Archive

Arhivă autor

Vă invit în casă nouă!

05/03/2010 1 comentariu

Aşa cum am anunţat în urmă cu două zile, m-am mutat!

Chiar mai devreme de cât am sperat!

Mulţumesc „meşterului” M3bis care a cam făcut singur toată treaba ca de obicei! 🙂

Sper să vă placă noua casă! E una de vară, asortată anotimpului din sufletul meu! Am şi flori acolo, şi păsărele (altele decât alea proprii de la mansardă), aşa că e numai pregătită pentru musafiri.

Am mutat şi comentariile acolo; în bloc pentru ultimele trei postări (sper să nu se ia la harţă din cauza înghesuielii 🙂 ), aşa că vă invit de-acum acolo!

Categorii:Diverse

Dublu orb (54)

04/03/2010 14 comentarii

După douăzeci de ani”

O dureau toţi muşchii şi articulaţiile. „Sportul acesta nu mai este pentru vârsta mea”, şi-a spus zâmbind amar, amintindu-şi de tumultul ultimelor două zile.

Ajunşi la hotel, în loc să se bucure de tihna unei camere numai a ei (şi nu de oricare, ci etajată; la parter un fel de living –o canapea, un televizor, un dulap pentru haine, o masă mică şi un fotoliu adânc- iar la etaj, la capătul scărilor de lemn, un pat imens, cu saltea dublă, aşternuturi curate, o noptieră şi o lampă pentru lectura de seară), lux de care nu mai avusese parte de când îl întâlnise pe orb, începuse să se pregătească cu înfrigurare pentru „marea întâlnire”. Deschisese robinetul căzii, îşi lepădase hainele îmbâcsite, le înghesuise într-o pungă de plastic şi le aruncase pe măsuţă, după care se scufundase până la gât în cada plină. De obicei, adăsta mai mult în apa parfumată, bucurându-se de starea de semi-imponderabilitate pe care i-o dădea presiunea dulce care îi netezea pielea, îi ridica pieptul şi îi subţia mijlocul; privea, minute în şir, cum se ridică uşor colina pântecului deasupra suprafeţei înspumate, vârfurile copilăreşti ale picioarelor (anii îndelungaţi de purtare a pantofilor cu tocuri nu au reuşit să le deformeze), perlele de aer încâlcite în părul pubian, sfârcurile dormind pe moliciunea sânilor, scoica delicată a ombilicului.

Îşi şamponase părul, apoi îşi învelinse capul într-un turban de spumă. Îşi clătise trupul, se înfăşurase în două prosoape albe, pufoase, îşi legase capul cu un altul, mai mic, şi urcase în „dormitor”, să se întindă puţin, doar cât să i se reaşeze oasele la loc. În ciuda surescitării, nu avusese puterea să se împotrivească pleoapelor care-i cădeau peste ochii înroşiţi de încordare şi de praful drumului, aşa că, sub ele, începuse să deruleze unul dintre filmele ei auto-hipnotice, care se compuneau alandala, din imagini cunoscute sau nicicând văzute… „Oh, de-aş putea vreodată descrie tot ce văd în asemenea momente, aş fi altceva decât un scriitor de week-end…” mai apucase să-şi spună înainte de a adormi. O trezise însă sunetul telefonului, care părea că a înnebunit. Încercase să-l ignore, să recadă în undele seducătoare ale somnului, dar el continua să zgârie tăcerea nefirească din jur. A sărit, ca arsă, din pat, plină de o umoare neagră, şi a început să cotrobăie prin triunghiul Bermudelor care era de obicei geanta ei, în căutarea micului gălăgios. Nu a reuşit să dea de el nicicum, aşa că a trântit-o, furioasă, pe pardoseală. A aprins lumina şi s-a uitat în jur, din ce în ce mai iritată. Abia atunci a zărit un aparat telefonic fix, alb, pitit pe măsuţă, pe jumătate acoperit de punga cu haine murdare. A ridicat receptorul şi a urlat în el:

-Cine este?

-Eu sunt, s-a auzit vocea orbului. Ţi-ai uitat celularul. Nu ştiu cum a ajuns în buzunarul lateral al rucsacului meu. Sună ca nebunul, de o oră. M-a trezit din somn!

-Dacă strigi mai tare, nici nu trebuie să foloseşti telefonul, te aud prin perete, i-a răspuns cu cea mai candidă voce. Scuză-mă, n-am ştiut că e la tine. Chiar mă miram de ce nu-l… Trebuia să-l închizi, dacă te-a deranjat.

-Nu ştiu cum, că i-aş fi rupt gura. Iar de răspuns, nu pot. Nu-s ca alţii, băgăcios.

-Bine, bine. Ştiu că eşti un domn, nu-ţi mai da ifose. Vin să-l iau în câteva minute, numai să mă îmbrac.

A închis fără a se mai obosi să zică ceva. „Iar a făcut bot. N-are decât!” şi-a spus veselă, apoi a început să fluiere.

A scos din bagaje unica rochie pe care o luase de acasă în graba mare; arăta destul de şifonată, dar nu mai avea timp s-o dea la călcat, aşa că o trase peste cap şi-i netezi poalele, cu mâna umezită, ca bunica ei, duminica dimineaţa, înainte de a merge la biseerică. Şi-a luat trusa de machiaj şi a intrat în baie. Întreaga bună dispoziţie i-a pierit la vederea claiei de păr ţâşnind în toate părţile. „Am adormit ca proasta, cu părul ud, aşa că acum stă ca o căciulă a soldaţilor din regimentul de gardă al reginei Angliei.” De obicei, îl întindea cât timp mai era încă umed, dar acum era inutil să mai încerce vreo manevră de domesticire. Şi cât îşi dorise să se prezinte în faţa lui îmbrăcată elegant şi coafată impecabil! În loc de asta, femeii fatale îi va lua locul o hipioată de vârstă medie, cu cearcăne sub ochi şi părul ca mătura. Încercă să-şi dreagă aspectul puţin măgulitor trasându-şi o linie sub pleoapele inferioare (închipuindu-se ca pe o adevărată Mata Hari), dar creionul îi tremura, şi tot ce reuşi fusese o linie când mai groasă, când mai subţire, care cobora la marginea ochilor, pentru a întregi aspectul deplorabil iniţial. Îşi dădu cu apă pe faţă şi se frecă cu prosopul, aşa că din toată truda ei s-a ales praful. Obrazul îi era roşu, ochii umflaţi, aşa că nu mai arăta ca o hipiotă, ci ca o tipă ieşită de curând de la dezalcoolizare. Din bine în mai bine!

„Ce-ar fi să nu mai merg deloc? Dar, de fapt, ce am de gând să fac?” Îşi recuperă telefonul de la tânărul orb, îl pupă, în grabă, pe obraz, spre surprinderea acestuia, apoi coborî val-vârtej, nemaiaşteptând liftul.

O aştepta la volanul unei maşini vechi şi bine înteţinute. Fu uşor dezamăgită, dar ajunsă în interior constată că era deosebit de confortabilă, iar pielea cu care erau învelite scaunele mirosea bine.

-Sunt pentru tine, spuse el, aşezându-i un buchet imens de trandafiri albi în braţe.

-Mulţumesc, îngăimă, neştiind ce să facă cu ei.

Nu-i plăceau florile tăiate. I se păreau omorâte înainte de vreme, doar de dragul de a face un gest frumos, care să impresioneze inimile sensibile şi romantice. Ea le prefera vii; în cel mai rău caz, aşezate în glastre, dacă nu direct în pământ.

-Mergem să mâncăm ceva? a spus el cu glasul profund de care îşi amintea cu claritate, de parcă s-ar fi despărţit doar în urmă cu o zi, nu acum douăzeci de ani.

-Ar fi excelent. Du-mă unde obişnuieşti să iei masa de obicei, propuse ea.

-Atunci înseamnă că acasă la mine. Mă crezi sau nu, sunt un bucătar excelent. De altfel, am oarecare probleme cu digestia, aşa că prefer să gătesc…

Abia se abţinea să nu râdă. Şi-a imaginat în fel şi chip întâlnirea aceasta, dar în nici un caz că vor începe să-şi povestească despre beteşugurile vâstei mijlocii. Stătea cu mâna dreaptă agăţată de mânerul de deasupra uşii şi îşi vedea carnea braţului legănându-se o dată cu mişcare maşinii. Se zărea chiar şi un început de celulită, aşa că îşi lăsă mâinile în poale, dar nici aşa nu se simţea confortabil, mai ales după ce observase că în acea poziţie venele i se umflau sub pielea uşor uscată, pe care –în graba mare- uitase să o dea cu soluţie hidratantă. Îşi încrucişă braţele peste piept, conştientă că un cititor al limbajului trupului ar descifra în aceasta neîncrederea referitor la cel de lîngă ea, dacă nu chiar de-a dreptul ostilitate.

Îl privea, cu coada ochiului, şi răspundea monosilabic la întrebările lui politicoase referitor la călătoria ei. Era la fel de înalt cum şi-l amintea, dar mai solid, fără a avea abdomenul rotunjor al bărbaţilor de vârsta lui; avea părul grizonant şi incredibil de bogat, impresie accentuată de tunsoarea soldăţească, ce îl prindea de minune. Nasul uşor coroiat îşi pierduse din semeţie aşa cum era încadrat de obrajii plini şi de bărbia dublă care începuse să-i crească încă din tinereţe. Buzele senzuale pe care şi le amintea se subţiaseră puţin, iar dinţii îi erau îmbrăcaţi cu porţelan. Avea aceleaşi mâini măslinii, cu unghiile atent tăiate, care ieşeau de sub manşetele bluzei vişinii cu gulerul en-coeur. Purta un sacou tip sport, de culoare indefinită şi pantaloni bleumarin de catifea raiată, iar în picioare avea mocasini. Conducea atent, poate puţin prea încet faţă de gusturile ei, ca şi când maşina nu îi aparţinea şi îi era teamă să n-o zgârie.

Se opriră pe malul unui lac, la o terasă unde chelnerii păreau a-l cunoaşte bine. Fu nevoită să-şi aleagă meniul la întâmplare, deoarece îşi uitase ochelarii de citit la hotel. În aşteptarea mâncării, el începu să povestească ce s-a ma întâmplat cu viaţa lui începând din momentul când se despărţiseră. Fusese însurat cu o ingineră, fostă colegă de facultate, cu care avuseseră o fată, acum emigrată în S.U.A. Între timp, femeia murise din cauza alcoolului. Din spusele lui, reieşea că, în ultima perioadă a vieţii ei -fără îndoială, nefericită-, începuse să aibă halucinaţii vizuale cu care îi tracasa pe ceilalţi membri ai familei.

Categorii:Dublu orb

Fete, feţe…

04/03/2010 28 comentarii

♦ Ieri, pe când mergem la poştă, mi-a tăiat calea o femeie urâtă. Dar urâtă, fără nici o şansă de a deveni măcar comună. Genul „prima generaţie de asfalt care îşi poartă cu mândrie devenirea în orăşeancă”. Îmbrăcată foarte îngrijit, cu haine scumpe, curate. Siluetă subţire, băţoasă. Mers ţanţoş. Tunsă scurt şi vopsită cu şuviţe. Machiată din gros. Îngrijită până la cel din urmă amănunt. Şi totuşi, urâtă ca jegul de pe o manşetă albă. Mi-o imaginam nemachiată, necoafată şi îmbrăcată într-un capot. Adică, aşa cum o vede mai tot timpul soţul ei. Brrr! Doamne, nici eu nu sunt frumoasă, dar măcar fac parte din categoria celor cărora machiajul le ajută la ceva… Şi uite aşa, gândul mă poartă la H., colega mea de facultate. Fata clorotică. Eram fascinată de lipsa de culoare din obrajii ei. Buzele îi erau aproape albe, nasul fin, fruntea înaltă, părul cânepiu. Trupul – o maşinărie de făcut sport. Picioare frumos arcuite, şolduri fine, abdomen ca plaşeta de surfing, sâni plini, neopulenţi, mâini cu degete uscăţive, terminate prin unghii tăiate corect, ovale, palide. Nu dădeai doi bani pe ea la o primă privire. Poate că nici la a doua. Dar când deschidea gura, Doamne-Doamne! În afară de faptul că era de o inteligenţă cu mult peste medie, avea un verb corosiv care putea pune la respect şi o adunare de derbedei, dar şi una de creiere atent selecţionate. Uite, abia acum realizez că nu mai ştiu cum o cheamă. Chiar aşa, mă întreb ce s-o fi ales de spălăcita aceea cu mintea ca briciul şi vorba ca „vitrionul englezesc!?…

♦Şi, pentru că tot evocăm feţe ciudate: G.V. Colegă de liceu. În toţi acei patru ani fata aceasta şi-a petrecut cel de-al doilea trimestru şcolar într-un sanatoriu de pe malul mării. Poate Techirghiol. Dermatomiozită. Chipul îi era ascuţit şi uscat, cu pielea (prin care se vedeau sufuziuni hemoragice) atât de întinsă pe oasele feţei încât aveai impresia că dacă o vei înţepa cu acul, va plesni şi se va jupui precum pieliţa unei piersici coapte. Sub acest înveliş care îţi provoca milă şi repulsie în acelaşi timp: o minte croită strict pentru matematică. La celelate discipline era mediocră. Când venea însă vorba de abstracţiile şi subtilităţile acestei discipline, era de neegalat. Rezolva problemele din „Gazeta matematică” cu uşurinţa cu care completăm noi careurile unei integrame. (De altfel, ulterior a absolvit cu brio Cibernetica, dar sănătatea nu a lăsat-o să se dezvolte în cercetare, permiţându-i doar să devină profesoară la un liceu de specialitate.) Nu am reuşit să mă împrietenesc îndeaproape cu ea, dar totuşi i-am făcut câteva vizite în care mi-a arătat poze de-ale ei din mica copilărie. De pe hârtia cerată mă privea un chip rotund şi frumos de copil care, însă, de pe la vreo cinci ani, a început să se angularizeze şi să-şi piardă expresia dulce în favoarea liniilor comune ale micii familii de dermatomiozitici. Mai târziu, la facultate, am remarcat că acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul celor atinşi de Sindromul L.-Down… Spre surpriza mea, am revăzut-o la întâlnirea de 10 de ani de la absolvirea liceului; părea neschimbată. Adică era tot atât de uscată şi pătată cum o ştiam, dar între timp noi celelate începusem să ne ofilim, secate de griji materne şi profesionale. S-a căsătorit cu un băiat drăguţ, care i-a făcut o fiică perfect normală. Viaţa oferă şi astfel de recompense câteodată.

♦Zilele trecute, la un restaurant cu autoservire. Când am intrat în încăperea care semăna izbitor de mult cu sala unei cantine ceva mai răsărite, am avut impresia că am nimerit într-un stabiliment destinat exclusiv femeilor. La cele câteva mese răzleţe stăteau cucoane de diverse vârste, dar, mai ales, din categoria pre-babete; exact genul care de obicei nu concepe să mănânce decât ceva gătit de mâna lor. Habar nu aveam că în târgul nostru cu oameni aşezaţi există atâta cuconet căreia nu-i place să stea în faţa aragazului. Să ne înţelegem: creaturile acelea nu fac parte din rândul bussines-women care nu au timp să gătească; nici restaurantul nu este de talia… hai să spunem Continentalului… E un „plimbă-tavă” mai acătării, în buricul oraşului. Deci, iată-mă înconjurată de o mulţime de purtătoare ilegale de fustă (citeşte: femei mai degrabă masive, scunde, cu păr făcut „permanent”), cu un ochi în portmoneu şi altul aţintit pe fripturile din galantar.
Mi-am luat, la recomandarea bucătăresei care era în trecere pe acolo, un Quiche lorraine şi o sticlă de bere fără alcool; spre surprinderea mea, le-am terminat pe amândouă; pe primul l-am simţit apoi câteva ore chinuindu-se s-o ia la vale din stomac; era bine gătit, dar eu l-am mâncat prea cu poftă; deh, preţul lăcomiei… După un timp, au început să apară şi bărbaţii, dar oricum nu reuşeau să egaleze numărul femeilor care se lăţiseră pe scaune şi savurau fiecare bucătură, cu buze unsuroase şi satisfacţie de rumegătoare. Un mascul nu prea tânăr, cât o locomotivă, privea exponatele din vitrină hotărându-se cu greu ce să aleagă. Bucătăreasa –care se învârtea din nou pe lângă vânzătoare, dovedind un talent nativ în manipularea clienţilor- l-a luat în primire, cu un zâmbet plin de solicitudine: „Ce doreşte domnul?” „O pulpă de pui, cu garnitură de cartofi şi o porţie de castraveţi muraţi”, a spus Diesel-ul. „Păi, vă ajunge numai o pulpă?” a încearcat femeia marea cu degetul. „Nu-mi ajunge, dar atâţia bani am”, a răspuns omul râzând. În faţa unui asemenea argument de bun simţ, vorbăreaţa rubicondă s-a executat cu promptitudine şi profesionalism, strecurându-i şi o chiflă, ca bonus pentru sinceritate. În tot acest timp, adevărata vânzătoare se mişca apatic, sorbind, la intervale regulate de timp, câte o gură de apă dintr-un pahar cu picior. (:

Categorii:Maculator

Dublu orb (53)

04/03/2010 6 comentarii

-Ce barieră? întreb năuc.

-De tren, de care crezi? A naibii să fiu dacă văd vreunul. Ăştia le pun înainte cu o oră… Dacă tot stăm, ia să vedem dacă nu cumva reuşim s-o prindem pe nevasta şofe… Sună…. Sună… sună… suna-i-ar apa în cap ăluia care ne-a băgat în beleaua asta!

Închide telefonul furioasă şi îl trânteşte pe locul dintre noi.

-Lasă că ne descurcăm cumva, o îmbărbătez eu, deşi nu văd deocamdată nicio cale. La urma urmei, lăsăm camionul în faţa porţii.

-Care poartă? Nu avem decât un număr de telefon, ai uitat?

-Îi ştim numele, nu?

-Şi ce dacă îl ştim? Nu vezi că nu-i abonat la Romtelecom? Adică, nu vezi, că n-ai cum, dar îţi spun eu. Nu e prefix de Romtelecom, aşa că n-avem cum afla adresa din Pagini galbene. Doar dacă o ducem la poliţie şi o lăsăm acolo, dar bănuiesc că nu eşti din cale afară de dornic să dai cu subsemnatul… Şi nici eu n-am chef… e mult prea complicat…

-Nu te mai frământa, găsim o soluţie. Mai este timp până mâine. Cine ştie ce se mai poate întâmpla până atunci!

-Ai dreptate, la urma urmei. Om trăi şi om vedea. Bine că mi-am adus aminte!

O aud luând telefonul şi formând un număr. În timp ce aşteaptă, deschide portiera şi coboară. Vocea i se îndepărtează, întreruptă de scurte tăceri şi de chicoteli pe care nu le-am mai auzit până acum din gura ei. Vorbeşte cu o terţă mai sus, dacă nu chiar cu o octavă. Vântul mi-aduce câteva frânturi de frază. Ciulesc urechile, curios.

-Dacă o să pot… Sigur că da, dar… Nu sunt sigură, mai am şi alte treburi… O ştiu, nu trebuie să notez… Măcar… Dacă o să te trezeşti cu mine în… venit. Pa, pa…

Şuieratul trenului se aude din imediată apropiere, făcându-mă să tresar. Boala şoferilor de cursă lungă care evoluează în tandem şi a mecanicilor de locomotivă. Sătui unul de altul, cunoscându-şi deja toate schemele de gândire, poveştile şi obiceiurile, ca doi soţi fără imaginaţie, căsătoriţi de prea mult timp. După lunga monotonie a peisajului, zăresc pe cineva –de regulă, o femeie. O văd, de exemplu, pe „Frodi” ciripind veselă şi dându-şi ifose, la telefon. Nu pot rezista tentaţiei; fără să schimbe un cuvânt între ei, încetinesc turaţia motorului şi se apropie tiptil. Când nu-i mai despart de victimă decât câţiva metri, ţiu-iiu-iu!, să-i sară femeiuştii sufletul din piept şi să-i îngheţe rânjetul pe mutră, mama ei de tiristă! Apoi urmează râsul gros, satisfăcut, şi universalele gesturi obscene.

-Idioţilor! se aude de jos, şi mi-o imaginez ridicând ameninţător pumnul sau arătându-le mijlociul. Lua-v-ar mama dracului de oligofreni!

În ciuda celor întâmplate, se întoarce în cabină râzând:

-La urma urmei, e-un leac bun. Cam de prost gust, dar cu efect.

-Despre ce vorbeşti?

-De impactul pe care se pare că l-am avut asupra gogomanilor ălora. O să-l recomand prietenelor mele plictisite sau care se cred neatrăgătoare. Să facă o călătorie ca asta. Vor constata că există încă pe lume masculi care să le arunce ocheade şi să le ciupească de fund.

-Tu din cauza asta ai plecat de acasă?

-Mai slăbeşte-mă cu interogatoriul! Altceva nu mai ştii? „De ce fugi de acasă? De ce ai plecat…” Mai lasă-mă în pace! Te-am întrebat ceva până acum despre tine?

-Nu, te-ai mulţumit să mă percheziţionezi.

-Mi-am cerut, o dată, scuze pentru asta. Ţi-am explicat de ce… Nu ajunge?… În rest, ţi-am mai pus vreo întrebare despre tine? De ce nu-mi urmezi exemplul?

-Voi încerca… Mai avem mult? Unde suntem?

-Ieşim din munţi. Cred că nu mai avem decât vreo sută de kilometri până la G. O să găsim o pensiune ieftină şi cu prosoape curate, nu ca în Hotel California….

Hotel California? Aş se numea? Pe bune?

Începe să râdă încetişor, şi îmi răspunde cântat:

Wellcome to the hotel California, it’s a lovely place, it’s a lovely place… Nu ştii melodia? N-ai aflat de mesajul ei satanic? Cam aşa trebuie să fi arătat, ca al nostru: pe dinafară cu sclipici, pe dinăuntru murdărici. Ar fi trebuit să vezi ce figuri neanderthaliene erau în restaurant, să auzi ce zgomote sinistre au fost toată noaptea… Credeam că nu mai prind vie dimineaţa.

-Ţi-a fost frică?

-Da, mi-a fost.

-De mine?

-…

-Hai, recunoaşte: ţi-a fost frică de mine. Ţi-ai amintit, deodată, de certificatul meu şi ai început să regreţi că nu i-ai dat importanţa cuvenită. Aşa este?

-Dacă ai fi fost în locul meu, nu ai fi gândit la fel?

-Ba da, din păcate… Nu ştiu cum să te conving că sunt un tip paşnic, în ciuda evidenţelor care mă incriminează…

-Chestia asta cu „paşnicul” am auzit-o o dată, la o şedinţă de partid. Acum vreo cincisprezece-şaisprezece ani… Lucram într-o comună, pe Dunăre. Mare şedinţă mare. Am fost convocaţi în sala căminului cultural… „Toată floarea cea vestită a întregului apus”… de eră. Noi, intelectualii, stăteam în primele râduri, alături de tractoriştii fruntaşi şi de mulgătoarele care se evidenţiaseră în întrecerea socialistă. La prezidiu: nea Chibuţ-primarul, secretarul de partid comunal şi delegatul de la judeţeana de partid. Se fac prezentările, se alege secretariatul, se citeşte darea de seamă… gargara obişnuită despre realizările organizaţiei locale, întreruptă din când în când de citate din „tovarăşu΄”, de la ultima plenară, multe dintre ele potrivindu-se în context ca oiştea-n gard… Eşti prea tânăr, nu cred că ai prins aşa ceva.

-Am văzut câte ceva la televizor.

-Alea erau mizilicuri. Ce apărea acolo era atent selectat, parfumat şi pomădat. Să fi văzut ce era în realitate! Dacă nu ar fi fost atât de cumplit, putea părea chiar haios. Îţi trebuia însă un destul de pervers simţ al umorului ca să te poată distra un spectacol ca acela. Nea Chivuţ avea un tic verbal când se referea la consătenii lui: „oameni paşnici şi harnici”. După ce l-a auzit de vreo zece ori, tipului de la judeţ i-a sărit muştarul: „Dar mai lasă-ne, tovarăşe, cu oamenii dumitale paşnici. De-aia sunteţi pe primul loc din ţară la crime şi furturi? De paşnici ce sunteţi?” „Acelea sunt elemente declasate. Îşi ispăşesc pedeapsa, la închisoare. Noi, ceilalţi, suntem…”, dă să apere primarele onoarea comunei. „Da, voi sunteţi paşnici, ştiu. Asta, până când împlântaţi cuţitul în careva” zice „tovul” de la centru, cu lehamite… Aşa, şi cu tine.

-Mă crezi sau nu, până în urmă cu câteva zile, nu m-am atins de vreun fir de păr al cuiva. Nici măcar când eram copil nu m-am bătut cu alţii. Stăteam mai mult prin casă.

-Te cred, lasă… Se vede pe tine că nu eşti violent, dar oamenii sunt imprevizibili.

-Ai dreptate. Uită-te, de exemplu, la tine. Pun pariu că în viaţa de zi cu zi eşti cu totul altfel.

-S-ar putea să-l pierzi.

-Sigur că s-ar putea. Dar, tot atât de bine, s-ar putea să nu.

-Uite că mai sunt doar 63 de kilometri până la G… spune ea şi începe să fredoneze, mai întâi fără cuvinte, apoi o aud destul de clar: What’s a nice kid like you doing in a place like this?

-Îţi place să cânţi, constat, stupid.

-Aşa crezi? Very, very clever!

-Degeaba râzi. Poate că n-ai observat, dar mereu fredonezi câte ceva când eşti bine dispusă. Şi maică-mea făcea la fel, dar numai când era bătrânul plecat.

-Asta e de bine sau de rău?

-Ştiu eu? Era doar o constatare. Muzica mă cam lasă rece. Tu însă…

-Mie-mi place, recunosc. E răspunsul pe care îl dă subconştientul meu la întrebările pe care tot el le naşte…

-…?!

-Ştii, parcă văd acolo, înăuntrul creierului, cum se adună câţiva neuroni săltăreţi, îşi fac o canapea moale din grămada de substanţă albă în care se cuibăresc, şi încep să se înghiontească, să se dea rotunzi şi să-şi dea coate, să se-ncaiere de să iasă scântei … după un timp, din atmosfera incandescentă care îi înconjoară, încep să se cristalizeze cuvinte, gânduri dezlânate, multe inutile, pe care le desfac cu gheruţele dendritelor şi le dau la o parte printr-o mişcare scurtă a codiţelor axonale… uneori însă din joaca lor ţâşneşte Întrebarea… Apoi, dacă tot au văzut că sunt în stare de ceva, încep să se frământe să găsească Răspunsul. Aici, e însă mai greu… Încep să foiască neliniştiţi… deja nu mai este doar o joacă… În cele din urmă, adorm… şi visează. Muzica este visul lor colectiv. De multe ori este şi Răspunsul.

-Cam livrescă imaginea asta. Dacă e s-o luăm în seamă, mă întreb ce se întâmplă cu afonii…

-Răspunde-mi tu!

-Păi, e teoria ta…

-A ta, care este?

-Nu ştiu, nu mi-am pus o astfel de problemă.

-Pune-ţi-o! Sună cam obscen, dar asta este…

Începe din nou să râdă, în timp ce mintea mi se chinuie să formuleze ceva cât de cât inteligent. Ah, am găsit!

-Afonii operează cu altceva…

-Vezi că ştii! spune ea cu tonul învăţătoarei care îl stimulează pe prostul clasei.

-Cu imagini… mişcare… formule matematice…

-Exact! Nota 9 şi un sfert.

-De ce nu 10? mă răsfăţ eu.

-Vei afla când te vei face mare, puştiulică…

Sfarsitul capitolului

Categorii:Dublu orb

Înapoi în coteţ!

03/03/2010 31 comentarii

Întâi de toate, un anunţ!

Începând cu sâmbătă, 6.03.2010, mă mut!

De fapt, mă întorc acasă, fiindcă, deşi sunt o vajnică mâţă, locul meu de obârşie e coteţul cotcodacilor sindicalişti.

Staţi să vă povestesc, că nu mă pot abţine!

La îndemnul soră-mii, m-am băgat şi eu în seamă pe un blog mai puţin convenţional: dailycotcodac.ro. Cum în scris nu prea am inhibiţii, am reuşit repede să mă acomodez cu adunătura aia de trăzniţi. Şi să-mi fac prieteni. Mă rog, şi inamici, dar pe ăştia îi trecem cu vederea. Acuma, cum să vă zic, cei care au umblat pe acolo, ştiu că era un loc destul de… primitiv, adică fără de nici unele aproape. Drept pentru care, ăi de se pricep (M3bis, mifty şi Flo) au început să facă ciocul mare: că vor editare, că ce bine le-ar prinde nişte emoticoane şi avataruri, că expedierea premiilor trenează, că Tiranul (ăsta-i Julius, capul răutăţilor de acolo) nu prea apleacă urechea la doleanţele noastre, că vrem spectacol cu cipăndeilii, că-l vrem pe doctorul Şendroiu în echipa de redacţie, şi câte şi mai câte, că nu ne durea gura să cerem. La început, Ăl Mare (adică tot de Julică e vorba) s-a ţinut căpos. După care, se întâmplă să îi pice site-ul pentru câteva ore bune. Zgârieri de cornee, oftică maximă că scade în Zelist. Tetrisul nostru, machiavelic, lasă să se înţeleagă că asta a fost o acţiune de protest a comentatorilor, chestie care-l cam pune pe gânduri pe ochearist. Dar ne dă şi nouă idei. Acuma nu-mi mai amintesc exact a cui a fost iniţiativa (cine ştie, poate mă ajută!), dar am sfârşit prin a ne organiza sub formă de sindicat al comentatorilor de pe DC. Ca la orice început de acest fel, a urmat o efervescenţă greu de imaginat. Tiranul a fost nevoit să ne recunoască existenţa şi să ne îndeplinească cererile. Rând pe rând, că nici lumea nu a fost făcută într-o zi. Cert e că acum avem cam tot ce am cerut. Mai mult de atât: când ne plictisim, sau când are cineva o ideea mai trăznită, o punem în practică imediat. Ultima ispravă: ameninţarea cu greva tăcerii din partea puicuţelor de pe DC dacă cocoşeii nu se vor apuca să cucurige, de Mărţişor, elogios la adresa lor. Acţiune care s-a derulat zilele astea, măgăreaţa picând tot pe bietul Eftimie, ca fiind unul deja obişnuit cu hachiţele femeieşti, el fiind o ţâră însurat, ceea ce-i dorim şi lui Julius cât de curând, că dacă nu se grăbeşte, după aia l-or însura babele.

No, hai că am lungit-o ca la balamuc! S-o luăm cu bref: sătui să tot stăm în gazdă pe platforme mai mult sau mai puţin ospitaliere, la ideea lui kekee, am pus mână de la mână (eu, el, Flo şi Laura) şi am cumpărat un domeniu: cotcodacii.ro. Bineînţeles că cu (scuze!) munca a fost, ca de obicei, M3 bis! El a strâns banii, el a făcut demersurile necesare şi tot el a transferat vechiul blog la adresa nouă. Noi, pe margine, cu aprecierile critice, ca de obicei. Cum, necum, uite că avem casa noastră. Din care, tetrisul s-a oferit să ne dea câte o parte spre folosinţă. Drept pentru care m-am gândit să revin la prima mea iubire, adică la ograda sindicalistă, şi să mă mut cu căţel şi cu purcel aici: http://silavaracald.cotcodacii.ro.

De fapt, asta voiam să vă zic de la bun început, dar m-am luat cu vorba. 🙂

Iar acum, o foto-ghicitoare!

Poate să-mi spună şi mie cineva ce reprezintă poza asta?

Dublu orb (52)

02/03/2010 7 comentarii

-O.k. Cobor în hol, trebuie să dau un telefon, anunţ cât se poate de neutru.

-Vorbeşte de pe al meu, spune ea cu voce întretăiată de efort. Termin imediat cu bagajele. În timpul acesta, poţi…

-Nu. Voi folosi telefonul public. E o convorbire privată şi…

-Du-te dincolo şi închide uşa. Promit că nu trag cu urechea. Uite, dacă vrei, dau televizorul mai tare. Ce te tot fandoseşti atâta?

-Nu mă descurc cu el, ştii bine. Cel public are butoanele mai…

-Ţi-l tastez eu.

-Lasă, mai poate aştepta. Nu era urgent.

-Ah, am înţeles. Nu vrei să aflu ce număr… E-n regulă. Ai dreptate. Unele lucruri e mai bine să nu le ştim…

-Nu-i asta, spun eu. Pur şi simplu…

-Aiurea! Exact despre asta e vorba. Sunt de acord cu tine. Pe bune, sunt întru totul de aceeaşi părere. Hai, du-te, ai la dispoziţie cinci minute.

Ar trebui să i se spună „Doamna cinci minute”. Cred că poate fi destul de enervant să trăieşti mai mult timp cu o fiinţă care să-ţi ordoneze aşa viaţa.

-Crezi că te descurci de unul singur? o mai aud, în timp ce închid uşa. Vezi că scările sunt în dreapta, adaugă ea, cu glas estompat.

O iau în sensul indicat de ea şi sunt pe cale de a-mi rupe gâtul pe treptele care s-au căscat sub mine pe neaşteptate. Cobor cu paşi adăugaţi, şovăitori, ţinându-mă de perete, şi mă opresc în dreptul telefonului fixat în zid la câţiva paşi de ultima treaptă. Scot din buzunarul pantalonilor o fisă şi o introduc în fantă, apoi pipăi tastatura. Recunosc dispunerea în rânduri de câte trei a butoanelor, cu zeroul la mijlocul ultimului rând, aşa că apăs pe ele în ordinea bine-cunoscută. După câteva secunde, începe să sune. Ascult până când, în receptor aud sunetul de decuplat, semn că Spelbul nu este acasă. Robot nu s-a obosit să-şi pună. Sunt tentat să-l mai sun o dată –o fi în altă cameră sau poate că tocmai urcă scările sau doarme- dar ceva îmi spune că este mai prudent să mă opresc. Dintr-odată, îmi convine de minune că „Frodi” s-a hotărât să facă ocolul prin G. Dacă cineva ar dori să afle în ce direcţie mă îndrept, i-ar fi destul de greu, având în vedere aparenta lipsă de ţel a călătoriei noastre. Asta, în caz că s-ar obosi cineva să mă urmărească…

-Nu-i acasă mândra? spune ea, în spatele meu.

Oare de când stă acolo? Mă urmăreşte, sau ce mama naibii?

-Te interesează? parez stângaci.

-Câtuşi de puţin, mă asigură ea râzând. Voiam doar să ştiu cât mai ai de gând să stai acolo ca o momâie.

-Cinci minute, mă trezesc eu răspunzându-i.

-Cinci minute? Pot să ştiu şi eu de ce exact cinci minute?

-Pentru că e unitatea ta favorită de măsurare a timpului. Plecăm în cinci minute, îmi dai voie să mai stau cinci minute în baie…

-O-ho-ho, cineva s-a sculat cu faţa la cearşaf! Bine, cum vrei tu. Stai botos, dar nu mai mult de… cinci minute, până plătesc la recepţie, pentru că după aceea am nevoie de un coechipier vesel şi sclipitor. Ne aşteaptă un drum lung, şi nu vreau să ni se mai întâmple fel de fel de minuni.

O aud, apoi, discutând animat cu o femeie, de la care îşi ia rămas bun ca şi cum s-ar fi cunoscut de când e lumea.

-Mulţumesc mult, Mirela. Deci, cum ies în drumul principal, o iau la dreapta, până la prima intersecţie, apoi la stânga şi tot înainte. La revedere!

-La revedere, doamnă, îi răspunde cealaltă, cu glas cristalin. Drum bun!

Mă ia de cot şi mă împinge uşurel spre ieşire, ghidându-mă în şoaptă.

-Mai avem cam cinci paşi… aşa, acum urmează trei trepte… bravo ţie… vezi că terenul e cam accidentat, uşurel… acum ocolim camionul… şi, uite, ai ajuns la scară. Aşteaptă până când îţi deschid…

O aud făcând drumul invers, tropăind pe scara metalică, descuind uşa şi trântindu-se în scaunul şoferului.

-Poţi urca, strigă ea, în timp ce porneşte motorul care tuşeşte de câteva ori înainte de a încep să toarcă răguşit.

Mă aşez pe locul meu şi îmi reiau poziţia de veghe, cu mâna încleştată pe portieră. Maşina pare de-a dreptul domesticită; porneşte încet, apoi ia viteză treptat, astfel că aş putea ţine un pahar de apă în mâini şi nu s-ar vărsa. Testul paharului cu apă… Primul Edil, verificând noul drum… ziariştii, buluciţi în jurul lui, filmând, luându-i interviuri, fotografiindu-l… reporterul acela cu părul roşcat prins în codiţă, fugind după maşină, cu microfonul îndreptat spre întâiul om al urbei, silindu-l pe cameraman să-l urmeze… bufnitura omului când a căzut pe asfalt, cu camera ridicată deasupra capului… microfonul smuls din mâna roşcovanului care continua să alerge inutil… hohotele de râs ale trecătorilor… Primul Edil continuându-şi, imperturbabil, testul… ploaia de blitz-uri şi felicitări, la coborârea lui din limuzină… transfocarea pe paharul de apă aproape plin… eu, asistând de pe margine la măreţul eveniment, filmând totul… acelaşi eu, în camera mea, mixând imaginile, populând paharul cu apă cu oameni care se agaţă unul de altul în efortul lor de a nu se îneca… „Acesta rămâne”, a decis femeia cu miros acrişor, după ce a vizionat câteva dintre filmuleţele pe care i le propusesem. „Şi acela cu pasărea de fier. Şi cel cu tinerii din parc. Cred că şi imaginile din azil şi-ar putea găsi loc, pe la mijloc. Şi, încheiem cu…”

-Dormi? aud glasul femeii, în liniştea cabinei.

-Nu, mă gândeam la ceva.

-La drăguţa care nu-ţi răspunde? Nu-mi spune, voiam numai să ştii că m-am prins.

-Da, te-ai prins.

-De ce râzi?

-De expresia ta. „Drăguţa”. Vorbeşti ca la bunică-mea de la ţară.

-Şi ce e rău în asta? Mie-mi place la sat. Când eram mai tânără, mergeam destul de des prin comune, cu treburi… Eram odată la marginea ţinutului. Trebuia să fac o anchetă în legătură cu doi pitici…

-Adică, copii?

-Nu, pitici adevăraţi. Dintr-aceia, ca la circ, cu fruntea înaltă, nas scurt, trunchi normal, picioare mici şi uşor crăcănate… Era o căldură de-ţi simţeai creierul arzând. M-am oprit la o fântână, unde, sub un nuc, câteva femei flecăreau, aşteptându-şi rândul.

-Pitice, şi ele?

-Nu, normale. Sau măcar aşa mi s-au părut la prima vedere. M-am aşezat pe o băncuţă, mai la o parte, să mă răcoresc puţin. Abia coborâsem din microbuz, aveam bagaje; urma să stau o zi şi o noapte acolo. Femeile vorbeau întruna, întrerupându-se una pe alta şi râzând în hohote. Vorbeau despre „drăguţii” lor. M-am uitat, atent, la ele. Doar una sau două erau mai răsărite, în rest, care nu era ştirbă avea picioarele strâmbe sau era adusă de spate. Ce mai, nu mă aflam la concursul de Miss Univers. „Al meu mi-o luat gumari, luna trecută. Al tău, ce?” a zis una care se uita uşor zbanghiu. „Basma cu trandafiri”, a răspuns cea interpelată. „Gumari mi-o luat la Paşti.” „Drăguţu-mio o zâs că acum n-are bani, că…”, a spus o femeie de vreo cincizeci de ani, cu un neg în mijlocul frunţii. „Că i-o beut la crâşmă, cu Dorica”, i-a luat alta vorba din gură. „Nu, tu, şi-o luat motor. Da’ la luna care vine, îmi ia musai mărgele, de-alea cu sclipici, de la târg…” Şi tot aşa, hi-hi-hi şi ho-ho-ho! După un timp, a început să mă iscodească femeia cu basmaua: „Mata nu eşti de pe aici.” „Nu. Sunt din oraş.” „Se vede de la o poştă. Da’, ce caţi aici?” Le-am spus, mai pe ocolite, ce treabă aveam acolo, că oricum doream să aflu unde stăteau oamenii ăia. „Ah, vii la a lu’ Telegaru. Pe ea n-o prea văd, da’ el îl mai ajută pe bărbatu-mio la câmp.” „Sunteţi măritată?” am întrebat-o eu, ca proasta. „Sigur că da, ce credeai?” „Păi, v-am auzit vorbind despre drăguţ… credeam că…” „Măritatu-i una şi iubitu-i alta”, m-a informat ea hlizindu-se. „Aici tătă lumea are drăguţ. Poate vreo două-trei pocitanii să n-aibă. Ce parcă bărbatu-mio n-are!” „Şi, nu sunteţi geloasă pe ea?” „Pe Flori? De ce-aş fi?! Îl mâncă?” Şi hi-hi-hi şi he-he-he! toate. „Matale n-ai drăguţ?” m-a întrebat una care se ţinea mai deoparte, o femeie de-o vârstă cu mine, brunetă. „Nu”, i-am răspuns ofuscată. S-au uitat toate la mine, ca la o ciudăţenie. „Deh, dacă n-ai cătare…” a spus cea cu neg în frunte. „Nu-i totul să fii frumoasă, trebe să ai şi ceva lipici.” Asta este: n-aveam cătare, ha, ha! Ele aveau…

-Şi piticii, cu ei ce-ai făcut?

-M-am dus să-i văd. Stăteau într-o casă cât un coteţ de găini. Nici n-am putut intra acolo, aş fi dat cu capul de grindă. M-am uitat doar din uşă. Era curat acolo… Semăna cu o casă mare pentru păpuşi: scaune mititele, un pat scund, o masă cu picioare scurte, dulapuri ca de jucărie… doar aragazul, cratiţele şi oalele erau de dimensiuni normale; în comparaţie cu restul locuinţei, păreau uriaşe; lângă aragaz, se afla un scaun, pe care se căţăra femeia când gătea sau făcea cafea. Am stat de vorbă în curte şi le-am luat datele preliminare: nume, vârstă, cod numeric personal… ştii tu, datele pentru identificare. Între timp, a venit şi medicul din sat. El îi pusese pe pitici să-şi facă actele pentru certificatele de handicapaţi. „Îmi pare rău că nu mi-a venit ideea mai înainte”, spunea el. „Oamenii ăştia-s dintre cei mai harnici şi mai serioşi din sat, dar au nevoie de ajutor mai mult ca alţii. O serie de meserii le sunt inaccesibile, au nevoie de dotări speciale… Le-aţi văzut casa. A trebuit să caut mai bine de câteva luni până să găsesc un tâmplar să le facă mobila… de la primărie, mi-au spus că nu le e de-ajuns adeverinţa pe care le-am dat-o, că este nevoie de un certificat medical de la Comisia de Expertiză a Handicapului la Adult. Pentru asta, trebuia să-i duc la endocrinologie. Am tras maşina lângă casa lor, dar nu m-am uitat că era chiar la marginea şanţului. Abia când i-am auzit gâfâind şi sforţându-se să urce pe brânci, mi-am dat seama că n-aveau cum. M-am dus în spate, i-am luat în braţe, ca pe nişte copii, şi i-am aşezat pe scaune. În policlinică, doctoriţa s-a uitat la ei lung, apoi mi-a spus că trebuie să-i interneze. Adică, oamenii ăştia s-au născut pitici, acum au în jur de patruzeci de ani, iar ea trebuia să-i ţină câteva zile în spital. Poate că mai cresc! Cine ştie, poate că ajung chiar mai înalţi decât mine! Ce gogomană! I-am internat, ce să fac! După ce le-am făcut formele, mi-am zis că să-i ajut să-şi găsească salonul. Am luat-o înaintea lor, la pas. Numai ce-i văd pe ceilalţi pacienţi că încep să râdă şi să-şi dea coate. Când mă uit în spatele meu, piticii fugeau de le scăpărau călcâiele ca să ţină pasul cu mine. Era ca în desenele animate. M-am oprit, i-am plantat într-un colţ de unde le-am zis să nu se mişte până când mă întorc, şi am continuat să caut salonul. Deşteapta aia i-a plasat într-unul de copii. I-am dus acolo, le-am arătat care le sunt paturile şi noptierele, şi i-am lăsat pradă curiozităţii fetiţelor şi băieţilor care se apropiaseră de ei şi îi atingeau cu uimire; nu văzuseră în viaţa lor copii cu barbă sau cu ţâţe… Acum a picat o altă belea pe capul meu: mă tot freacă la icre să le găsesc soţ pentru fiica lor, pitică şi ea. Tot încerc pe Internet, dar te doare bila să vezi ce oferte primesc! E plină lumea de perverşi…” Bine că am prins barieră!

Categorii:Dublu orb

The wall

02/03/2010 26 comentarii

Stau cu fata la el de cele mai multe ori cand vorbesc cu voi. Tot asa stau si cand vorbesc cu mine; adica, scriu. Intr-un fel, s-ar putea spune ca vorbesc cu peretii. 🙂

E primul lucru de care dau cu ochii cand ma trezesc si ultimul pe care-l vad inainte de a adormi. Am prieteni si rude pe care-i vad mai rar decat pe el. Asta e, sunt femeiea care s-a imprietenit cu un perete.

Aveam tablouri si fotografii raspandite peste tot. Nu-mi placea cum era impestritata casa cu ele, asa ca m-am decis sa le adun pe toate in acelasi loc macar in camera mea. Si asta am facut. Am ales un perete, l-am vopsit in alta culoare decat pe celelalte si am inceput sa bat cuie. Dupa mintea mea, fara vreun plan anume, in functie de ce aveam de pus acolo. Si am pus…

Doua tablouri cu pictura naiva. Pe primul l-am primit cadou de la autorul lui. Pe al doilea mi-am zis ca ar fi cazul sa-l cumpar. Dar nu prea aveam bani pe vremea aceea, asa ca i-am dat omului bonurile de masa de pe trei luni. A fost multumit; ca dovada, m-a chemat apoi la toate vernisajele expozitiilor lui. Mai am un tablou facut de tatal lui Pierre, o persoana pe care o cunosc foarte bine din povestile fiului sau, dar pe care n-am vazut-o niciodata. Am si simple reproduceri dupa icoane sau opere de arta care mi-au spus ceva, candva. Am agatat acolo castaniete, medalioane, poza bunicului meu dinspre mama impreuna cu legitimatia lui de serviciu, matanii, o candela, cutia aurita a unei pudriere, un saculet cu ierburi, cateva gobelnuri facute de mine, frunze, stele, acuarele…

Cand sunt obosita sau cu ganduri aiurea, e de ajuns sa ma asez pe scaun, in fata lui, si sa ma uit la el. Reinvie, in mintea mea, zeci de povesti, tes altele, visez, fac planuri… E priza mea la realitatea fantastica din care-mi extrag inspiratia. Ati citit cate ceva din ce-am „produs” asistata de el, asa ca ii puteti da o nota. El e de vina daca scriu balarii, asa ca… m-am scos! 🙂

Categorii:Concurs