Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (49)

Dublu orb (49)

27/02/2010

Frodi. „Hotel California”

Iată-mă ajunsă de unde am plecat: în baie, cu uşa închisă, încercând să-mi delimitez propriul spaţiu vital. Dincolo… dincolo doarme un bărbat tânăr, pe care abia dacă îl cunosc. Dacă mi-ar fi spus cineva că voi ajunge în situaţia aceasta, i-aş fi zis că bate câmpii. Şi totuşi… Afurisiţi să fie toţi şoferii din lume! Dacă nu-şi băga cheliosul acela coada, aş fi călătorit şi acum în linişte, oprindu-mă unde vreau, stând cât doresc. Aşa… Săracul, era cât pe ce să… Cine şi-ar fi închipuit?! Nemernicul ăla arăta ca o persoană amabilă şi cumsecade!… Oare l-o fi atacat într-adevăr sau tipul este într-o dungă, cum scrie în certificatul lui de pensionare? Prea am trecut uşor peste asta. Trebuia să-l iscodesc mai mult, să văd de unde i se trage diagnosticul… Delir paranoid… Adică, e cam alături cu drumul uneori. Uneori… Când? Când e părăsit pe neaşteptate? Adevărul este că l-am expediat fără prea multe menajamente. Nu sunt o actriţă grozavă, aşa că am impresia că a sesizat uşurarea pe care mi-o aducea plecarea lui. Era o ocazie prea bună s-o las să-mi scape… Partea mea masculină a crezut că se descurcă de minune. Aşa procedează, de obicei, bărbaţii cu tipele care îi încurcă. O femeie îşi pregăteşte terenul, te ia pe departe şi, în cele din urmă, te face să crezi că a fost ideea ta să pleci, că-i laşi un gol în suflet pe care nu-l poate umple nimeni mult timp. O femeie adevărată… doar că eu nu sunt… dacă aş fi, m-aş afla acum alături de ai mei, nu aici, în hotelul acesta de două stele, la naiba-n praznic… Ăştia nu s-au obosit nici măcar să pună un sul nou de hârtie igienică… iar coşul de gunoi nu are sac de rezervă… cine ştie ce salarii de mizerie le dau îngrijitoarelor… Şi, totuşi, vânătaia de pe faţa lui… e clar că a încasat-o. Atac sau apărare? Atac… dar de să-l atace pe haidamacul acela?… un mic acces de nebunie?… Nu-i bine aşa, mă învârtesc în cerc… În mod normal, ar fi trebuit să aşteptăm echipajul Salvării, să mergem apoi la Poliţie şi să declarăm fiecare ce ştie, dar cine zice că aceasta este o situaţie normală? O femeie care a şters-o de acasă din motive greu de înţeles („Dar ce i-a lipsit, dragă?”… „Aşa-s unele, când nu mai pot de bine, o iau razna”… „Nu era mai simplu să-şi ia un amant?”) şi un orb cu patalama de nebun! La urma urmei, el are tot dreptul să acţioneze ca un scelerat; eu, ce justificare am? Bine, trecem peste middle age crisis, e fumată de mult; se tratează cu hormoni de împrumut şi cu sânge proaspăt… sânge… mamă, cât sânge era în cabină şi pe hainele lui!… şi pe bastonul lui alb… unde naiba o fi, l-o fi aruncat, că nu l-am mai văzut… Ce rece e capacul acesta, poate mă aleg cu o cistită… Frumoasă imagine: „şoferul iadului” oprind din sfert în sfert de oră ca să facă pipi în tufişuri!…

Gata, la duş cu mine! După cum arată apa, cred că ăsta n-a mai fost folosit de o vecie… Mucosul de recepţioner… „Cât să fie? O oră, două?… Trei sute ora, fără chitanţă… Doar cât să dăm femeii pentru că schimbă aşternuturile…” Cum era poezia aceea? „Noi ne iubim în paturi de-mprumut”… Nu-mi amintesc exact, dar era ceva de Minulescu… Dar apa asta nu se mai încălzeşte odată? La dracu, mi-am uitat trusa în maşină! Nu mă duc după ea nici să ştiu că mă spăl cu deodorantul pentru veceu! Să trec din nou prin sala aceea plină de beţivi care se uită tâmp la tine şi râd deşucheat… Mai bine, lipsă. Ah, uite că au săpun, mare minune! O fi de pe vremea lui tata Noe, la cât de jerpelită îi e învelitoarea… miroase a leşie, cum mă aşteptam. Nu-i nimic, important e să facă clăbuci… o să miros ca Lina, spălătoreasa, dar n-am de gând să fac o criză de depresie dintr-atât. El cu ce s-o fi spălat?… Uf, ce mă ustură ochii! Ce-au băgat ăştia în săpun? Sodă caustică?… Oare cum s-a obişnuit cu lipsa vederii? E ca dracu! M-apucă ameţeala… stai să văd… aşa… acesta-i robinetul, peretele… perdeaua duşului… asta ce-o fi?… ah, capacul rezervorului de la… uşa… cum ajung ei să se descurce? Îşi numără paşii?… Ah, bastonul… acela e cheia… acum ce se face fără el? Va trebui să-l duc de mână, ca la venire? O să-l duc, ce să fac. „Mama răniţilor!” Ce prosoape jegoase! Lasă că nici alea din Paris nu erau mai de doamne-ajută! Aşa de select era hotelul, că nu avea nici măcar o stea pe el. Da, hotel de mâna a şaptea, dar cina, în restaurante selecte; plimbările, cu taxiul. Boierie!…

Cine o fi stins lumina? Eu… sau el?… Proastă sunt: bineînţeles că eu, că pe el nu văd de ce l-ar deranja… Sunt obosită, uit de la mână până la gură… Noroc cu televizorul… În dimineaţa aceea, prima, am avut impresia că… bineînţeles că a fost o prostie. M-am cam speriat… Aşa cum stă încovrigat, nu pare decât un copil neajutorat. Dacă mi-aş pune mintea cu el, chiar şi eu l-aş putea bate, şi totuşi… Cât de speriat (sau furios?) trebuie să fi fost ca să-i facă ăluia capul chisăliţă!

Ştirile serii… ce dor mi-a fost de ele! Aceleaşi capete pătrate de politicieni, aceaşi prezentatori constipaţi, aceaşi miniştrii cu mutre ce mimează compasiunea şi competenţa, aceaşi bătăuşi, violatori, scandalagii, criminali… cei printre care mă învârt acum, Doamne! Până mai ieri, credeam că lumea mea nu se poate intersecta cu a lor, dar uite-mă aici, în carne şi oase; şi cucuie, dacă nu sunt atentă! Zona crepusculară a României. Oameni pe care îi vedeam înainte doar pe micul ecran: feţe abrutizate, gesturi obscene, vorbe răstite, abrupte, situaţii imprevizibile… Nici când se distrează nu sunt mai simpatici… ba, dimpotrivă… Acasă, seara, când nu puteam adormi, căutam un post de muzică populară sau de petrecere, îl puneam pe mute şi mă uitam fascinată la figurile săltăreţe care ţopăiau băţos, cu pieptul umflat de mândrie că-i văd neamurile la televizor, chiar şi pe post de figuranţi dănţuitori… duetele acelea stereotipe… un bărbat cu burtică făcând pe fantele, şi o femeie boită, cu sfieli feciorelnice; în timp ce unul dintre ei cântă, celălalt saltă lângă el, cu mâinile în şolduri, doi paşi la stânga, doi la dreapta, doi la stânga, doi la dreapta, apoi inversarea rolurilor… feţe grase, cu zâmbete încremenite pe buzele lătăreţe… ochii ţintă în camera de filmat, flirt cu telespectatorii, lasă-l pe fraier să dea din gură… eu sunt vedeta; ce, nu se vede?

Oare doarme? Toată după-amiaza a cucăit. Unde încape în el atâta somn? Bietul băiat, a cam tras-o azi… Lasă-l să vadă şi el cum e să se apuce unii şi alţii să te pipăie. Auzi la el: am sărit la bătaie în bar! Doar m-am apărat. Ca şi el, azi. Doar că eu nu aduc oamenii în stare de leşin… Trebuie să fi lovit cu sete de i-a crăpat ţeasta… Se zice că nebunii dobândesc puteri nebănuite când îi apucă… Ei, acum chiar mi-e frică să adorm în aceeaşi cameră cu el. Mai bine nu mă gândeam la asta. De ce oi fi cedat? „Hai să luăm doar o cameră. Am trecut proba focului noaptea trecută. Ştii bine că nu te paşte niciun pericol…” Atunci nu mi-au trecut prin minte toate aceste lucruri. Nu ştiu ce-i cu mine, am momente în care nu pot realiza complexitatea unei situaţii. Nu văd întregul, ansamblul, ci doar părţi ale realităţii, nu neapărat pe cele semnificative, şi-apoi îmi dau cu pumnii în cap, şi cu capul de pereţi: „Tii, cum nu mi-am dat seama atunci?! Era atât de evident!”… Cum se numeşte asta? Trebuie să aibă un nume; toate chestiile astea psihologice au… Vedere de ansamblu şi în perspectivă, asta e! A mea este prin ochelari de cal. Dar cine-mi ţine hăţurile? Acasă era Filip; aici…? Copiii… ce-or simţi acum? Un complex de inferioritate faţă de ceilalţi? De vinovăţie, că i-a părăsit mama?… Nu mi-aş ierta-o dacă ar fi aşa… Sau doar indispoziţie pentru situaţia penibilă în care i-am pus. Mai degrabă, asta… I-am învăţat verticalitatea, el doar versatilitatea… Cu toate acestea, în jurul lui gravitau când reuşeau să-l prindă acasă… lui îi povesteau despre reuşitele lor… mie îmi rezervau doar crizele, apoi nici pe acelea… „Îi pregăteşti pentru o lume vetustă care există doar în mintea ta”… Apoi, când n-am mai făcut-o: „Eşti o mamă neglijentă”. Acum – una absentă… Întotdeauna la extreme, niciodată pe linia „corectă”. Prea înceată sau prea rapidă, niciodată în viteza normală… mereu defazată… Of, Doamne! …

N-o să dorm la noapte; voi sta aşa, în capul oaselor, şi o să-mi păzesc pielea dacă e cazul. A naibii să fie cine o mai accepta aşa ceva, altă dată!… Asta dacă va mai fi o dată viitoare… Ar putea să mă sugrume… sau să-mi pună perna pe faţă… cuţit nu are, briceagul îi este încă la mine, bastonul nu-i aici… ce tâmpită pot fi! El doarme ca valiza-n gară, iar eu stau cu ochii cât cepele şi inventez drobul de sare… „Drob de sare în spinare, mălăieş în călcâieş”… călcâiul lui Ahile… Troia… cal troian… ochelari de cal troian… Aşa se nasc metaforele? Sau butadele?… Să-l întreb pe Grig, el e poet, trebuie să ştie… Mi-a fost milă de el când îmi povestea… Ciudat specimen! O ţine încurcată pe Olena de mai bine de zece ani, şi când îl anunţă femeia că vrea să facă un copil, cu el, o refuză. Hai, în cel mai rău caz, acceptă să-i facă unul, dar roagă să nu fie implicat în creşterea lui. „Eu n-am cerut să mă nasc. Nu vreau să contribui la aducerea pe lume a altui nefericit”, spunea el, de parcă ar fi avut garanţia că micuţul îi va semăna neapărat în acest sens. N-o fi întâlnit şi oameni fericiţi pe lumea asta? Dintr-aceia care râd din orice, debordează de vitalitate şi îşi trăiesc fiecare zi ca pe ultima de care au parte. Eu, da. De exemplu, pe Eta. Cardiacă. Internări cu duiumul la cardiologie; de două ori pe an, în staţiune; nicio petrecere la care să lipsească; elegantă ca o ducesă; veselă şi optimistă; iubăreaţă; gurmandă, inventivă. Epicuriană, dacă luăm cuvântul în sensul lui pozitiv. Doctorii nu credeau că va trece de cincizeci de ani. Şi uite că a împlinit 70, şi e văduvă de zece. Nea Dorel, un munte de om, fost boxer – secerat de un infarct năpraznic, în timp ce stătea pe fotoliu, la televizor… Ei, dar Grig e de meserie neînţeles, deci nefericit. Odrasla lui ar fi cazul să fie şi ea aşa, nu? Aşa că i-a refuzat Olenei bucuria maternităţii. Ceasul ei biologic însă: „Tic-tac, vreau un bebe!” S-au despărţit de patru luni. Cu toate astea, de sărbători a căutat-o, i-a dus un cadou… „Cel mai scump inel din oraş. Şi ea nici măcar nu mi-a zis mersi. Sau să mă pupe pe obraz… Cu alţii se pupă toată ziua. Una-două, cu cine se întâlnea, îi ţocăia pe obraz, că i-am şi reproşat odată că-i prea prietenoasă cu oricine…” Nici prin cap nu-i trecea că un fir de aur în chip de verighetă ar fi contat mai mult pentru ea decât „cel mai frumos inel din oraş”… Altul cu ochelari de cal… Să facem un club, ceva. Sau un partid…

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. 27/02/2010 la 16:06

    Ne imputim aicea!

  2. Florian
    28/02/2010 la 22:54

    Scrii mişto, iguano, pe bune. Nu te împăuna, că nu-s critic literar, aşa că nu se pune. Dar mie-mi place şi ce scrii, şi cum o faci (adică şi fondul şi forma, soro).
    Da’ Filip ăla cine pălăria mea mai este, că până acu’ n-ai zis nimic de el. Aşa-l chema pe turbatul ăla de Laci?

  3. melami
    28/02/2010 la 22:56

    Măi, Flo, nu te grăbi, că te dumireşti şi singur! O zice „Odel” la un moment dat. Nu mai e mult până atunci. 🙂
    LE: Filip e soţul tipei din Xanadu. Vezi ultimul gând al femeii, înainte de a pleca de acasă: „O să aibă grijă Filip de asta…”

  4. Florian
    01/03/2010 la 19:35

    Recpitulez:
    1. Simona era măritată cu Patriciu.
    2. Tipa din Xanadu era măritată cu Filip.
    3. Frodi a plecat in cauza lui Laci.
    4. Pe aici umblă teoria că, de fapt, e vorba de una şi aceeaşi persoană.

    Prea complicat pentru neuronul meu singuratic. N-ai cumva un antinevralgic?

  1. 27/02/2010 la 21:23
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: