Cap. 11

Nevasta lui Talisman

De când s-au sculat, nu au schimbat decât câteva propoziţii, şi acelea eliptice de subiect sau predicat, de parcă ar fi fost proaspăt ieşiţi de la dentist şi orice vorbă scoasă din gură i-ar costa cine ştie ce chin. „Odel” s-a trezit cu noaptea în cap şi nu a mai putut adormi, aşa că a stat întins câteva ore bune, răsucind în minte acelaşi vechi dileme, amintindu-şi lucruri pe care le credea de mult îngropate în creier, analizând fapte şi chinuindu-se, în van, să tragă concluzii şi să-şi fixeze repere viitoare. A dat drumul la televizor, încercând să reediteze performanţa din prima dimineaţă petrecută sub acelaşi acoperiş cu ea, dar nu a reuşit decât să se aleagă cu o afurisită senzaţie de tensiune în spatele ochilor, o chingă prinsă de tâmple, pe care globii oculari par a fi ţintuiţi, gata să fie catapultaţi la o mişcare greşită a capului.

O simţea indispusă dintr-un motiv pe care doar îl putea bănui. Sesizase aceasta din felul în care l-a zgâlţâit de umăr şi i-a comunicat milităreşte:

-Plecarea, în cinci minute.

Apoi şi-a înşfăcat bagajul, a plătit nota unui recepţioner mut şi s-a îndreptat spre camion, uitând parcă cu totul de el. A trebuit să se descurce de unul singur, ghidându-se după zgomotul motorului care se încălzea. Nu l-a ajutat nici măcar să-şi aranjeze rucsacul, în spaţiul dintre ei, aşa că l-a lăsat să cadă, la întâmplare, pe podea. Odată aşezat pe scaun, a demarat în trombă, abia dându-i timp să se prindă de mâner. A condus în linişte, ca acum, cu încrâncenare.

În cabina camionului se aud, cu scurte intermitenţe, ştirile postului naţional. Un bărbat şi o femeie le prezintă alternativ, luându-şi parcă unul altuia vorba din gură. „Frodi” este uşor aplecată peste volan, încercând să străpungă cu ochii ceaţa groasă care s-a lăsat brusc, de câteva minute.

Limbuţia femeii începea să-i lipsească. Cele câteva ore care s-au scurs din noua zi au trecut parcă mai greu ca de obicei.

-Am ieşit din oraş? sparge el gheaţa.

-Da.

-Nu trebuia să mergi la Poliţie, să dai declaraţie?

-N-am timp de prostiile ălora. Asta-mi lipseşte acum: să fiu chemată martor la proces… În locul meu, te-ai fi dus?

-Nu cred.

-Şi-atunci?… Nu mă mai bate la cap, că nu mă pot concentra… Băga-mi-aş picioarele! În ritmul acesta, ne prinde noaptea pe coclauri.

-Ce se întâmplă?

-Se-ntâmplă că-i o ceaţă de-ţi bagi degetele în ochi.

-Te pot ajuta cu ceva? spune el şi începe să râdă silit.

-Da. Să taci naibii din gură şi să mă laşi în pace!

-O.k. Cum vrei…

Se apleacă spre aparatul de radio şi îl închide.

-Lasă-l, să auzim buletinul meteo, spune ea, abia stăpânindu-şi nervii.

-Scuză-mă, credeam că vrei…

Bâjbâie un timp în căutarea butonului de pornire, dar nu reuşeşte decât să scoată C.D.-ul din locaşul lui şi să-l scape jos, printre degetele răsfirate. Îl aude rostogolindu-se pe podeaua cabinei şi poate jura, cu o sutime de secundă mai devreme ca acest lucru să se întâmple, că micul disc se va opri undeva sub picioarele femeii, poate chiar pe pedala de frână.

-M-am lămurit cu tine, „Houdini”. Las-o baltă!

Femeia încetineşte şi mai mult, apoi trage de volan şi opreşte. O aude aplecându-se, cu un icnit, apucând ceva de jos, deschizând geamul din dreptul ei şi aruncând acel ceva de-a lungul şoselei, cu un oftat de nemulţumire.

-Aşa nu putem continua, îl anunţă scurt, decisiv.

-Ştii bine că nu văd, spune el morocănos.

-Nu mă refer numai la asta. N-am nimic cu tine, dar, de când te-am întâlnit, îmi merg toate pe dos. Acum două zile, la spital; azi, ar fi trebuit să merg la poliţie… Nu am călcat, până acum, pe acolo, decât atunci când a fost nevoie să-mi iau cartea de identitate şi permisul de conducere. Ce mă derajează cel mai mult este faptul că mereu trebuie să „cosmetizez” adevărul, ca unul din noi să n-o încurce.

-Nu te-am rugat eu s-o faci.

-Nici nu era nevoie. Ăsta-i cel mai rău lucru, că am făcut-o din proprie iniţiativă, pentru că situaţia o cerea. Problema este: de ce? Cum s-a ajuns aici? N-am omorât pe nimeni, n-am sărit la bătaie…

-Aseară, la bar, am înţeles că…

-M-am apărat. Doar n-o să las toţi jegoşii să mă pipăie doar pentru că am lângă mine un bărbat care nu mă poate proteja. Nu-ţi reproşez asta, încerc doar să pun totul în ecuaţie.

-Te-ar ajuta cu ceva dacă mi-ai atârna o pancartă pe care ar scrie „Nu vă apropiaţi, nebun periculos”?

-Nu eşti nici nebun, nici periculos în sensul în care îl înţeleg oamenii.

-Ba da, am certificat, spune el râzând silit. L-ai citit doar.

-Sunt prea întoarsă pe dos ca să am chef de glume. Crede-mă, adevăraţii nebuni nu sunt depistaţi decât când e prea târziu. Cu micul tău episod paranoid n-ai făcut decât să dai puţină culoare vieţii.

-Vorbeşti de funie în casa spânzuratului.

-Scuză-mă, uit tot timpul… N-am vrut să te jignesc. De altfel, sunt convinsă că o să-ţi treacă şi chestia asta cu orbirea. Acolo scria că e ceva funcţional, adică, după cât mă pricep, nu sunt afectaţi ochii, ci e blocat doar mecanismul vederii. Aşa cum s-a înţepenit, se poate desţepeni oricând. E de ajuns să atingi butonul care s-a blocat…

-Ai văzut ce „îndemânatic” sunt.

-Asta nu ţine de îndemânare, ci de întâmplare. Cu mine alături, şansa asta pare mai îndepărtată decât oricând. După cum vezi, suntem o combinaţie explozivă. Fiecare, în felul nostru, suntem fiinţe obişnuite, poate chiar plictisitoare; împreună însă… suntem ca o bucată de dinamită şi un fitil; e de-ajuns să apară o mică scânteie şi se duce totul naibii; scântei sunt, slavă domnului, peste tot în jurul nostru; numai noi lipseam din decor…

-Ce să zic… poate că ai dreptate, e mai bine să ne despărţim până când nu sare şandramaua în aer.

-Ai înţeles perfect ce-am vrut să zic.

Femeia învârte cheia în contact şi porneşte încet, rulând prudent prin ceaţa deasă. Oftează de câteva ori, scrâşneşte din dinţi, pune frâne neaşteptate, apoi ia viteză pe porţiuni scurte de drum, după care este nevoită să încetinească, din nou, când ziduri compacte albicioase îi blochează drumul. După un timp, trage pe dreapta, într-un refugiu. Coboară din maşină, face câţiva paşi înainte şi înapoi, merge în spatele camionului, verifică încuietorile şi se întoarce în cabină, aducând cu ea un curent de aer rece şi umed, mirosind a cărbune.

-Şefu’, până aici ne-a fost. Habar n-am pe unde o ia drumul. Nu se vede la nici doi metri, în nicio direcţie. Va trebui să înnoptăm aici. Sau, cel puţin, să stăm până când apare vreo maşină din partea locului, după care să ne luăm. N-am curaj să conduc în condiţiile astea.

După voce, s-ar zice că acum, după ce a lămurit lucrurile, i-a revenit brusc buna dispoziţie. Tânărul stă impasibil, cu bărbia proptită în mâinile care înconjoară măciulia bastonului alb. Alături de el, femeia se chinuie să tragă uşa culisantă din spatele lor. Reuşeşte, în cele din urmă, cu un icnit.

-Exact cum bănuiam: un pat. Şi o mică ladă frigorifică. Chiar mă întrebam ce o să mâncăm în seara asta. Uite ce-are tipul ăsta aici: salam, câţiva cârnaţi uscaţi, o conservă de peşte, câteva alune, două cepe roşii şi o jumătate de pâine…

Se întoarce pe scaunul şoferului, cu braţele pline de pachete. Aruncă pe pat rucsacul orbului, desface alimentele din învelişul lor şi le înşiră pe un ziar pescuit din torpedo. Rupe pâinea în bucăţi, umplându-se de firimituri, curăţă ceapa şi încearcă să găurească cutia de conservă, cu briceagul, dar după un timp se lasă păgubaşă şi începe să muşte dintr-o bucată de cârnat.

-Nu vrei? îl întreabă, cu gura plină. Mi-e o foame de lup.

Orbul continuă să stea neclintit, părând că nu o aude. Ea continuă să mănânce cu poftă, privind prin parbrizul înceţoşat.

-Parcă suntem într-un film de groază, costată ea într-un târziu. Te poţi aştepta oricând să-ţi apară în faţa ochilor vreo arătare hidoasă, cu ochi de bufniţă şi gură băloasă lipită de geam… Brr!

≈ ≈ ≈

Se întoarce spre el, râzând stingher, şi îl vede în aceeaşi poziţie. Începe să nu se mai simtă în largul ei în penumbra lăptoasă a cabinei, aşa că se întinde spre plafonieră şi aprinde lumina.

-S-a întunecat deja, costată ea mai mult pentru sine. Chiar nu mănânci nimic? Uite, dacă vrei, îţi fac soldăţei.

Se apucă să taie bucăţi mici de pâine, pe care aşează felii subţiri de salam şi, după ce se gândeşte câteva clipe, o foaie de ceapă. Apropie de gura orbului îmbucătura, dar acesta se încăpăţânează să nu o bage în seamă.

-Cineva e botos, spune ea, cântat. Botos-botoşel…

-Nu-s botos, apucă el să spună înainte de a simţi cum i se îndeasă în gură, cu de-a sila, mâncarea.

Începe să mestece meticulos, fără poftă, demonstrativ parcă. Ea nu se lasă însă păcălită cu una cu două, aşa că, odată ce-l vede înghiţind, îi introduce în gură alt soldăţel, apoi altul şi altul, până când încăpăţânatul se declară sătul şi îşi strânge, hotărât, buzele. Femeia împachetează resturile cinei şi le bagă în lada frigorifică de la picioarele patului. Se întoarce la locul ei şi încearcă să deretice, cu mâna, firimiturile dintre scaune. Îşi scoate apoi pantofii sport, îşi încrucişează picioarele ca un yoghin şi stinge lumina. Priveşte, un timp, prin geamurile opace, oftează abia auzit şi spune încet:

-Nasol!

-Ce-i nasol? Ai văzut ceva?

-E nasol să nu vezi.

-Ah, te-ai prins, în sfârşit? Credeai că-i mişto? Poate că mă invidiai chiar. Ce haios să orbecăi ziulica-ntreagă, să n-ai treabă cu nimic, să aştepţi să ţi se dea totul pe tavă…

-Nici chiar aşa… dar nu-mi închipuiam că poate fi…

-Cum?

-Aşa… frig.

-Ţi-e frig?

-Nu. Am doar senzaţia asta…

-Adică, ţi-e frig.

-Nu, sunt, mai degrabă, înfrigurată. Mă simt singură… e ca la sfârşitul sau la începutul lumii… de aici încolo se poate întâmpla orice… bun sau rău, şi eu n-am ce face, decât să accept, să aştept…

-Ba, poţi să te răzvrăteşti, s-o iei de una singură, după capul tău, pe mirişte. Ce altceva mai rău ţi s-ar mai putea întâmpla?!

-Să surzesc, de pildă, sugerează ea. Să-mi rup picioarele. Să-mi pierd mirosul, gustul, simţul pipăitului. Să întâlnesc o fiinţă ca mine. Dintre toate, ăsta ar fi cel mai rău, deocamdată. Dar întotdeauna se poate şi mai şi… De pildă, să nu întâlnesc o fiinţă ca mine!

Bărbatul începe să râdă, la început încet, apoi din ce în ce mai tare, în timp ce faţa parcă i se luminează aprinsă de un bec aflat în interior, undeva în spatele triunghiului dintre ochi şi nas.

-Eşti fenomenală!

-De ce? Ce-am spus aşa de nemaipomenit?

-Nu contează. Eşti super, spune tânărul, cu vocea înecată de râs.

-Ştiu, mi s-a mai spus, mimează ea îngâmfarea. Problema este că nu ştiu de ce sunt aşa, uneori. Dacă mi s-ar spune măcar din când în când, aş fi mai des… super.
-Şi n-ai mai avea niciun farmec atunci. Las-o aşa cum a picat. Adineauri ai fost nemaipomenită, mai înainte de asta te-ai dovedit a fi o adevărată scorpie… Cine ştie ce mai urmează? Ăsta-i farmecul tău, la urma urmei.
Din glasul lui a pierit orice urmă de veselie.

-Câteodată vorbeşti de parcă ai avea o sută de ani bătuţi pe muchie. Şi ăia trăiţi prost, cu încrâncenare şi cinism. Nu uita, aici eu sunt adultul. Dacă aş fi fost mai iute de şale, cum zice Goma, ţi-aş fi putut fi mamă. Mai înainte, mâncai soldăţei din mâna mea ca un bebeluş…

-Câţi ani ai, de fapt?

-Treaba mea. Sunt întrebări la care nu trebuie să răspunzi şi…

-… întrebări la care nu e bine să răspunzi, ştiu. Înseamnă că ai peste 40. Numai băbătiile îşi ascund vârsta. „Câţi îmi dai?” „Păi, o sută, că-s darnic de felul meu.”

-Păi, o sută şi am. Cum de nu ţi-ai dat seama până acum?

Tânărul întinde mâinile spre ea şi îi atinge faţa, apoi coboară încet de-a lungul gâtului, a braţelor, se opreşte pentru câteva momente în dreptul coapselor, pe care le strânge uşor, ca pentru a le testa tonusul musculaturii, îi înconjoară rotulele şi îşi plimbă câte un deget pe creasta osoasă a gambelor, îi prinde gleznele cu brăţările degetelor lungi şi sfârşeşte ciupind-o de tălpi. Ea îl priveşte uluită, abia îndrăznind să respire.

-M-ai minţit, conchide orbul, căutându-şi, pe jos, bastonul pe care îl lăsase din mâini când şi-a început ciudata călătorie de-a lungul femeii.

-De ce? întreabă ea cu glas slab.

-Ai o sută, şi treci pe două, continuă el râzând.

-Exact asta ziceam mai înainte. Aici eu sunt adultul. Şi adultul acesta spune acum că e momentul să ne culcăm. Oricum, drumul acesta cred că a fost scos din uz. De când ne-am oprit, n-am văzut nici o maşină. Şi nici înainte… Avem un noroc…

-Hai, spune: Avem un noroc chior. Nu trebuie să te cenzurezi atâta în prezenţa mea, adaugă tânărul zâmbind. Nu-i vina ta că sunt aşa.

-Ce alegi: patul sau scaunele din faţă? întreabă ea, scormonind în fundul cabinei după niscaiva pături sau perne.

-Ca unic reprezentant al sexului puternic, am dreptul să aleg… scaunele.

-Poate ţi-ar fi mai uşor aici, sus. Nu ştiu cum te poţi ghemui acolo, se aude vocea ei întretăiată de efort.

-Tu eşti cea care trebuie să te odihneşti. Cine ştie ce drum te aşteaptă mâine? Aruncă-mi şi mie o cârpă-două, cu care să mă învelesc cât de cât.

„Frodi” îi pasează o pătură aspră, mirosind a motorină, apoi îşi caută o poziţie cât mai comodă pentru noaptea care se anunţă lungă, neputând să-şi înăbuşească un oftat de plăcere atunci când, în sfârşit, o găseşte. Bărbatul încearcă să-şi plieze picioarele în spaţiul îngust, dar nu reuşeşte decât să dea cu genunchii de bord. În cele din urmă, le lasă să atârne la voia întâmplării, având certitudinea că nu va reuşi să închidă un ochi toată noaptea.

Respiraţia ei se aude din ce în ce mai încet, ca mai apoi să fie înghiţită de zgomotele misterioase ale nopţii. După un timp, o aude din nou oftând, dar de data aceasta nu de plăcere după cum sesizează el în sunetul scos de femeie.

-De ce fugi, „Frodi”? şopteşte el ca pentru sine.

-Poftim? Ai zis ceva? întreabă vocea aproape adormită.

-De ce fugi de-acasă? Ştiu, sunt întrebări la care, şi întrebări la care… Totuşi, tu de ce fugi?

-Din cauza nevestei lui Talisman.

-?!

-…

-Cine-i Talisman?

-O formaţie de muzică rock.

-Cum poate avea o formaţie nevastă?! Poate că membrii ei au mai multe…
-Uite aşa: nevasta lui Talisman.

-?!

-Asta a fost expresia care ne-a făcut, pe mine şi pe fiică-mea, să izbucnim în râs atunci când nu trebuia… Laci era foarte irascibil şi susceptibil.

-Cine-i ăsta?

-… Soţul meu nelegitim. Omul alături de care încercam să-mi fac o viaţă mai bună. Primul meu bărbat, tatăl copiilor mei, s-a dovedit a fi un om slab, cu darul suptului…

-?!

≈ ≈ ≈

-Adică era alcoolic. Nici nu ştiu de ce m-am măritat cu el… Poate ca să scap de mama. Acum, te aştepţi probabil să-ţi descriu o mamă despotică sau hiperprotectoare, dintr-aceea care îţi înăbuşe, din faşă, orice avânt sau iniţiativă. În realitate, era doar bătrână şi deprimantă… Bătrână mi-o amintesc dintotdeauna, chiar şi când avea douăzeci şi ceva de ani… Mică, uscată, negricioasă, învăluită parcă veşnic într-un nor urât mirositor. Fuma întruna ţigări proaste, fără filtru, şi avea cea mai nefericită expresie pe care am văzut-o vreodată. Motive erau cu duiumul: soţul îi murise de tânără, eu nu mă ridicam la aşteptările ei, în ciuda potenţialului pe care îl văzuse, cândva, în mine… Ca s-o „ajut”, am făcut, la rândul meu, o alegere proastă, după care am turnat repede doi copii, ca meniul să fie complet. Nici că se putea o mai potrivită hrană sufletească pentru mama mea cea tristă şi nefericită… În rest… Nu avea nicio boală, în ciuda faptului că pipa ca un turc şi nici cu mişcarea nu se prea omora. Când, în fine, n-a mai avut motive să fie nefericită –o luasem la noi, nu-i lipsea nimic, copiii erau sănătoşi şi cuminţi- a decis că nu mai are niciun rost pe lume. Într-o seară, s-a culcat şi nu s-a mai trezit. A fost prima şi ultima oară când i-am văzut chipul destins, împăcat, fără riduri… Probabil că mi-a transmis mie tristeţea şi nefericirea, pentru că, după ce s-a dus dintre noi, a început să-mi meargă din rău în mai rău. L-am părăsit pe primul meu soţ şi, după un timp, m-am mutat cu Laci. Am vândut apartamentul ei mic, aflat în buricul târgului, şi mi-am cumpărat o casă, în suburbie. Eram plini de entuziasm. Ne-am cumpărat animale, am început să cultivăm zarzavaturi şi legume, am luat în îngrijire, ca asistent maternal, un pui de ţigan, am făcut un împrumut la bancă, din care ne-am luat utilajele agricole de care aveam nevoie. Treptat, mi-am dat seama că Laci a început să bea. Din ce în ce mai mult. Şi, parcă asta nu a fost deajuns, a devenit extrem de gelos. „Cine era ăla cu care râdeai în microbuz?” „Care?” „Ăla cu mustaţă, din spatele tău!” „Nu ştiu. Nu i-am văzut faţa.” „Atunci, de ce râdeaţi?” „Levi povestea ce a păţit azi, la grădiniţă” „Şi mustăciosul de ce râdea cu tine?” „Poate că râdea de altceva decât de ce spunea copilul.” „De mine, nu? Unde mai găseşti tu aşa fraier!” „Cred că îi spunea ceva hazliu fata de lângă el.” „Parcă ziceai că nu l-ai văzut?” „Pe el, nu; pe fată, da.” „Aiurea! Minţi.”… La început, credeam că glumeşte, atât de absurde mi se păreau bănuielile lui. Am realizat cât de mult mă înşelam abia când am primit prima palmă. Trei zile mi-au ţiuit urechile! A doua zi, era spăsit nevoie-mare. Mai că-mi era jenă de felul în care se gudura pe lângă mine. Că nu mai face, că în viaţa lui nu a lovit o femeie etc. L-am crezut, ca o proastă ce sunt… Vara trecută, i-a trecut lama grapei peste picioare. Probabil că nu era chiar treaz… În viaţa mea n-am văzut atâta sânge la un loc. Băltea în jurul lui, nu alta. Am chemat Salvarea, l-am dus la spital, şi nu m-am dezlipit de el trei luni, decât ca să dau fuga acasă, să-i hrănesc pe copii şi să le spăl câteva hăinuţe. A fost operat de patru ori. Fracturi deschise, infectate. Credeam că nu va mai fi om întreg în veci. L-am îngrijit apoi acasă încă pe atât. Îl hrăneam şi îl spălam ca pe un prunc. În cele din urmă, s-a pus din nou pe picioare. Deh, iarba rea… Atunci a reînceput să fie gelos. La scurt timp, au venit şi palmele, pumnii, înjurăturile, îmbrâncelile… Mi-era milă de el să-l dau afară din casă, mai ales că rămăsese şi fără slujba lui, la „negru”. L-am ameninţat totuşi că, dacă mai face asta, îl părăsesc şi mă întorc în oraş. „Dacă pleci, vin după tine şi te omor”, m-a anunţat el calm. L-am crezut. Avea o privire de nebun sadea. Am angajat, pe ascuns, un avocat şi am obţinut un ordin de restricţie. Nu avea voie să se apropie la mai mult de 300 de metri de mine sau de casă. L-am obţinut destul de uşor, având în vedere faptul că nu eram căsătoriţi legal, casa era a mea şi, în plus, eram plină de vânătăi când l-am cerut… Într-o după amiază, m-am trezit cu el în curte. „Am venit să-mi iau lucrurile, după care n-o să mai auzi de mine în veci!” Fiica mea a dat să iasă din casă, dar a oprit-o. „E mai bine să fie de faţă, să nu-mi aud vorbe că te-am a-gre-sat din nou.” Cristina s-a întors din drum şi s-a aşezat la televizor. Era un video-clip cu băieţii de la Talisman. Îi pregătisem lucrurile în două sacoşe, lângă uşă. El se tot foia de colo-colo. „Nu lipseşte nimic. Ţi-am pus totul acolo”, i-am zis. „Unde mi-e permisul de conducere?” „La tine în portmoneu, probabil”, i-am spus. „L-am lăsat pe televizor.” Pe micul ecran se vedeau imagini cu o femeie tânără, cu verighetă, cu faţa ca marmura, întinsă într-un sicriu. „Dacă nu mi-l dai, ajungi ca nevasta lui Talisman!” Atunci, ne-a umflat râsul. A fost de-ajuns. M-a luat cu o mână de păr, iar cu cealaltă îmi căra la pumni cu nemiluita, unde se nimerea. Cristina se uita la noi ca încremenită. „Fugi!” i-am strigat. M-a târât până la uşă şi, cu un şut, a închis-o. „Dacă ieşi din camera asta, n-ai s-o mai vezi vie pe maică-ta, pui de curvă! Vă învăţ eu ce-i respectul de bărbat, târâturilor!” Eram deja ca amorţită. Nu mai simţeam nimic… auzeam doar bufniturile scoase de pumnii lui când mă lovea… Durerea a apărut a doua zi şi nu m-a lăsat câteva săptămâni… Încasam loviturile, rugându-mă Celui de Sus să nu leşin, ca să-şi îndrepte apoi furia spre fată. Am căzut la podea, dar a continuat să mă lovească cu picioarele… cu picioarele acelea pe care i le-am îngrijit o jumătate de an… În cele din urmă, a obosit. S-a aşezat pe canapea, lângă fiica mea, şi şi-a aprins o ţigară. N-a apucat să se bucure de linişte, că am auzit, ca prin vis, deschizându-se uşa, apoi un ţipăt, lipăitul unor picioare mici… „Întoarce-te aici, borâtură, că-ţi rup picioarele!” a urlat după el Laci. Era Levi, ţigănuşul pe care îl creşteam de vreo trei ani. A reuşit să ajungă la vecini şi să-i alerteze. „Viteazul” meu a întins-o sărind gardul, prin fundul curţii… Le-au mai trebuit două foi medicilor legişti ca să poată consemna în certificat toate rănile pe care le aveam. N-a scăpat nimic neatins: capul, braţele, picioarele, gâtul, rinichii, sânii, ficatul, faţa… După o lună de arest preventiv, l-au lăsat acasă, să fie judecat în libertate. N-am mai stat pe gânduri: am scos casa la vânzare, i-am dus pe copii la fosta mea soacră, pe Levi l-am încredinţat unui centru de plasament pentru minori –mi s-a rupt sufletul văzându-l cum plânge şi nu se dă dus de lângă poalele mele- iar eu am stat, pentru un timp, la un centru pentru femeile agresate fizic. M-am angajat imediat ce am putut la o brutărie. Aş fi stat mai mult acolo, dar am „boala de luni”, adică alergie la făină… sâmbăta şi duminica era totul în regulă; lunea, când reveneam la serviciu, mi se înroşea şi mi se umfla faţa, abia mai puteam respira… Am făcut nişte cursuri de asistenţă socială… am făcut şi cursuri de autoapărare, dar m-am oprit la timp când mi-am dat seama că era să-l snopesc în bătaie pe un puştan obraznic care m-a ciupit de fund când treceam pe lângă el… După toate acestea, Cristina s-a ales cu o bâlbâială care o apucă ori de câte ori este emoţionată. Am dus-o la psihiatru, la psiholog şi la logoped. Nu m-au învăţat decât să o fac să cânte atunci când simte că se bâlbâie. Nu chiar cântă; de fapt, vorbeşte cadenţat… E ca un roboţel din emisiunile radio de când eram mică… Abia am reuşit să vând casa. Ori de câte ori mergea acolo agentul imobiliar cu vreun posibil client, se înfiinţa şi Laci, care îi informa că situaţia proprietăţii nu este clară, că e nevoie şi de acordul lui ca să fie vândută, iar el n-o să-l dea, pentru că ştie că mă voi întoarce la el. A reuşit să alunge o groază de cumpărători. În cele din urmă, s-a îndurat Cel de Sus şi am reuşit s-o vând unui vecin care îşi mărita fata şi voia s-o ştie lângă el, s-o poată ajuta cu una, alta. Am făcut-o cu inima îndoită. Pereţii aceia au fost martori la prea multă ură, suspiciune şi durere…

-Copiii unde sunt acum?

-La fostul meu soţ. De fapt, la mama lui. Sunt în vacanţa de Paşti, aşa că mi-am luat şi eu un mic concediu. Mă-ntreb doar unde-i acum tristeţea mamei? Eu n-o mai simt. De cine s-a aciuiat? Mi-e teamă că de chipul lui Levi, că pe ale copiilor mei nu o văd, în ciuda a tot ce s-a petrecut. Dacă ar fi după mine, i-aş face-o cadou lui Laci… el o merită cu vârf şi îndesat…

În fundul cabinei, sub un morman de haine şi de bagaje, se aude slab un acord de chitară repetat.

-Ce-i asta? întreabă tânărul.

-Gaston, răspunde ea aproape adormită.

-Cine mai e şi ăsta?!

Gaston est un télèphône qui sonne, et il y a jamais personne qui lui répond, îngână femeia, cântat. E telefonul meu, isteţule!

-A!… Nu răspunzi? Poate că sunt copiii…

-Nu-s ei. Au alt ton de apel… Lasă-mă să dorm.

-Eu te las, dar el nu mă lasă pe mine. Nu-l închizi?

-Nu, răspunde ea iritată. Vreau să ştiu cine mă sună.

-Păi, cum o să ştii, dacă nu răspunzi?

-După sonerie, nu ţi-am zis, deşteptule! strigă ea, exasperată. Le-am ataşat tuturor celor care mă interesează un anumit ton de apel, aşa nu mai sunt nevoită să mă uit la ecran sau să răspund… Doamne, pisălog mai eşti! Culcă-te odată!

-Numai dacă mă mângâi pe frunte, ca aseară, spune el moale.

-Mângâie-te singur, mormăie ea. Ce-şi face omul cu mâna lui…

-… e lucru manual, ştiu. Noapte bună!

Din spatele cabinei nu se aude decât respiraţia ei liniştită, adâncă, aşa că tânărul îşi sprijină picioarele de bordul maşinii, îşi strânge pătura pe lângă trupul subţire şi se scufundă în gânduri. Din când în când, se foieşte nemulţumit, căutându-şi altă poziţie, dar posibilităţile lui de mişcare sunt prea reduse, aşa că revine în cea iniţială, oftând în surdină.

Sfârşitul capitolului

  1. 21/02/2010 la 17:42

    Hmmm… hmmmm! Bineeee:)
    Astept continuarea!

  2. 21/02/2010 la 19:20

    ce măgar !

  3. melami
    21/02/2010 la 21:23

    @Leidi
    Vine ca de obicei: mâine! 🙂
    @kekee
    Ei, un bărbat nefericit şi el acolo…

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: