Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (50)

Dublu orb (50)

28/02/2010

Ia să stau un pic mai comod, că n-o fi foc. Aşa… Să vedem mai bine ce este pe alte canale… Film de acţiune… film de acţiune… bălărie… muzică populară… film de acţiune… MTV… post nemţesc… turcesc… cine s-o uita la astea?… rentează?… film de acţiune… talk show… să fiţi voi sănătoşi, dacă vă închipuiţi că-mi pierd timpul cu voi… film de acţiune… vorba lui fiu-meu, când era mic: film cu „pupături, împuşcături şi gagici goale”… ia să mă uit la ăsta, l-am mai văzut de vreo trei ori, dar nu rezist să nu-l văd iar: Full Monthy… aşa băieţi, daţi-i bice… You can keep the hat on

Gata, s-a terminat. Ce somn îmi este, fir-ar să fie! Şi nu-i decât… să vedem… unsprezece şi un sfert… Ce-o să fac până dimineaţă? Cred că, totuşi, voi dormi puţin. Iepureşte. Oricum, am somnul uşor, aşa că n-am de să-mi fac griji. „Odel” doarme dus. Chiar dacă ar avea accese de nebunie, acum e „descărcat” pentru un timp. Şi-a făcut „numărul” cu tipul din camionetă… Aşa se întâmplă în cazul cutremurelor: dacă sunt mai multe şi de magnitudine slabă, exista şansa să scapi de unul catastrofal… Mâine însă camere separate, cheia întoarsă de două ori în broască… Deocamdată, doar mă odihnesc… cu urechile ciulite… ce tare mă frig tălpile… am închis camionul? Nu se strică marfa omului? Hait, am uitat s-o sun pe nevastă-sa! Mâine, neapărat… Mâine trecem prin G… Poate mă opresc să beau o cafea cu… Nu zice el aşa? „Dacă treci prin oraş, sună-mă, să bem o cafea împreună!” Atâta amar de timp… Nici măcar nu-mi place cafeaua… Sau, poate, nici măcar n-o să-l anunţ, deşi tare sunt curioasă…

… nu trebuie să-mi fie frică, n-o să-mi facă nimic… nu se descurcă fără mine… nu poate… …

Ce mi-a dat Buna-Nebuna să sug, odată cu laptele ei? O născuse pe Renata, mătuşa mea cea mai mică, iar mama se angajase la combinat, aşa că nu mă mai putea alăpta… M-au lăsat la ea până când am mers la şcoală. De ce o fi făcut bunică-mea atâţia copii, când, după primii patru, putea avorta legal? Religioasă nu prea era, altfel nu înţeleg de ce n-a vrut să se spovedească la un preot nici măcar înainte de a muri… A făcut-o însă în faţa mea; astfel am aflat povestea „nebuniei” care se pare că mi s-a transmis peste o generaţie… În ciuda celor şapte sarcini, trupul ei arăta ca acela al unei fetişcane. Ba parcă, pe măsură ce se mai elibera de un copil care îi lua fiinţă în pântece, se mai decojea de un strat care îi prisosea… În pozele ei de nuntă, era o femeie tânără numai bună de prăsilă: sâni plini, braţe rotunde şi puternice, şolduri largi, coapse ferme. Pe măsură ce năştea, se împuţina, dar nu se usca, aşa cum am văzut la altele… Chiar şi liniile feţei i s-au schimbat: în tinereţe, erau cumva lipsite de expresie, ca o bucată de lut pe care abia începi s-o modelezi. În timp, au devenit pregnante şi limpezi, proaspete, astfel că, în fotografia pe care a făcut-o după ce a născut-o pe Reni, şi în care apar şi eu –boţ de carne cu faţa cât pumnul-, nu poţi să o deosebeşti de mama mea… Era o femeie cultivată, dar nu ştiu de ce părea că acest lucru mai mult o încurca decât o ajuta. …veşnic în criză, dar nu în sensul că devenea agitată văzând că nu le poate birui pe toate, ci în acela că făcea mai multe activităţi deodată; am văzut-o tricotând în timp ce trăgea cu coada ochiului la o carte pusă pe un pupitru pentru note muzicale din vremea când gemenii luau lecţii de violoncel; peste toate acestea, supraveghea şi copiii care foiau prin jur, împărţind dreptatea atunci când se încăierau. Te aşteptai ca, după o asemenea viaţă, să se stingă prematur, dar n-a făcut-o decât la 80 de ani, şi atunci din cauza excesului de zel al unui chirurg… Adevăratul ei talent era însă broderia. Nu ştiu cine a iniţiat-o… Avea un gherghef mare, pe care pânza era strânsă atât de bine încât puteai cânta pe firele ei ca pe coardele unei harfe. Nu folosea modele, ci le crea după capul ei. Nu ştia ce va ieşi… afla abia la sfârşit, odată cu noi… girafe cu gâtul încolăcit drăgăstos în jurul unor şerpi solzoşi, flori carnivore, din gura cărora se zăreau jumătăţi de animale, insecte ciudate, pe care nu le găseai în atlasul zoologic, siluete de oameni cu membre disproporţionat de mici, chipuri halucinante şi priviri ascunse în spatele ochilor deschişi, clădiri cu arhitectură barocă, din care auzeai acorduri de orgă, peisaje prin care şuiera vântul, apoi, spre final, doar sunete, acorduri muzicale şi vibraţii; privindu-le, nu puteai distinge nimic, dar auzeai, sau mai degrabă simţeai, fragmente de melodii, suspine, zgomotul pe care îl fac, în interior, lacrimile care se preling pe obraz, scânteile care ies din zbaterea gândurilor, hohote de râs venite de niciunde… După ce i-au plecat copiii din casă, a uitat, dintr-odată, cum se ţine acul în mână. Nu ştia nici să-i coase bunicului un nasture, aşa că „moşu” trebuia să apeleze, pentru aşa ceva, la o vecină care se minuna în gura mare cum de nu se pricepe „artista” la un lucru de nimic ca acesta… Se plimba prin casă ca o nălucă, nereuşind să pună ordine între lucruri, gătea numai cât să nu-şi ridice bărbatul în cap şi spăla doar atunci când nu mai aveau ce purta. Eram destul de mare ca să văd că se întâmplă ceva neobişnuit cu ea, şi chiar de n-aş fi fost, îmi ajungea la urechi nemulţumirea mătuşilor care o judecau aspru pentru delăsarea de care se lăsase cuprinsă. O tratau ca pe o fiinţă pe cale a se decrepi… Ea nu făcea decât să se… recompună. Era ca şi când cineva încearcă să ansambleze un puzzle uriaş, din care –la o privire neatentă- părea că lipsesc câteva piese… Ce a ieşi însă aveam să vedem cu toţii… Când am mers la bunici, în prima noastră vacanţă –a mea şi a Renatei, care fusese dată, în contrapartidă, mamei, s-o ţină la şcoală- am crezut că am greşit adresa. Schimbase toată mobila din casă, scosese de la ferestre perdelele pe care le brodase… dar cel mai mult ne-a izbit înfăţişarea ei: arăta ca o soră a ei mai tânără, de existenţa căreia nu aflasem până atunci. Suplă, agilă, îmbrăcată ca o adolescentă… culmea era că hainele acelea „nepotrivite vârstei” parcă îi crescuseră pe trup, erau ca o a doua piele… Eram încântată că am o asemenea bunică; nu însă şi fetele ei… „Uite la ea, a dat în mintea copiilor! Nu vede că-i penibilă cu pantalonaşii ei trei sferturi, cu bluziţele de şcolăriţă şi cu vestele ei fantezi. De ce-i dă voie tata să se facă de râs?…” Deşi aveam doar opt ani, ştiam ce le deranjează cel mai mult: privirile bărbaţilor atraşi de trupul care îşi uitase vârsta. În plus, Buna-Nebuna începuse să se machieze; nu se limitala a-şi colora buzele şi a-şi contura ochii, ca alte femei. O urmăream fascinată cum îşi fixa oglinda pe masa de toaletă, îşi înşira cutiile cu farduri, creioanele şi pensulele, îşi studia faţa pură… stătea un timp în linişte, ca spre a asculta ce-i spun trupul şi sufletul, apoi începea să-i dea contur şi culoare, ca altădată, când broda… Reuşea să fie de fiecare dată alta: când gheişă, când femeie fatală, când fecioară inocentă, când boemă, când intelectuală rasată… Nu părea să-i pese de părerea celorlalţi; de a mea însă ţinea seama; poate şi pentru că îmi plăcea fiecare chip sub care mi se arăta; era de ajuns să o privesc, că-i auzeam gândurile, bătăile inimii, zvâcnetul sângelui prin artere; i-am spus asta; s-a uitat la mine lung, apoi m-a întrebat: „Cum sunt acum?” „Eşti soare… şi nisip… şi cămile”; apoi, altădată: „.. noapte… şoapte… vânt… nelinişte…” sau „… sunet de chitară… dans… nebunie…” Bătea din palme, fericită, şi mă strângea în braţe, şoptindu-mi: „Eşti ca mine. Vezi inima lucrurilor”. Eram fericită, în ciuda privirilor piezişe ale celorlalţi… N-am mai revăzut-o decât când am fost suficient de mare încât să pot lua decizii de una singură. Embargoul mătuşilor… În ciuda lui, ajungeau câteodată la urechile mele zvonuri despre felul în care a luat-o razna bunică-mea… După ce le curăţam de noroiul vorbelor, rămâneau doar experienţe fascinante, la care mă gândeam luni sau ani, până când aflam ce alte „isprăvi” a mai făcut ”zărghita”, şi o luam de la capăt. Poate că de acolo îmi vine talentul de a broda poveşti… S-a dovedit că nu m-am înşelat prea mult în tot acel timp. Am avut ocazia de a afla asta când era pe patul de spital, cu o zi înainte de a muri. Simţea, probabil, că nu se va mai trezi din anestezie… nu ştiu de ce a acceptat operaţia, nu era o urgenţă… poate că se săturase de viaţă şi a ales acest tip ciudat de euthanasie… Mi-a spus de ce l-a lăsat pe „moşu” şi a plecat în lume („Mirosea a moarte… A mai trăit mulţi ani după aceea, aşa că, probabil, miasma aceea venea dinspre sufletul lui, nu de la trup…”); mi-a povestit despre Profesor („L-am iubit pentru că mă săruta. Bunicul tău n-o mai făcuse de douăzeci de ani…”), despre Puşti („Era pe jumătate nebun. Credea sincer că mă iubeşte. În realitate, doar îl fascinam… I-am redat libertatea pentru că trebuia să-şi trăiască tinereţea alături de o fată de vârsta lui, nu de o babă…”) şi despre Avocat („L-am prins în amurgul vieţii. Era de viţă nobilă, instruit, politicos, generos, copilăros, vulnerabil, intolerant cu prostia născută din lene, că faţă de cea nativă avea respect şi compasiune; din păcate, era lipsit complet de simţul umorului, dar compensam eu… Mi-ar fi plăcut să-mi petrec cu el bătrâneţea, dar l-am iubit prea mult ca să-l smulg din mijlocul familiei care nu se putea dispensa de el. În plus, mă obişnuisem cu singurătatea”)… Ultimele ei cuvinte… „Ţi-am lăsat toate cusururile mele. În suflet. Şi cusăturile. În sertarul de sub televizor. Nu ştiu dacă acum vei mai pricepe ceva din ele. Când erai mică, erai printre puţinii care vedeau. Oricum, ia-le, e mai bine să le ştiu la tine, decât să fie folosite la ştersul prafului. Fă ce vrei cu ele. Nu cred că le vei pune la geamuri… nu mai sunt la modă… de fapt, n-au fost niciodată… Te văd însă într-o rochie făcută din ele. Sunt pline de vise şi închipuiri, te vor ajuta poate în vreun fel…” Rochia mea albă cu care eram îmbrăcată când s-a apropiat el de mine atunci a fost făcută din apele uneia dintre ele… În jurul meu toţi se topeau de căldură, dar, sub ea, trupul îmi era învăluit de unde răcoroase… Din resturile ei, am pus-o pe croitoreasă să-mi facă eşarfa cu care mă leg la gât când scriu… talismanul meu…

… se luminează deja… Uite că nu s-a întâmplat nimic. M-am temut, ca proasta… Poate că mai prind câteva ore de somn, altfel nu văd cum voi putea conduce… Ciudat, nu mă simt deloc obosită. E doar o impresie probabil… sau chiar am dormit şi nu mi-am dat seama…

Sfârşitul capitolului

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. 28/02/2010 la 17:47

    frumos….

  2. melami
    28/02/2010 la 18:10

    Da. Şi florile tale sunt frumoase! 😉

  3. 28/02/2010 la 20:53

    Pe bune e frumosă descrierea , ai fost de-a dreptul măiastră.Ai pus inimă în ce ai scris deasupra.
    Eu sânt unul care e destul de cârcotaş şi zgârcit cu laudele ( dacă le foloseşti prea des se demonetizează ).
    Dar scrierea de azi chiar e frumoasă , pe bune.
    PS. florile mele dejaba le-am stropit ca să rămână stropi pe vârfuri şi pozate cu soarele în spatele lor să pară mici diamante, doar că nu am reuşit, o fi săpuniera sau fotograful de vină , bo.

  4. melami
    28/02/2010 la 22:12

    Muţumesc, kekee! Sigur că am pus suflet, altfel chiar nu ar avea rost să-mi perid timpul cu scrisul.
    Lasă că arată bine cactuşii şi aşa. De fapt, ce alte flori ar fi fost mai potrivite, venind din partea unui arici?! 😀

  5. Blanche Neige
    01/03/2010 la 12:42

    Na ca am ajuns la zi cu cititul, da sa sti ca daca ma dau astia afara de la birou ca in loc sa muncesc, citesc, ma ti in gazda, bine?
    Mai dar ce de aventuri am ratat, doua batai, o calatorie lunga. Astept sa vad cum se desfasoara ostilitatile pe viitor, presimt ca se vor desparti si o vor lua pe drumuri diferite, pentru ca ii simt ca deja se irita reciproc…

  6. melami
    01/03/2010 la 16:54

    Sa vedem ce-o mai fi… 🙂

  7. Florian
    01/03/2010 la 20:00

    Nu ştiu dacă pe dinăuntru eşti asemeni lui Frodi sau bunicii ei, dar faptul că poţi modela astfel de personaje îmi spune că ai ceva din misterul şi „éclat”-ul lor.
    Mi-a plăcut mult ce ai scris, mi-ai amintit de Ionel Teodoreanu şi de Rodica Ojog Braşoveanu. Ce dacă nu e nicio legătură între ei, mie mi-ai amintit de amândoi.Şi nu mă întreba de ce, că habar n-am.

  8. melami
    01/03/2010 la 20:41

    Nu te întreb. 🙂
    În rest, „Simona” explică mai bine decât mine cât din ea este în personajele ei. 🙂

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: