Cap. 10

Odel. O cină ca-n filme
Conduce mult mai sigur acum, cu mişcări line, iar pedalele par a fi acţionate de un pianist virtuoz care vrea să stoarcă din instrumentul lui tonuri mângâietoare, profunde, prelungi. Aş putea crede că îi place să dispună cum vrea de puterea „mastodontului”. Cred că-n viaţa de zi cu zi, obişnuieşte să controleze totul. Apreciez felul elegant pe care l-a adoptat. Poate că aşa este şi în realitate: o micuţă doamnă nimerită din întâmplare într-un movie-road. Când intră în cabină, după scurte absenţe, îi simt parfumul. Nu mă pricep la nuanţe olfactive, dar al ei este delicat. Din păcate, după un timp mă obişnuiesc cu el, aşa că nu-l mai sesizez decât la o mişcare mai bruscă a braţelor sau când este emoţionată.

Este în camera cealaltă; se îmbracă. Fredonează ceva vesel, nu ştiu ce; poate Mozart sau Vivaldi, că muzică uşoară nu pare, cel puţin din câte mă pricep. Dacă aş fi avut aplecare spre aşa ceva, mi-aş fi găsit ceva de făcut în bezna mea. Unui muzician îi trebuie doar ureche bună şi dexteritate în mânuirea unui instrument. Nu cred că am nici una din cele două calităţi. Dar, de fapt, în afară de filmat, la ce mă pricep?! Mai la nimic. Bun de nimic, mai bine zis.

-Eşti gata? se aude glasul vesel de dincolo. Ţi-am spus că-ţi vine rândul şi ţie…

-Sunt gata, nu-ţi fie teamă. Un gentleman îşi onorează întotdeauna promisiunile.

Mi-e destul de greu s-o fac pe spiritualul. Nu am exerciţiu pentru aşa ceva, dar pentru ea pare a fi o a doua natură să vorbească cu dublu înţeles, folosind expresii neaşteptate la o persoană cultivată cum pare. Uneori, ia totul în glumă, de parcă ar ţine cu tot dinadinsul să nu se creadă despre ea că ar fi înţepată sau mai ştiu eu cum.

-Atunci, ai grijă ce promiţi, îmi dă replica, râzând.

Mă ridic din pat şi merg în camera ei, ţinându-mă de pereţi, cu bastonul la subraţ.

-Oh, dar eşti de-a dreptul fercheş.

O simt rotindu-se în jurul meu şi încep să mă simt stânjenit. Cu hainele pe care le-am înghesuit în rucsac, nu pot arăta nici măcar acceptabil, darmite prezentabil.

-Stai puţin, spune ea, şi se repede în baie.

Aud curgând apa, apoi îmi netezeşte, cu mâinile umede, spatele cămăşii şi mânecile. Îmi închipui că arăt ca o sperietoare de ciori. Nici ea nu pare de altă părere, pentru că o aud spunând:

-După ce mâncăm, dăm hainele la curăţat şi la călcat. Asta, dacă nu avem cumva de gând să ne rotunjim veniturile cerşind în ele la un colţ de stradă. Din păcate, oamenii încă se mai judecă după aspectul vestimentar. Mototoliţi cum suntem, s-ar putea să nu se găsească loc pentru noi la restaurant. Hai, că trebuie să vina taxiul comandat…

Mă ia de braţ, ca pe o veche cunoştinţă, şi îi simt pielea atingând-o pe a mea. De ce s-or da femeile cu atâtea alifii, când oricum o au fină şi miros bine?! De vină or fi hormonii blânzi ai fertilităţii… Nu mi-ar plăcea să-mi fie gazdă temporară o fiinţă păroasă, cu piele aspră şi voce groasă.

Când să ieşim pe uşă, îmi dau seama că nu mi-am luat puloverul. Simt umezeala răcoroasă între omoplaţi şi mă opresc pe loc.

-Ce este, ai uitat ceva?

-Trebuie să ne îmbrăcăm mai gros. E deja septembrie, şi suntem la munte.

-S-a încălzit foarte tare afară. În plus, suntem într-o depresiune renumită pentru clima ei călduroasă chiar în timpul iernii. Oamenii pe care i-am văzut pe stradă erau îmbrăcaţi foarte subţire. Dacă vrei însă… N-o să ai când să-ţi fie frig.Eu nu-mi iau nimic pe deasupra.

-Bine, merg pe mâna ta, tu ştii mai bine.

Ieşim pe alee şi, la nici trei metri de noi, aud deschizându-se o portieră de maşină. „Frodi” mă împinge uşurel pe bancheta din spate, apoi se aşează de partea cealaltă, închizând uşa cu un uşor oftat.

-La Charlie? aud vocea hodorogită a şoferului.

-Spune „da”, îmi şopteşte femeia, înghiontindu-mă uşor.

-Da, la Charlie, prietene.

Porneşte destul de abrupt, iar din difuzoarele radioului se revarsă o muzică lăutărească plină de „of”-uri, „ah”-uri şi vaiete de jale.

-Sper să nu te superi că te dădăcesc aşa, dar trebuie să creăm o anumită imagine: doi fraţi care ies în oraş. Ca şi la dans, de obicei bărbatul conduce. El discută cu şoferul, barmanul, chelnerul şi recepţionerul, chiar dacă o consultă şi pe ea când face alegerea necesară. El plăteşte notele, atunci când îi sunt prezentate, nelăsând-o pe ea să le vadă. Asta când face el cinste, ca acum. Chiar şi când se plăteşte juma-juma, tot el este cel care citeşte nota de plată şi îi înmânează banii ospătarului sau ospătăriţei. Singurele momente când poate s-o ia înaintea femeii sunt când intră într-un local sau când urcă sau coboară dintr-un autobuz: atunci el trebuie să ia iniţiativa, pentru a-i deschide calea. Poate că ştiai toate acestea, dar, acum, că nu vezi, ţi se pare că s-ar putea schimba rolurile. Nu te lăsa tratat ca un infirm, dacă nu vrei să fii aşa, îmi spune ea cu voce joasă, profitând de vacarmul din maşină.

-’Nţeles, dom căpitan!

– Nu fi obraznic! spune, şi îmi dă un nou ghiont.

S-ar părea că-i face chiar plăcere să mă bumbăcească, în glumă.

-Dacă asta înţelegi tu prin camaraderie de drum, o să ajung la destinaţie plin de vânătăi pe coaste. Încep să mă gândesc serios dacă nu m-am hazardat acceptându-ţi condiţiile.

-Hai, nu plânge! spune ea râzând, şi mă mângâie zeflemitor pe frunte.

După un drum plin de hârtoape, de parcă am traversa o zonă proaspăt bombardată, iată-ne ajunşi la destinaţie. Se aud râsete şi muzică de petrecere, iar în aer pluteşte aroma inconfundabilă de hot-dog şi burger.

-Nu era mai simplu să mergem la un Mc Donald΄s? o întreb după ce achită, cu banii mei, călătoria.

-O să vezi că nu-i chiar aşa de rău. În reclama de la televizor spunea că au „o varietate de preparate pentru toate gusturile”.

-Da, adică hamburger, cheesburger, Big Mac, Fish Mac, Mexican

-Ciocu’ mic, băiete. Mergi pe mâna mea şi dacă nu ţi-o conveni, plătesc eu.

-O.k.! Să nu uiţi asta. Să ştii ca sunt foarte pretenţios la mâncare.

Mă împinge prin uşile batante, dar nu facem decât câţiva paşi, că suntem luaţi în primire de un bărbat cu accent din sud:

– Momentan n-am nicio masă liberă. Puteţi aştepta la bar până se eliberează una. Oricum, cred că aveaţi de gând să luaţi un aperitiv. N-o să apucaţi să-l beţi pe tot, că o să vină cineva să vă ducă la masă. Cam aşa merg lucrurile pe aici. Expeditiv şi organizat.

-Noi nu prea bem, îi retează „Frodi” avântul. O să aşteptăm aici…

-Asta nu se poate, domniţă. Ce părere şi-ar face clienţii dacă v-ar vedea la uşă, în picioare! Trebuie să mergeţi la bar, chiar şi dacă nu aveţi nevoie decât de un pahar de apă. Nu prea cunoaşteţi obiceiurile, n-aţi mai fost pe aici…

-Bine, mergem la bar. Dacă-i musai, cu plăcere, spune femeia, şi mă împinge, uşurel, înainte. Ăştia au un fix cu barul. Ieri, fătuca aia; azi, şmecheraşul acesta… Parc-am fi la Ritz…

Dacă m-ar lăsa să-mi folosesc bastonul, cred că m-aş descurca mai bine. Aşa, ghidat de ea, calc pe câţiva pe bombeuri, stârnindu-le iritarea sau de-a dreptul furia.

-Bă, eşti chior? aud o voce nervoasă, ca de scapet, în dreapta mea. Sau ai doar orbul găinilor. Dacă ţi-ai scoate ochelarii ăia de şmecher, poate ai vedea mai bine. Uită-te la el, fiţos se mai dă!

Mă aşez pe un scaun înalt; lângă mine, ia loc femeia care gâfâie uşor de efort şi de emoţie.

-Lasă-l în pace, fă-te că nu auzi, îmi şopteşte.

-Bine că mi-ai spus. Tocmai mă gândeam să-ncing o bătaie cu el…

-Ha, ha! Eşti pus pe glume.

-Ce comandaţi? latră o voce în faţa mea.

-Tu ce doreşti? o întreb pe „Frodi”, amintindu-mi de instructajul din maşină.

-Un Martini Orange, spune cu voce sigură.

-N-am auzit de aşa ceva. Poate un Campari Orange.

-Da, un Campari Orange. Mereu le încurc.

-Şi eu, o bere fără alcool.

-De care?

-Fără alcool.

-Ce marcă, domnule?

-Oricare. Alege dumneata una pentru mine.

-Nu aleg pentru nimeni. Spune clar de care. Nu vreau să mă trezesc apoi cu reclamaţii…

-Adă-i un Carlsberg, intervine „Frodi”.

-De aia nu avem fără alcool.

-Dar de care aveţi?

Bergenbier.

-Alta?

-Alta n-am.

-Dă-mi un Bergenbier, spun, dorind să închei o dată dialogul ăsta absurd.

Aşteptăm, în linişte, să ne fie adusă comanda. După un timp –oare cât i-o lua barmanului să deschidă o bere şi să amestece într-un pahar suc de portocale cu un strop de Campari?!- încep să disting, în jurul nostru, mai multe glasuri. Două –trei sunt mai iritate, restul pline de voie bună. „Sora mea” pare a fi amuţit.

-Lasă-mă-n pace, ţi-am mai zis. Nu poate omul să bea, în linişte, ceva, fără să se agheţe de el tot felul de derbedei, se aude o voce de fumător înrăit.

-Nu-l băga, bre, în seamă. Nu vezi că-i băut? Parcă nu l-ai şti, spune altul, împăciutor.

-Cine-i băut, băşinoşilor?

Recunosc vocea de castrat care ne-a luat în primire deunăzi. Nu pare nimeni să-l ia în seamă, aşa că îşi îndreaptă atenţia spre „Frodi”, aflată, probabil, destul de aproape de el:

-Şi zi, cu ce treburi prin oraş, duduie?

-Călătoresc, împreună cu fratele meu, răspunde ea politicos.

-Cu fratele, ha, ha, ha! Auzi, nu vrei să te-nfrăţeşti şi cu mine? Măcar pentru o noapte.

Sesizez mişcări precipitate în stânga mea. Cineva pare a-şi fi pierdut echilibrul. Se-mpiedică de ceva şi începe să înjure înăbuşit:

♦ ♦ ♦

-Paştele mă-tii de curvă! Te-nvăţ eu minte să mă mai împingi!
-Lasă, bre, femeia în pace! Ce ţi-a făcut?

-Aşa ştie să se poarte el cu femeile, îi ţine isonul vocea aspră a fumătorului. După aia, se miră că nu-l vor de bărbat.

-Adică de prăsilă-s bun, nu şi de soţ cu acte! Cine nu mă vrea de bărbat, boşorogule? Curva aia care face bastarzi cu te miri cine?

-Ţine-ţi fleanca, golane! Unii-s bastarzi pentru că aşa i-a fătat mumă-sa, alţii pentru că taţii lor nu au bărbăţia să-i recunoască.

-Să-i recunoască ăia cu care s-a tăvălit fii-ta, nu eu.

-La televizor, spuneai altceva, acum câteva luni.

-Naiv eşti, moşule. Tu crezi tot ce vezi acolo?! Tipul ăla cu breton sub nas m-a plătit gras ca să-i fac jocul. Toată lumea s-a prins, numai tu ai luat-o de bună. Şi fii-ta, care credea că mă poate duce de nas. Nu-s de-ăia…

-Dar de care eşti? Dintr-ăia care n-au curajul să facă testul de paternitate pentru că le este frică de ace?

Spusele omului sunt urmate de un hohot de râs gros, pe mai multe voci.

-Ba nu mi-e frică. La cât sânge am văzut la viaţa mea, un strop în plus nu mă sperie. Problema e că nu ai tu bani nici pentru stropul ăla. Treizeci de milioane nu-s de ici, de colea. La cât de calic eşti, ajunge flăcăul la şcoală fără să se stabilească al cui e.

-Nu-ţi fă tu griji, că-i adun. Mai am un pic, şi-atunci să te văd pe unde mai scoţi cămaşa.

-Prost eşti, bă! Testul ăla stabileşte că i-aş putea fi tată tot atât de bine cât i-ar putea fi frate-miu sau bătrânul meu. O să-l contest, şi atunci, să te văd de unde scoţi alte treizeci de milioane, apoi altele… O să te laşi păgubaş până la urmă, dar n-o fi cum vrei în vecii vecilor…

-Hai să plecăm, că ăştia se-ncaieră, spune „Frodi”, agitată. Numai asta ne-ar lipsi!

Mă ia de braţ şi mă trage după ea, dar este oprită în loc de scapetul furios:

-Unde crezi că fugi, duduie? A fost de-ajuns să auzi câteva măscări spuse de un tată de curvă, cu minţile înecate în alcool, ca să mă părăseşti? Parcă nu aşa ne-a fost înţelegerea…

-Ia mâna de pe mine, idiotule! şuieră femeia.

Aud în stânga mea zgomotele inconfundabile ale unei îmbrânceli (din nou, Doamne?! femeia asta nu se mai astâmpără?)

-Bravo, doamnă, se aude vocea tabagică. Pune-l la punct, că merită. Dacă făcea şi fiică-mea la fel…

-Tu să taci, ramolitule! Sau ţi-e cald cu toţi dinţii în gură? Te ajut eu să te răcoreşti!

Spiritele se încing, se aud scaune împinse la o parte, îndemnuri la bătaie sau apeluri la păstrarea calmului, zgomot de pahare sparte, ţipete scurte. „Frodi” se strânge lângă mine, tremurând. O iau de umeri şi încerc să-mi croiesc drum cu bastonul prin mulţimea care participă la conflictul celor doi, de o parte sau de alta a beligeranţilor. Îi calc pe câţiva pe picioare, aud bodogăneli, iau câţiva ghionţi, sunt îmbrâncit (mai mult pentru că, probabil, stau în calea cuiva care doreşte să participe mai îndeaproape la bătaia care s-a pornit în spatele meu decât că aş fi vreun potenţial partener de păruială). Se aud câteva sticle spărgându-se; reuşim să ne îndepărtăm de locul altercaţiei, dar pe uşa batantă năvăleşte o patrulă a poliţiei, înarmată cu bastoane. Văd asta cu claritate, dar numai pentru câteva secunde. Mă opresc în loc, uluit, dar flash-ul a trecut. Stau pe loc, ca o stană de piatră, în ciuda faptului că sunt împins din toate părţile. După câteva clipe, încep să am îndoieli că am zărit ceva. Poate că doar mi-am dorit asta, sau mi s-a părut, sau atmosfera din local a fost atât de încinsă încât am proiectat pe ecranul minţii acea scenă văzută cândva, în vreun film. „Frodi” trage de mine cu disperare, dar se pare că am ratat startul. În faţa noastră, uşile se închid cu zgomot, muzica de fundal se opreşte, din dreptul barului se mai aud strigăte slabe şi câteva scâncete, apoi, treptat, tăcerea se înstăpâneşte în întreaga încăpere. Se aud doar vocile poliţiştilor, care strigă ordine şi vorbesc în staţiile de emisie-recepţie, cerând o ambulanţă şi întăriri.

-Cărţile de identitate la control, rosteşte o voce baritonală. Ridicaţi-le în mâini ca şi când aţi vota, completează el.

Oamenii încep să se foiască, căutând prin buzunare şi portofele.

-Unde îţi ţii actele? şopteşte Frodi.

-La motel, răspund eu încet.

-La dracu! Să vezi că te saltă ăştia.

-Pagubă-n ciuperci! O să-mi petrec câteva ore la răcoare, până mi le aduci tu.

În situaţia mea sunt mai mulţi, pentru că-i aud vociferând.

-Linişte, urlă baritonul. O să acceptăm şi identificări prin recunoaştere. Altă dată să umblaţi cu actele la voi, că vă ia mama-dracului.

Mulţimea respiră uşurată. Se aud chiar câteva chicote înăbuşite.

-Cine a fost martor la încăierare? Să ridice mâna sus.

„Frodi” se foieşte lângă mine. Nu-mi dau seama ce face. Sper că nu are de gând să…

-Şi doamna de acolo, cea de lângă orb, se aude o voce pe care nu o recunosc. De ea s-a luat derbedeul ăsta, mai întâi. Bătrânul doar i-a sărit în ajutor, apoi tânărul s-a luat la harţă cu el…

-Veniţi aici, doamnă, spune poliţistul care se pare că a preluat comanda. Spuneţi-mi ce s-a întâmplat mai pe larg.

Mă trage după ea ca pe un copil pe care ţi-e teamă că ai putea să-l pierzi în mulţime. Se opreşte brusc, făcându-mă să-mi pierd echilibrul pentru câteva clipe.
–N-am văzut mare lucru, spune ea, cu voce încordată. Eram cu spatele, vorbeam cu fratele meu.

-Văd că nimeni n-a văzut mai nimic, dar aici şi-au spart capul doi oameni, constată omul legii, amar. Din ce s-au luat, doamnă?

-Nu ştiu. Auzeam doar vag că discută în contradictoriu, dar n-am dat prea mare importanţă. Aşteptam să se elibereze o masă, aşa că ne-am propus să verificăm dacă omul de la uşă nu a uitat cumva de noi. Spre el ne îndreptam când aţi apărut.

-Bărbaţii ăia afirmă că vi s-au făcut avansuri, că aţi fost ofensată de un… Ia uite pe cine avem aici! Mica noastră vedetă de televiziune. Frumosul amorez de la „De dragul tău”! Chiar el să fie, în persoană?!

Lăsaţi, dom’ poliţist, se aude vocea înmuiată a scapetului. Nu-s nicio vedetă…

-Asta zic şi eu, puţă! Aici nu eşti decât un delincvent care le agasează pe femei şi le dă cu sticla în cap bătrânilor. Exact tipul de bărbat pe care îl admir cel mai mult. De n-aş purta uniformă, te-aş invita în spatele cârciumii, să rezolvăm problema bărbăteşte. Dar, pentru că trebuie să apăr odinea acestui oraş, o să te pun să dai cu subsemnatul, la secţie. Doamnă, doriţi să depuneţi plângere împotriva acestui om?

-Nu, vine cam repede răspunsul femeii. N-a făcut decât ceea ce l-a dus capul. În starea în care este, nu mă pot simţi ofensată. Poate chiar flatată că un tânăr mă găseşte încă atrăgătoare, în ciuda vârstei mele.

Poliţistul nu pare din cale afară de încântat. Cazul lui se subţiază pe măsură ce se risipesc aburii de băutură din mintea participanţilor la conflict.

-Bun, deci doamna nu se simte ofensată într-atât încât să depună o plângere. Poate că nici dumneata, tataie, nu eşti, deşi te văd plin de sânge…

-Ba, eu sunt. Derbedeul ăsta mi-a necinstit fata, şi acum o face curvă pe toate drumurile… pe micuţ îl face bastard, deşi…

-Astea-s poveşti vechi. Să lăsăm legea să vă facă dreptate. Acum, din ce v-aţi luat?

-Parcă nu-l ştiţi?! Toată seara m-a jicnit cum i-a venit la gură, apoi s-a luat de doamna asta, care l-a şi pocnit…

-Nu l-am pocnit…

-Nu m-a pocnit…

Vocile celor doi s-au auzit aproape simultan.

-L-a pocnit, am văzut eu, afirmă bărbatul cu voce tabagică, dar nu mai contează. Asta a fost doar aşa, de pretext, ca să înceapă să spună măscări pe seama mea, a fetei mele şi a nepotului. Prietenul meu poate confirma.

-Da, aşa e, se aude o voce emoţionată de bărbat.

-În sfârşit, recunoaşte cineva că a văzut şi a auzit ceva. Felicitări, omule!

În spatele meu, se iscă vânzoleală. Sunt dat la o parte de două mâini puternice, în timp ce un halat apretat se freacă de hainele mele, în treacăt. Recunosc un cadru medical chiar şi cu ochii închişi.

-Beta, fă-i un pansament rapid şi du-l la spital, ordonă scurt poliţistul. Tu, vedeto, vii cu mine la secţie, să dai o declaraţie, iar dumneata, doamnă, eşti aşteptată mâine dimineaţă, în acelaşi loc. Până atunci, poate că-ţi mai aminteşti ceva, sau poate că ai timp să reconsideri jignirea care ţi-a fost adusă şi să-l reclami pe drăguţul de aici. Dacă toţi închidem ochii şi „iertăm”, n-o să-i liniştim niciodată pe derbedeii ăştia.

Îl aud apoi călcând apăsat, târându-l pe tânărul zurbagiu, în ciuda protestelor sale anemice. Nu-i prevăd o noapte prea liniştită la secţie, mai ales că bărbatul cu voce de bariton nu pare un împătimit al emisiunilor televizate pe teme de dragoste.

Rumoarea din jur se potoleşte, mulţi se îndreaptă acum spre ieşire; îmi dau seama de asta după zgomotul paşilor înăbuşiţi de mochetă.

-Vi s-a eliberat masa, îl aud strigând pe bărbatul de la recepţie.

-Mulţumim! spune „Frodi” maliţios. Ne-am săturat deja. Vrei, te rog, să ne chemi un taxi?

-Există un telefon după colţ. Încercaţi-vă norocul acolo, nu-i rămâne bărbatul dator.

Ieşim în aerul răcoros, râzând de năduful din vocea lui. Nu ne ţine prea mult veselia, pentru că începem să dârdâim de-a binelea. Se pare că nu vom întâlni prea curând un taxi în seara aceasta, aşa că decidem să o luăm la picior spre centrul oraşului, unde sperăm să avem mai mult noroc.

-Ce ai făcut de i-ai căzut cu tronc scandalagiului? o întreb, după un timp, să ne treacă mai repede urâtul.

-Chiar nimic. Habar n-am ce l-a apucat. Nici când eram mai tânără, nu rupeam gura târgului cu frumuseţea mea, cu atât mai puţin acum… Cred că, pur şi simplu, era beat şi pus pe harţă. Am fost un pretext la fel de bun ca oricare altul. Probabil că s-ar fi luat şi de maică-sa, dacă nu ar fi fost altă femeie de faţă.

-Nici chiar aşa. Nu părea psihopat…

-Poate că am exagerat puţin… Cred că dorea ca bătrânul să vadă, cu proprii ochi, cât dă pe fata lui. Cine ştie?!
♦ ♦ ♦

-Am văzut odată un film cu o actriţă… Doris Day cred că se numea… sau poate Judy Garland. Nu ştiu cum s-a creat o situaţie care cerea să-i demonstreze cuiva, un bărbat, că este o femeie atrăgătoare…

-Îl ştiu, mă întrerupe „Frodi”, râzând. Era cu Doris Day. Trebuia să-i demonstreze unui producător că este o femeie atrăgătoare, ca s-o aleagă pentru un rol, într-un music-hall. Ea mergea în faţa lui. Oamenii pe lângă care trecea o priveau uluiţi. Din spate, bărbatul le vedea doar figurile… apoi, camera o ia înaintea ei şi îi arată faţa, schimonosită într-un asemenea hal, încât nimeni nu putea să o ignore. Ei vezi, ai găsit răspunsul la întrebarea ta. Aşa m-am făcut şi eu remarcată, probabil. Deşi, în cazul meu, nu a fost nevoie să mă strâmb prea mult. M-a ajutat „naturelul”, cum se spune.

Ceva din reacţia oamenilor îmi spune că ea nu are nevoie să facă grimase disgraţioase ca să atragă atenţia celorlalţi. Dacă nu ar fi decât o femeie care nu-i lasă indiferenţi pe unii bărbaţi, şi tot ar fi suficient de periculos să stau în preajma ei. În plus, e şi a naibii de iute la mânie! Sau, poate, doar încearcă să iasă, de una singură, din situaţiile încordate. Cine ştie cu ce se ocupă în viaţa de zi cu zi? Încă nu ştiu nimic despre ea. Poate că e profesoară de liceu? Aşa cum stau lucrurile cu adolescenţii de azi, ai nevoie de reacţii prompte şi adecvate ca să scapi necotonogită, la unele discipline mai nepopulare.

-Nu eşti cam tânăr pentru asemenea filme? Eu l-am văzut când eram copil. Era deja vechi pe atunci.

-Nu cred că există vreun film care a rulat vreodată pe vreun post de televiziune care se prinde la noi şi să nu-l fi văzut. Ani de zile, cu asta m-am hrănit. Pot spune că sunt telespectator profesionist.

-Nu-ţi lipseşte asta, acum?

-Nu. Pot spune că mi-am făcut plinul. Poate că mai mult de atât chiar.

-Ai păţit ca mine, cu cafeaua.

-Adică?

-Adică am băut ani de zile câte patru-cinci pe zi, până când organismul meu a refuzat să o mai primească. Acum mi-e greaţă şi când îi simt aroma. Nici vorbă să-mi doresc să o gust măcar.

Fluieră deodată, ca băieţii, printre degete, şi o maşină trage lângă trotuar, în apropiere. Şoferul deschide uşa din faţă şi ne invită înăuntru.

-Mulţumim, stăm amândoi în spate, îl anunţă femeia, şi mă ajută să găsesc încuietoarea uşii.

Ne trântim pe bancheta moale; căldura ne învăluie ca o blană uşoară şi pufoasă.

-La motel, îi spun bărbatului, cu voce cât de cât neutră.

Ce poate fi mai deşănţat decât să duci o femeie într-un asemenea loc, noaptea?! Îmi imaginez ce-şi poate închipui unul ca el, care a văzut atâtea: un filfizon cu ochelari de soare, în miezul nopţii, alături de o femeie atrăgătoare, grăbiţi să ajungă într-o cameră închiriată! O să aibă ce povesti prietenilor, mâine, în timp ce vor aştepta, în staţie, chemările în cursă.

Drumul de întoarcere pare mai scurt decât la ducere. În plus, lipsesc gropile şi hurducăturile. Asta-i situaţia când te afli într-un oraş străin, la discreţia şoferilor de taxi. Fiecare alege ruta lui, bineînţeles din dorinţa de a-ţi prezenta o imagine cât mai completă a localităţii.

„Frodi” plăteşte cursa, apoi mă duce de braţ până la uşa de la intrare. Cotrobăie prin geanta sa de umăr, foloseşte cartela electronică şi o descuie. Mă împinge uşurel înăuntru, apoi trânteşte uşa în urma ei.

Aud fâşâitul hainelor ei, înainte chiar de a-i părăsi camera. Îmi displace să cred că prezenţa mea nu contează, chiar şi aşa orb, cum sunt. Mai degrabă, prefer să o consider oarecum impudică. În fond, suntem camarazi de arme, s-ar putea spune, iar faţă de ei nu trebuie să ai reticenţe. Chiar şi aşa, trebuie să recunosc că mă deranjează emascularea mea subînţeleasă din gesturile ei.

Stau pe marginea patului meu şi aştept să o aud intrând în baie, să pot da drumul la televizor, pentru ştirile serii. Am la dispoziţie cel puţin un sfert de oră. Deja îi cunosc tabieturile: duşul, demachiatul, periatul părului, spălatul pe dinţi, apoi o serie de mişcări care mă nedumeresc: poate câteva exerciţii de streching sau de yoga, cine ştie…

-Din lac în puţ! o aud pe Frodi râzând. Acum două zile, scandalul din parcare, în seara asta, încăierarea din restaurant.
Oare noi atragem soiul acesta de evenimente? Sau mergem doar în întâmpinarea lor, adică dăm, pur şi simplu, peste ele?

-Probabil că adevărul se află undeva la mijloc. Potenţialul pentru ambele situaţii a existat dinainte de apariţia noastră, acolo. Noi, prin cuplul ciudat pe care îl formăm, am fost doar un fel de catalizator care a declanşat totul.

O aud intrând în baie. Vorbele ei au un uşor ecou acolo.

-Bravo ţie, pare chiar o metaforă. Asta dacă nu cumva eşti profesor de chimie.

-Nu, sunt cameraman.

Hait! Am scăpat-o! Fi-mi-ar limba afurisită!

-Ştiam. Am vrut doar să verific…

-Adică, cum ştiai? De unde?

După câteva momente, în care mi-a stat aproape inima în loc, simt că iau foc. Dacă mi-ar pica în mâini, aş da cu ea de pământ.

-Din actele tale. Buzunarul ascuns, în interior, telegrafiază ea, în timp ce dă drumul apei la duş. Ştiu şi cum te cheamă…
Mă apropii de uşa băii, bâjbâind, cu mâinile, de-a lungul pereţilor.

-Stai pe loc! strigă ea, cuprinsă de panică. Am la mine un spray cu care să mă apăr.

-N-ai decât. Mie trebuie să-mi răspunzi la o întrebare: Ce ai căutat prin lucrurile mele?

-Nu te supăra, trebuia să mă asigur cu nu călătoresc cu vreun psihopat sau criminal. Fac lucruri riscante, dar nu sunt chiar inconştientă. Te-am verificat chiar din prima seară. Nu-nţeleg de ce te superi. Şi tu ai fi procedat la fel, în locul meu.

-Ai verifi…

-Nu-s decât o femeie slabă. Trebuie să-mi iau măsurile de precauţie…

-Tu şi femeia slabă! N-am întâlnit încă pe cineva care să cotonogească şi să îmbrâncească bărbaţii mai abitir ca tine. Chiar mă întrebam, ce fel de…

-N-am făcut-o decât în legitimă apărare, recunoaşte!

Aici are dreptate. Dacă facem abstracţie de ghionţii pe care mi-i dă, în cele mai neaşteptate momente.

-Şi totuşi, ce-ai căutat printre lucrurile mele?

-Nu ţi-am spus? Am verificat cu cine îmi petrec zilele şi nopţile. Intenţionez să ajung întreagă şi nevătămată la destinaţie. De aceea îmi puneam întrebările acelea, mai devreme. Lucrurile nu merg aşa cum mă aşteptam, şi încercam să înţeleg de ce.

-Păi, de-aia că trăim într-o lume nebună, şi că nici noi nu ne comportăm chiar normal! Adică tu nu te comporţi aşa cum ar trebui. Cotrobăi prin lucrurile al…

-Oh, mai taci! Parcă şi aveai ce ascunde! Un certificat medical. Am văzut de-astea cu sutele.

-Unde?

-La serviciu.

-Eşti medic?

Începe să chicotească nervos.

-Ce e de râs în asta? Ţi-am pus o întrebare, aştept un…

-… răspuns. Iată-l: Nu. Ţi-am mai spus asta, dar se pare că ai memorie scurtă. Sunt asistent social. Fac parte dintr-o comisie care verifică veridicitatea anumitor adeverinţe şi certificate date de medici în diverse situaţii, de care trântorii de profesie ar cam vrea să profite.

-Nu mă îndoiesc că eşti foarte „conştiincioasă” la locul de muncă. Cred că ai dat în gât o mulţime de amărâţi de-ăştia, „profitori”.

-Te înşeli, amice. Îi depistez, ce-i drept, cu destul de multă uşurinţă, dar le dau timp de gândire. Le spun clar peste câte zile sau săptămâni voi reveni, şi că atunci vreau să-i găsesc în regulă. De cele mai multe ori, îşi găsesc o slujbă şi îi scot din evidenţele noastre.

-La urma urmei, nu mă interesează cu ce te ocupi. Nu mă aşteptam însă să te apuci să…

-… să-ţi cotrobăi printre lucruri, am înţeles. Nu-i cazul să te mai smiorcăi… Promit că n-o s-o mai fac de acum încolo.

-Parcă mai contează acum!

-Eu cred că da. Azi am ajuns la o înţelegere. Eu o voi respecta. Sper că şi tu.

-Exact în măsura în care o faci tu, o asigur eu.

-Ca să nu complicăm lucrurile, îţi propun să ne spunem unul altuia pe numele pe care le-am inventat în prima zi.

Oricum, al tău e prea complicat pentru mine, iar al meu nu este interesant…

-Mi-e indiferent.

-Nici nu mă aşteptam să zici altceva. Acum, vira, că se termină apa caldă. Să ştii că n-am glumit cu spray-ul.

-De care este? Paralizant? Să ştiu la ce să mă aştept de acum încolo.

-Nu. Pentru gândaci. Am oroare de ei. Te asigur însă că funcţionează şi când e vorba de insecte pe două picioare.

-Nu mă îndoiesc că l-ai folosit deja şi ştii ce vorbeşti. La cât eşti de impulsivă…

Uşa din faţa mea se închide cu zgomot, aşa că mă întorc la locul meu, renunţând, pentru seara asta, la programul de ştiri. Nu mai am niciun chef de noutăţi. Mi-am luat porţia cu vârf şi îndesat.

Mă dezbrac de hainele de stradă şi trag pe mine treningul care joacă rolul de pijama. Mă întind pe pat şi încerc să mă gândesc la problemele mele, dar fragmente disparate ale evenimentelor serii îmi bruiază fluxul mental, aşa că mă las în voia lor, până când simt că sunt pe cale de a adormi. Va trebui să amân momentul cel mai plăcut al zilei, deoarece vezica mea este plină şi mă va trezi în toiul nopţii reclamându-şi drepturile. Din acel moment, adio somn!

O aud ieşind din baie şi îmbrăcându-se de culcare, în timp ce fredonează. Mozart sau Vivaldi? Va trebui s-o întreb.
Ce face nebuna asta?! Intră în camera mea? Are cea mai mică idee de ce face?

Se apropie de patul meu încet. Ţin ochii închişi, ca şi când aş dormi. Se aşează pe saltea şi se apleacă spre mine. Îi simt părul umed atingându-mă. Îşi trece degetele uşor de-a lungul sprâncenelor mele, apoi îmi netezeşte cuta dintre ele cu mişcări circulare, spunând:

-A fost o zi încărcată, şopteşte ea. Relaxează-te, vine şi somnul…

Sfârşitul capitolului

Anunțuri
  1. 19/02/2010 la 09:02

    demachiatul se face dupa dus? …hmmm
    eu ma spal pe dinti inainte de a face dus, da 1. io-s barbat si 2. fiecare cu preferintele sale

  2. melami
    19/02/2010 la 09:21

    Da, bre, ca se inmoaie rimelul si alte alea, si te demachiezi mai suor dupa aceea. Vorba ta, ce stii tu!
    Tu nu te barbieresti mai usor dupa ce faci dus?

  3. 19/02/2010 la 10:02

    ba da, dar ar trebui s-o fac mai des(barbieritul. din spusele nevestelor care-s nenorocite ca barbatii li se barbieresc numai lunea, cand trebuie sa ajunga la birou. duminica e in familie 😀 )

  4. melami
    19/02/2010 la 10:09

    Da, e un semn neplacut. Dar si ele obisnuiesc sa stea nemachiate si cu parul vraiste in weekend, asa ca sunt la egalitate. 🙂
    Dar si dusul pe care il faci dimineata, „pentru ceilalti”, si nu seara, pentru cel cu care te culci!…

  5. 19/02/2010 la 10:28

    hehe, se pot face compromisuri(nu stau sa compun combinatiile de dus-nbarbierit-epilat-dimineata-seara-pe nepusa masa… etc. desi ar fi frumos si mai ales interesant. sa facem un workshop? 😀 )

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: