Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (47)

Dublu orb (47)

24/02/2010

Omul mă prinde de umăr şi mă ghidează spre maşina lui. Pare mai scund decât mine, dar mâna lui e ca un cleşte. Îmi deschide portiera şi mă împinge uşurel în sus, prinzându-mă de şolduri, apoi o trânteşte cu zgomot şi verifică, pe dinafară, dacă este bine închisă.

-La revedere, doamnă! strigă el, apoi se aşează pe locul lui şi porneşte maşina.

-Drum bun! Aveţi grijă. Să mă suni, Odel…

-Cam pisăloagă, „surioara”! remarcă şoferul, râzând gros.

La drept vorbind, şi pe mine mă surprinde insistenţa ei, dar sunt sigur că -cu judecata ei sucită- are un motiv să procedeze aşa.

-De ce ţi-a făcut vânt? Nu te supăra, dar se vede de la o poştă că te-a expediat, ţi-a dat papucii, ce mai, a scăpat de tine. Adio, şi n-am cuvinte!

Ce-mi plac mie oamenii ăştia extrem de expliciţi; până când nu epuizează toate expresiile de jargon care definesc o situaţie, nu se simt bine.

-La urma urmei, e mai bine pentru tine. Camionagiile astea… Până în urmă cu câţiva ani, n-ai fi văzut una nici să te dai peste cap. Meserie grea, bărbătească. Ce-or căuta muierile astea printre noi? Să ne facă viaţa mai de căcat decât e, asta-i!

Individul mă calcă rău de tot pe nervi. Numai de lamentările lui n-am eu chef acum. Nu că altădată aş avea…

-Te pomeneşti că-i fi şi mut pe deasupra. Gagica zicea că eşti doar orb. Să vezi, drăcie, cu ce m-am pricopsit! Numai eu puteam să am aşa noroc!

Chiar aşa, cum de nu mi-a venit ideea aceasta? Orb şi mut. Ce rost are să dai din gură în prezenţa unuia care nu vede şi nu vorbeşte?!

Caut ceva de care să-mi agăţ mâna dreaptă şi găsesc un mâner atârnat de tavan. E mai comod aşa. După un timp, legănarea uşoară a maşinii –ce-o fi: camion?, dubă?, furgonetă? cred că totuşi ceva de talie medie, pentru că, în ciuda ajutorului pe care mi l-a dat şoferul, diferenţa faţă de sol nu era la fel de mare ca în cazul camionului pe care îl conduce „Frodi” acum- şi felul priceput în care o conduce limbutul mă fac să pic într-o stare de toropeală vecină cu somnul.

Nu ştiu de când moţăi aşa; ştiu doar că ceea ce simt pe genunchiul meu stâng nu ar trebui să se afle acolo. M-am trezit după ce omul a oprit maşina; lipsa balansului lin m-a scos din somnolare; lipsa ei şi prezenţa mâinii ca menghina pe piciorul meu.

-Ţine-ţi labele acasă, îi spun cât pot de calm.

-Iote la el, nu-i mut! Poate că nici orbete…

Simt fluturarea mâinilor în dreptul ochilor şi, înainte de a-mi da seama de ce fac, îl pocnesc peste ele. Cât pot fi de idioţi unii! Trebuie să verifice neapărat ceea ce este evident de la prima ochire.

-Tu-ţi grijania mă-tii, cur belit! Faci pe duru’ cu mine! Faci fiţe, ha?! Te dai rotund! Ca ăla din film… chioru’ ăla care snopea în bătaie ditai grămada de huidume… Cu mine te pui, mă, căţea puturoasă?!

Îmi arde un pumn de-mi trosneşte falca stângă, apoi mă ia la bumbăcit sistematic, îmi dă scatoalce peste cap, îşi înfige coatele în coastele mele, tăindu-mi respiraţia, mă îngrămădeşte în colţul cabinei, se urcă cu genunchii pe mine. Mă zbat să-i scap din gheare, dar nu reuşesc decât să-l întărât mai tare. Începe să râdă gâfâit, continuând să mă lovească în locurile cele mai neaşteptate. Nu are o metodă anume: de la o lovitură în spate trece la un ghiont în piept, apoi îmi şterge una cu palma grea, după care mă prinde de păr şi-mi dă capul pe spate. Îi simt mirosul puturos al gurii care mă împroaşcă cu salivă în timp ce bolboroseşte din ce în ce mai excitat. Cu o sforţare, de care nu mă credeam în stare, reuşesc să-l arunc de pe mine, şi-mi încleştez mâinile pe baston. Lovesc la întâmplare, cu disperare. Nu am cum să aleg locul, dar trebuie să am grijă să doară suficient de tare încât să-i paralizeze orice mişcare măcar pentru câteva secunde, să mă pot replia. Un trosnet sec şi o exclamaţie de surpriză şi durere intensă îmi confirmă că am reuşit măcar parţial.

-Nenorocitule! Împuţitule! Te fac una cu pământul; n-or să-ţi mai găsească nici dinţii…

Se repede, din nou, spre mine, ca un buldog asmuţit, cu bâta, prin gard. Îndoi genunchii la timp, pentru a-l opri cu tălpile, apoi îl împing cu toată puterea. Îl aud pocnindu-se de portieră şi icnind sălbatic. Acum e momentul! Acum sau niciodată. Îi aplic o lovitură directă, cu ambele mâini, şi simt cum ricoşează bastonul. Oi fi nimerit volanul sau cine ştie ce altceva, îmi spun într-o fracţiune de secundă. Din partea cealaltă a cabinei, nu se aude nimic: ori l-am năucit complet, ori stă şi se uită la mine amuzat, gândindu-se cum să se mai distreze pe seama mea. N-am timp să-i aştept reacţia, aşa că folosesc bastonul ca pe un tac şi îl reped înainte. La contactul cu o suprafaţă dură (om? portieră? bord?) îmi alunecă din mâini şi mă dezechilibrează; sunt gata să cad peste el, dar mă apuc instinctiv de primul lucru care îmi iese în cale: volanul. Mă redresez şi îmi recuperez „arma”. E plină de un lichid cald, neplăcut la pipăit. „Sânge”, îmi spun, calm. E doar o constatare, la urma urmei. Dacă este ceea ce cred, tipul nu o duce prea bine, cel puţin pentru moment.

Nu mai stau pe gânduri. Îmi înşfac rucsacul şi cobor la repezeală din maşină, trântind uşa cu putere. Îi ocolesc botul, încercând să o ating cât mai puţin, apoi o iau la picior, cu genunchii tremurând, călcând de multe ori în gol, pentru că nu am timp să tatonez terenul cu bastonul. Trebuie să iau distanţă cât de mare, apoi să încerc să şterg urmele încăierării. Cu vânătaia care îmi va apărea cu siguranţă pe obrazul stâng, n-am ce face. Este explicabilă în situaţia mea: un orb este expus la tot felul de lovituri când se află pe un teren necunoscut. Cu sângele e mai greu. Mă opresc şi ascult câteva secunde. Dinspre maşină nu se aude niciun zgomot, aşa că scotocesc prin rucsac în căutarea unui tricou sau prosop. Dau peste o zdreanţă pe care nu o pot identifica pe moment. Încerc să curăţ cât de bine pot faţa, mâinile şi „obiectul contondent” (adevăr grăit-ai, Cristo!), apoi o înnod de mai multe ori, până când fac din ea ceva care seamănă cu o minge, îmi verific poziţia corpului faţă de drum şi o arunc cât de departe îmi permite trupul meu de om neobişnuit cu mişcarea şi exerciţiile fizice. O aud rostogolindu-se pe o pantă care pare destul de abruptă şi încep să râd imaginându-mi cum ar fi fost s-o arunc în partea cealaltă, pe –probabil- versantul unui munte, cum s-ar fi întors ea înapoi de unde a plecat, ca o probă acuzatoare la adresa mea.

Mă simt mai bine. Inima bate normal şi tremuratul mâinilor s-a oprit.

Abia acum îmi dau seama ce prostie era să fac: să fug de camion, în loc să mă apropii de el… adică, să las impresia că mă îndrept spre el atunci când va apărea cineva prin preajmă. O iau în sens invers, încercând să pun cât mai multe zeci de metri, dacă nu sute de locul în care zace (leşinat? mort?) tembelul acela pervers. Merg cu paşi rari, ca un drumeţ care face o plimbare numai bună pentru digestie. Cred că m-am îndepărtat destul de mult de maşină, când aud un bâzâit de motor, ca un bondar care dă ture concentrice în jurul tău. Acu-i acu’!

Mă întorc la 180 de grade şi încerc să păşesc cât mai firesc, deşi muşchii picioarelor îmi sunt cuprinşi de crampe. După intensitatea zgomotului ce se aude din ce în ce mai bine, trag concluzia că este de tonaj greu. Mai are doar puţin şi mă va depăşi, aşa că îmi continuu înaintarea poticnită, cu sufletul la gură. Dă Doamne să treacă mai departe, să-l găsească pe nemernicul acela înainte să ajung eu acolo! Scrâşnetul frânelor din spatele meu mă face să înmărmuresc. Nebunul ăsta este pe cale să mă calce, sau ce? Oare nu merg pe unde trebuie? Te pomeneşti că sunt pe partea lui carosabilă, aşa că o să-mi aud probabil câteva „blagosloviri” de toată frumuseţea.

– Asta-i bună! aud, în spatele meu, o voce bine cunoscută. Ce mama naibii cauţi pe jos? Nu te-am trimis cu maşina?

Mă întorc spre locul de unde o aud vorbind şi dau să deschid gura.

-Ce s-a întâmplat, Doamne apără şi păzeşte! Eşti plin de sânge! Aţi avut accident? Unde-i maşina tipului? El unde-i? Îmi explică şi mie cineva ce se întâmplă, sau îmi pierd minţile?

-M-a atacat. Nu-s eu de vină, încep eu să spun. A trebuit să mă apăr…

-De ce, măiculiţă doamne, să te atace? Ce i-ai făcut?

-Nimic. Este… cred că mai este, n-o fi murit… Este… adică, îi plac bărbaţii. A început să mă pipăie, apoi, pentru că l-am pocnit, m-a luat la poceală. M-am apărat cum am putut, dar cred că l-am lăsat lat, acolo… Nu ştiu exact…

-Doamne Dumnezeule, cum naiba mi se întâmplă numai mie aşa ceva?!… Unde-i maşina, n-am văzut-o pe drum…

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. 24/02/2010 la 22:37

    Tipul seamănă cu Rutger Hauer într-un film în care era orb .

  2. melami
    24/02/2010 la 22:40

    Da, l-am văzut. În film, chiar era plauzibil faptul că se putea orienta şi altfel, decât cu văzul. Mamă, ce cafteli le mai trăgea ălora chiombul! 😉

  3. Florian
    24/02/2010 la 23:05

    Eşti tare, iguano, m-ai făcut praf cu imaginaţia ta. Ce ne mai trimiţi la sugrumătorul ăla de câini, Şarpe sau cum l-o chema, când avem aici marfă prima lux?
    Auzi, da’ ia zi tu drept, schema aia deşteaptă cu schimbatul sensului de mers de unde ai învăţat-o şi mai ales cu ce ocazie? Cosa Nostra sau FBI, unde cotizezi?
    N-am avut răbdare şi am citit continuarea, sus în bară. Vezi că pasajul ăsta, pe care l-ai publicat aici, este scris de două ori în bară. Probabil că d-aia i-ai zis romanului „Dublu orb”, pentru textul ăsta cu orbul, scris cu repetiţie.
    P.S. DN26 e în Moldova!

  4. melami
    25/02/2010 la 06:39

    Mersi, consiliere! O să-l şterg o dată. 🙂

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: