Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (54)

Dublu orb (54)

04/03/2010

După douăzeci de ani”

O dureau toţi muşchii şi articulaţiile. „Sportul acesta nu mai este pentru vârsta mea”, şi-a spus zâmbind amar, amintindu-şi de tumultul ultimelor două zile.

Ajunşi la hotel, în loc să se bucure de tihna unei camere numai a ei (şi nu de oricare, ci etajată; la parter un fel de living –o canapea, un televizor, un dulap pentru haine, o masă mică şi un fotoliu adânc- iar la etaj, la capătul scărilor de lemn, un pat imens, cu saltea dublă, aşternuturi curate, o noptieră şi o lampă pentru lectura de seară), lux de care nu mai avusese parte de când îl întâlnise pe orb, începuse să se pregătească cu înfrigurare pentru „marea întâlnire”. Deschisese robinetul căzii, îşi lepădase hainele îmbâcsite, le înghesuise într-o pungă de plastic şi le aruncase pe măsuţă, după care se scufundase până la gât în cada plină. De obicei, adăsta mai mult în apa parfumată, bucurându-se de starea de semi-imponderabilitate pe care i-o dădea presiunea dulce care îi netezea pielea, îi ridica pieptul şi îi subţia mijlocul; privea, minute în şir, cum se ridică uşor colina pântecului deasupra suprafeţei înspumate, vârfurile copilăreşti ale picioarelor (anii îndelungaţi de purtare a pantofilor cu tocuri nu au reuşit să le deformeze), perlele de aer încâlcite în părul pubian, sfârcurile dormind pe moliciunea sânilor, scoica delicată a ombilicului.

Îşi şamponase părul, apoi îşi învelinse capul într-un turban de spumă. Îşi clătise trupul, se înfăşurase în două prosoape albe, pufoase, îşi legase capul cu un altul, mai mic, şi urcase în „dormitor”, să se întindă puţin, doar cât să i se reaşeze oasele la loc. În ciuda surescitării, nu avusese puterea să se împotrivească pleoapelor care-i cădeau peste ochii înroşiţi de încordare şi de praful drumului, aşa că, sub ele, începuse să deruleze unul dintre filmele ei auto-hipnotice, care se compuneau alandala, din imagini cunoscute sau nicicând văzute… „Oh, de-aş putea vreodată descrie tot ce văd în asemenea momente, aş fi altceva decât un scriitor de week-end…” mai apucase să-şi spună înainte de a adormi. O trezise însă sunetul telefonului, care părea că a înnebunit. Încercase să-l ignore, să recadă în undele seducătoare ale somnului, dar el continua să zgârie tăcerea nefirească din jur. A sărit, ca arsă, din pat, plină de o umoare neagră, şi a început să cotrobăie prin triunghiul Bermudelor care era de obicei geanta ei, în căutarea micului gălăgios. Nu a reuşit să dea de el nicicum, aşa că a trântit-o, furioasă, pe pardoseală. A aprins lumina şi s-a uitat în jur, din ce în ce mai iritată. Abia atunci a zărit un aparat telefonic fix, alb, pitit pe măsuţă, pe jumătate acoperit de punga cu haine murdare. A ridicat receptorul şi a urlat în el:

-Cine este?

-Eu sunt, s-a auzit vocea orbului. Ţi-ai uitat celularul. Nu ştiu cum a ajuns în buzunarul lateral al rucsacului meu. Sună ca nebunul, de o oră. M-a trezit din somn!

-Dacă strigi mai tare, nici nu trebuie să foloseşti telefonul, te aud prin perete, i-a răspuns cu cea mai candidă voce. Scuză-mă, n-am ştiut că e la tine. Chiar mă miram de ce nu-l… Trebuia să-l închizi, dacă te-a deranjat.

-Nu ştiu cum, că i-aş fi rupt gura. Iar de răspuns, nu pot. Nu-s ca alţii, băgăcios.

-Bine, bine. Ştiu că eşti un domn, nu-ţi mai da ifose. Vin să-l iau în câteva minute, numai să mă îmbrac.

A închis fără a se mai obosi să zică ceva. „Iar a făcut bot. N-are decât!” şi-a spus veselă, apoi a început să fluiere.

A scos din bagaje unica rochie pe care o luase de acasă în graba mare; arăta destul de şifonată, dar nu mai avea timp s-o dea la călcat, aşa că o trase peste cap şi-i netezi poalele, cu mâna umezită, ca bunica ei, duminica dimineaţa, înainte de a merge la biseerică. Şi-a luat trusa de machiaj şi a intrat în baie. Întreaga bună dispoziţie i-a pierit la vederea claiei de păr ţâşnind în toate părţile. „Am adormit ca proasta, cu părul ud, aşa că acum stă ca o căciulă a soldaţilor din regimentul de gardă al reginei Angliei.” De obicei, îl întindea cât timp mai era încă umed, dar acum era inutil să mai încerce vreo manevră de domesticire. Şi cât îşi dorise să se prezinte în faţa lui îmbrăcată elegant şi coafată impecabil! În loc de asta, femeii fatale îi va lua locul o hipioată de vârstă medie, cu cearcăne sub ochi şi părul ca mătura. Încercă să-şi dreagă aspectul puţin măgulitor trasându-şi o linie sub pleoapele inferioare (închipuindu-se ca pe o adevărată Mata Hari), dar creionul îi tremura, şi tot ce reuşi fusese o linie când mai groasă, când mai subţire, care cobora la marginea ochilor, pentru a întregi aspectul deplorabil iniţial. Îşi dădu cu apă pe faţă şi se frecă cu prosopul, aşa că din toată truda ei s-a ales praful. Obrazul îi era roşu, ochii umflaţi, aşa că nu mai arăta ca o hipiotă, ci ca o tipă ieşită de curând de la dezalcoolizare. Din bine în mai bine!

„Ce-ar fi să nu mai merg deloc? Dar, de fapt, ce am de gând să fac?” Îşi recuperă telefonul de la tânărul orb, îl pupă, în grabă, pe obraz, spre surprinderea acestuia, apoi coborî val-vârtej, nemaiaşteptând liftul.

O aştepta la volanul unei maşini vechi şi bine înteţinute. Fu uşor dezamăgită, dar ajunsă în interior constată că era deosebit de confortabilă, iar pielea cu care erau învelite scaunele mirosea bine.

-Sunt pentru tine, spuse el, aşezându-i un buchet imens de trandafiri albi în braţe.

-Mulţumesc, îngăimă, neştiind ce să facă cu ei.

Nu-i plăceau florile tăiate. I se păreau omorâte înainte de vreme, doar de dragul de a face un gest frumos, care să impresioneze inimile sensibile şi romantice. Ea le prefera vii; în cel mai rău caz, aşezate în glastre, dacă nu direct în pământ.

-Mergem să mâncăm ceva? a spus el cu glasul profund de care îşi amintea cu claritate, de parcă s-ar fi despărţit doar în urmă cu o zi, nu acum douăzeci de ani.

-Ar fi excelent. Du-mă unde obişnuieşti să iei masa de obicei, propuse ea.

-Atunci înseamnă că acasă la mine. Mă crezi sau nu, sunt un bucătar excelent. De altfel, am oarecare probleme cu digestia, aşa că prefer să gătesc…

Abia se abţinea să nu râdă. Şi-a imaginat în fel şi chip întâlnirea aceasta, dar în nici un caz că vor începe să-şi povestească despre beteşugurile vâstei mijlocii. Stătea cu mâna dreaptă agăţată de mânerul de deasupra uşii şi îşi vedea carnea braţului legănându-se o dată cu mişcare maşinii. Se zărea chiar şi un început de celulită, aşa că îşi lăsă mâinile în poale, dar nici aşa nu se simţea confortabil, mai ales după ce observase că în acea poziţie venele i se umflau sub pielea uşor uscată, pe care –în graba mare- uitase să o dea cu soluţie hidratantă. Îşi încrucişă braţele peste piept, conştientă că un cititor al limbajului trupului ar descifra în aceasta neîncrederea referitor la cel de lîngă ea, dacă nu chiar de-a dreptul ostilitate.

Îl privea, cu coada ochiului, şi răspundea monosilabic la întrebările lui politicoase referitor la călătoria ei. Era la fel de înalt cum şi-l amintea, dar mai solid, fără a avea abdomenul rotunjor al bărbaţilor de vârsta lui; avea părul grizonant şi incredibil de bogat, impresie accentuată de tunsoarea soldăţească, ce îl prindea de minune. Nasul uşor coroiat îşi pierduse din semeţie aşa cum era încadrat de obrajii plini şi de bărbia dublă care începuse să-i crească încă din tinereţe. Buzele senzuale pe care şi le amintea se subţiaseră puţin, iar dinţii îi erau îmbrăcaţi cu porţelan. Avea aceleaşi mâini măslinii, cu unghiile atent tăiate, care ieşeau de sub manşetele bluzei vişinii cu gulerul en-coeur. Purta un sacou tip sport, de culoare indefinită şi pantaloni bleumarin de catifea raiată, iar în picioare avea mocasini. Conducea atent, poate puţin prea încet faţă de gusturile ei, ca şi când maşina nu îi aparţinea şi îi era teamă să n-o zgârie.

Se opriră pe malul unui lac, la o terasă unde chelnerii păreau a-l cunoaşte bine. Fu nevoită să-şi aleagă meniul la întâmplare, deoarece îşi uitase ochelarii de citit la hotel. În aşteptarea mâncării, el începu să povestească ce s-a ma întâmplat cu viaţa lui începând din momentul când se despărţiseră. Fusese însurat cu o ingineră, fostă colegă de facultate, cu care avuseseră o fată, acum emigrată în S.U.A. Între timp, femeia murise din cauza alcoolului. Din spusele lui, reieşea că, în ultima perioadă a vieţii ei -fără îndoială, nefericită-, începuse să aibă halucinaţii vizuale cu care îi tracasa pe ceilalţi membri ai familei.

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. kekee
    05/03/2010 la 00:30

    Proastă idee de a te întâlni cu dragostili din tinereţe, sau cu vreo febleţe de pe atunci.
    Vede şi celălalt că te-ai deteriorat, şi tu că s-a deteriorat .
    Mai bine nu, măcar rămâi cu imaginea frumoasă de pe atunci.

  2. melami
    05/03/2010 la 00:33

    Şi tu, şi Flo, sunteţi, în felul vostru, mai romantici ca mine.
    De ce nu, la o adică?
    Să vezi dacă ai pierdut ceva. Sau să-ţi imaginezi cum ar fi fost viaţa ta dacă făceai alte alegeri. Să te confirmi ca om, măcar în ochii tăi.
    Unde vă e curiozitatea?

  3. kekee
    05/03/2010 la 00:50

    Nu e aşa !
    Pentru că de obicei se încearcă a se demonstra celuilalt ce a pierdut.Se minte.
    Mie mi s-a întâmplat acu’ 2 ani.
    Întâlnire în parcarea unui mall.
    Am rămas cu un gust amar.Era îmbătrânită, cu un pardesiu ponosit, cu un zgâmboi agăţat de poalele pardesiului, cearcăne, neîngrijită. ( ea care era cea mai ingrijită, inteligentă şi curtată dintre toate fetele din gaşcă ).
    Şi în ciuda faptului că la acea oră eram ilustraţia în carne şi oase a ” succesului ” , deci trebuia să îmi dea câţiva fiori sadici de mulţumire acea întâlnire, nu a fost aşa.

  4. melami
    05/03/2010 la 00:59

    Oare ea cum te-o fi văzut?
    Poate că i-ai apărut ca un tip uşor obtuz, mulţumit de succesul tău socio-pecuniar, vorbind „intenţionat” cu accent italienesc…
    E adevărat, mai ales cât timp copiii sunt mici, femeile trec prin perioade mai dificile. Pur şi simplu nu au timp de ele însele. S-ar putea totuşi să ai surprize plăcute când o vei revedea peste ani, detaşată puţin de grijile maternităţii…

  5. kekee
    05/03/2010 la 01:20

    Fals !
    De oricâte ori am ocazia vorbesc ” ţărăneşte”, şi chiar fac pe gigi modestul.
    Îi detest pe cei care ” vorbeşte aşa româneşte pentru că a uitat dacă este departe la Romania”
    Doar că eram întors în primăvară ( cam pe timpul ăsta ), de pe un şantier de undeva cu muuuult soare, ( soru-mea când m-a văzut a zis că-s „indecent de bronzat” ), binişor îmbrăcat, cu o maimuţică ce mă aştepta cuminte în maşina cumpărată de puţin timp, ochelari de soare şi bunădispoziţie.

  6. kekee
    05/03/2010 la 01:23

    De obicei cand îţi întâlneşti amicii din an în paşti , toţi se simt ” datori ” să te înformeze ce mai face cealaltă persoană, chiar dacă le spui că nu te mai interesează, aşa că nolens-volens , ştii tot.
    Şocul vizual rămâne chiar dacă ştii.

  7. melami
    05/03/2010 la 01:24

    Mă bucur pentru tine. Mai puţin pentru „maimuţică”. Ştiu eu de ce! =))

  8. kekee
    05/03/2010 la 01:35

    Nu maltratez animalele 😀

  9. 05/03/2010 la 06:17

    aaaa… am vrut sa spun buna dimineata 🙂 M’a blocat putin conversatia citita, trebuie sa recunosc. Pacat ca nu am timp sa ‘dezbat’ si eu problema, dar recuperez eu intr-o zi 🙂

    P.S. Sunt in urma rau si cu ROMANUL :((((
    Sa auzim de bine!

  10. melami
    05/03/2010 la 09:07

    Sa ai o zi buna! 🙂

  11. Blanche Neige
    05/03/2010 la 11:20

    @kekee
    Ntz, ntz, adica cum, tu mergi la shopping si iti lasi maimutica in masina? Ce rusine….

  12. 05/03/2010 la 12:04

    Pe lângă faptul că nu m-am putut dezlipi de text, într-un fel ce a ignorat nesimţit telefonul de serviciu care îmi suna insistent, m-am regăsit în fraza cu florile tăiate. Şi mie îmi par ucise prematur, le prefer la locul lor, în pământ, pentru că şi în glastră e ca şi cum ar fi mutate disciplinar.
    Cât despre întâlniri peste vremuri, deşi nu a trecut foarte mult timp, recunosc că eu am avut o întâlnire ciudată, cu mine, cea din liceu, şi colegele mele. În adolescenţă păream mult mai… adultă decât ele, relativ recent m-am regăsit în ipostaza interesantă de-a părea un copil printre ele.

  13. kekee
    05/03/2010 la 12:31

    @bianca
    nuuu, breee !
    Shopinguitul chiar se terminase, si eram pe punctul de a pleca.
    Se holba cuminte In masina la ce ii cumparasem, doar nu era sa stea gura casca ” la ce vorbesc oamenii mari ” 😀

  14. kekee
    05/03/2010 la 12:32

    sau ” la ce vorbesc cei de virsta a treia „.

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: