai zdrobit capul… Cu ce ai dat, cu măciuca?

-Cu bastonul…

-Şşt, taci! Încerc să văd dacă-i mai bate inima… Norocul tău: trăieşte. Mda, trăieşte, dar n-o să mai arate aşa de chipeş ca până acum: i-ai crăpat ţeasta şi i-ai rupt nasul. Ah, aici cred că ai vrut să-l tragi în ţeapă, dar n-ai reuşit: ai nimerit exact sternul…

-M-am apărat doar.

-Ştii ce-i culmea? Chiar te cred, aşa că las-o moartă. Adu-mi telefonul din maşină. E în nişa de lângă radio. Între timp, încerc să văd ce pot să fac pentru el.

Merg cât pot de repede spre camion, şi mă întorc, curând, cu telefonul celular, neştiind încă dacă este bine ce fac. Dacă va suna la Poliţie…

Apasă pe mai multe butoane, apoi se aşterne tăcerea.

-Chemi Poliţia? întreb îngrijorat

-Şşt! Nu, Salvarea.

-Or să-ţi afle numărul şi…

-L-am ascuns. Va fi anonim. Taci odată, ştiu ce fac!… Alo? Pe drumul naţional 26, la kilometrul 34, am găsit un om accidentat, la volanul unei camionete. Nu, doamnă, nu vi-l dau… Nu aveţi decât… eu v-am anunţat… Ce fac eu nu e ilegal, ceea ce-mi spuneţi dumneavoastră însă încalcă deontologia medicală. Dacă omul acesta păţeşte ceva, renunţ la anonimat şi depun mărturie… Bineînţeles că poate fi o farsă, dar poate să nu fie, şi atunci n-o să vă fie cald şi moale. După scandalul cu omul pe care l-aţi lăsat să moară în stradă… da, ştiu, nu voi, cei din capitală, oricum tot de Salvare e vorba… Da, cred că aţi luat decizia corectă. Mulţumesc. Mă veţi găsi acolo… Da, drumul naţional 26, kilometrul 34.

-Hai să plecăm de aici!

-Imediat. Trebuie să-ţi şterg urmele mai întâi. Dacă ăsta dă colţul, deşi nu cred, nu te văd bine.

O aud mişcându-se prin maşină şi bodogănind. Se apropie apoi de mine, mă ia de mână şi mă duce în viteză la camion. Nu apuc să urc ca lumea, că porneşte brusc, făcându-mă să mă dezechilibrez.

– Mişcă o dată, nătărăule! Aşa, acum du-te în spate şi schimbă-te. Vezi că e o chiuvetă lângă frigider. Spală-te şi tu cum poţi… N-am chef să defilez cu tine arătând ca după tăiatul porcului. Şi ascunde, naibii, băţul ăla, bagă-l sub pat, sau în cur, numai să nu-l mai văd…

Roteşte volanul la maximum, făcându-mă să cad peste geanta ei cu haine, de la capătul patului.

-Ce faci? Era să-mi rup gâtul.

-Abia acum m-am prins ce-ai vrut să spui cu sensul… Vom merge înapoi vreun kilometru, apoi ne întoarcem iar, şi aşteptăm să auzim maşina Salvării. Abia după aceea vom porni şi ne vom apropia de „locul accidentului”, pe care îl vom privi în treacăt, aşa cum fac oamenii de obicei.

Îmi scot hainele pe care deja s-a închegat sângele şi îmi pun altele curate, dar în mod sigur mototolite ca vai de mama lor. Împing bastonul meu de orb sub pat şi pun peste el rucsacul, să fiu sigur că n-o ia la vale -la o frână mai bruscă- şi să iasă la iveală exact când există ochi indiscreţi prin apropiere.

-Măi copile, te văd om blând; cum ai ajuns să-l pocneşti pe ăla în aşa hal? Eşti un adevărat pericol public. Întâi, îl altoieşti pe şoferul care l-a atacat pe al nostru, acum pe ăsta… Ai ceva cu şoferii? Nu de alta, dar s-ar putea să-ţi căşuneze şi pe mine, acum că sunt „profesionistă”.

De unde mai are putere să râdă?

-Ţi-am mai spus: s-a dat la mine…

-Te cred. Glumeam doar, să mai treacă timpul până când vine Salvarea… dacă vine… sper să vină, altfel nu ştiu ce ne facem…

-O să vină, spun, cât mai convingător.

Bate darabana pe volan şi respiră precipitat. Nici eu nu-mi găsesc locul. Mă foiesc şi-mi schimb poziţia, de parcă aş sta pe jar.

-Se aude!

-N-aud nimic. Ţi se pare, spune ea.

-Ba da, se aude, crede-mă. Sirena. Orbii au simţul auzului mai ascuţit, în comp…

-Da, ştiu, în compensaţie. Ai dreptate, se apropie. Fă-ţi o cruce mare şi roagă-te lui Dumnezeu să ne iasă bine mişcarea.

Porneşte motorul camionului şi începe să ruleze cu viteză medie. La scurt timp, pe lângă noi, trec în viteză şi cu mare tărăboidouă maşini. Probabil că a medicului şi a echipajului. În oraşul meu aşa se merge la urgenţele majore; bănuiesc că şi aici. Ne continuăm înaintarea, şi trebuie să recunosc că femeia se descurcă destul de bine.

-Ne apropiem, mă anunţă ea. Scoate-ţi ochelarii. Când spun eu, întoarce uşor capul spre dreapta, ca şi când ai vedea ceva interesant. Nu gesticula, nu vorbi… Aşa, bravo, am trecut… Te-ai descurcat bine. Şi apropo, tipul se trezise…

Respir uşurat, deşi ar fi fost mai bine pentru toţi dacă lepădătura aia n-ar mai fi făcut umbră pământului. Mă simt deodată vinovat faţă de toţi cei pe care îi va acosta de acum încolo, un şir lung de adolescenţi aventuroşi şi bărbaţi fără apărare, ca mine. Poate că ar fi trebuit să las acolo un semn, ceva care să-i avertizeze pe ceilalţi despre ce hram poartă individul… dar ce?… cum?… când?…

-Ai fumat vreodată? o aud, ca prin ceaţă.

-Nu, de ce? Tu?

-Încerc să mă las. Dacă aruncă cineva un muc de ţigară în veceu, poţi trage mult şi bine apa, că va rămâne acolo, până când îşi va lua careva inima în dinţi şi îl va pescui. Cam asta păţesc eu cu tine.

-Adică, sunt în budă, conchid eu, zâmbind.

Zâmbind!

-Cam aşa ceva. Şi buda, în aer. Dar eu sunt fată bună şi o să te ajut să ieşi de-acolo. Bineînţeles, dacă cooperezi. Sau măcar dacă te abţii, pentru un timp, să mai ciomăgeşti oamenii.

Senzaţia că m-am întors acasă e din ce în ce mai puternică.

-Voi încerca, o asigur, simţind cum mă părăsesc puterile încetul cu încetul.

-Nu mă bazez eu doar pe asta… Ca să fiu sigură, o să-ţi confisc bastonul, copile… măcar eu nu lovesc cu obiecte… Culcă-te, că-ţi pică ochii în gură…
Sfârşitul capitolului

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: