Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (45)

Dublu orb (45)

22/02/2010

-Adică era alcoolic. Nici nu ştiu de ce m-am măritat cu el… Poate ca să scap de mama. Acum, te aştepţi probabil să-ţi descriu o mamă despotică sau hiperprotectoare, dintr-aceea care îţi înăbuşe, din faşă, orice avânt sau iniţiativă. În realitate, era doar bătrână şi deprimantă… Bătrână mi-o amintesc dintotdeauna, chiar şi când avea douăzeci şi ceva de ani… Mică, uscată, negricioasă, învăluită parcă veşnic într-un nor urât mirositor. Fuma întruna ţigări proaste, fără filtru, şi avea cea mai nefericită expresie pe care am văzut-o vreodată. Motive erau cu duiumul: soţul îi murise de tânără, eu nu mă ridicam la aşteptările ei, în ciuda potenţialului pe care îl văzuse, cândva, în mine… Ca s-o „ajut”, am făcut, la rândul meu, o alegere proastă, după care am turnat repede doi copii, ca meniul să fie complet. Nici că se putea o mai potrivită hrană sufletească pentru mama mea cea tristă şi nefericită… În rest… Nu avea nicio boală, în ciuda faptului că pipa ca un turc şi nici cu mişcarea nu se prea omora. Când, în fine, n-a mai avut motive să fie nefericită –o luasem la noi, nu-i lipsea nimic, copiii erau sănătoşi şi cuminţi- a decis că nu mai are niciun rost pe lume. Într-o seară, s-a culcat şi nu s-a mai trezit. A fost prima şi ultima oară când i-am văzut chipul destins, împăcat, fără riduri… Probabil că mi-a transmis mie tristeţea şi nefericirea, pentru că, după ce s-a dus dintre noi, a început să-mi meargă din rău în mai rău. L-am părăsit pe primul meu soţ şi, după un timp, m-am mutat cu Laci. Am vândut apartamentul ei mic, aflat în buricul târgului, şi mi-am cumpărat o casă, în suburbie. Eram plini de entuziasm. Ne-am cumpărat animale, am început să cultivăm zarzavaturi şi legume, am luat în îngrijire, ca asistent maternal, un pui de ţigan, am făcut un împrumut la bancă, din care ne-am luat utilajele agricole de care aveam nevoie. Treptat, mi-am dat seama că Laci a început să bea. Din ce în ce mai mult. Şi, parcă asta nu a fost deajuns, a devenit extrem de gelos. „Cine era ăla cu care râdeai în microbuz?” „Care?” „Ăla cu mustaţă, din spatele tău!” „Nu ştiu. Nu i-am văzut faţa.” „Atunci, de ce râdeaţi?” „Levi povestea ce a păţit azi, la grădiniţă” „Şi mustăciosul de ce râdea cu tine?” „Poate că râdea de altceva decât de ce spunea copilul.” „De mine, nu? Unde mai găseşti tu aşa fraier!” „Cred că îi spunea ceva hazliu fata de lângă el.” „Parcă ziceai că nu l-ai văzut?” „Pe el, nu; pe fată, da.” „Aiurea! Minţi.”… La început, credeam că glumeşte, atât de absurde mi se păreau bănuielile lui. Am realizat cât de mult mă înşelam abia când am primit prima palmă. Trei zile mi-au ţiuit urechile! A doua zi, era spăsit nevoie-mare. Mai că-mi era jenă de felul în care se gudura pe lângă mine. Că nu mai face, că în viaţa lui nu a lovit o femeie etc. L-am crezut, ca o proastă ce sunt… Vara trecută, i-a trecut lama grapei peste picioare. Probabil că nu era chiar treaz… În viaţa mea n-am văzut atâta sânge la un loc. Băltea în jurul lui, nu alta. Am chemat Salvarea, l-am dus la spital, şi nu m-am dezlipit de el trei luni, decât ca să dau fuga acasă, să-i hrănesc pe copii şi să le spăl câteva hăinuţe. A fost operat de patru ori. Fracturi deschise, infectate. Credeam că nu va mai fi om întreg în veci. L-am îngrijit apoi acasă încă pe atât. Îl hrăneam şi îl spălam ca pe un prunc. În cele din urmă, s-a pus din nou pe picioare. Deh, iarba rea… Atunci a reînceput să fie gelos. La scurt timp, au venit şi palmele, pumnii, înjurăturile, îmbrâncelile… Mi-era milă de el să-l dau afară din casă, mai ales că rămăsese şi fără slujba lui, la „negru”. L-am ameninţat totuşi că, dacă mai face asta, îl părăsesc şi mă întorc în oraş. „Dacă pleci, vin după tine şi te omor”, m-a anunţat el calm. L-am crezut. Avea o privire de nebun sadea. Am angajat, pe ascuns, un avocat şi am obţinut un ordin de restricţie. Nu avea voie să se apropie la mai mult de 300 de metri de mine sau de casă. L-am obţinut destul de uşor, având în vedere faptul că nu eram căsătoriţi legal, casa era a mea şi, în plus, eram plină de vânătăi când l-am cerut… Într-o după amiază, m-am trezit cu el în curte. „Am venit să-mi iau lucrurile, după care n-o să mai auzi de mine în veci!” Fiica mea a dat să iasă din casă, dar a oprit-o. „E mai bine să fie de faţă, să nu-mi aud vorbe că te-am a-gre-sat din nou.” Cristina s-a întors din drum şi s-a aşezat la televizor. Era un video-clip cu băieţii de la Talisman. Îi pregătisem lucrurile în două sacoşe, lângă uşă. El se tot foia de colo-colo. „Nu lipseşte nimic. Ţi-am pus totul acolo”, i-am zis. „Unde mi-e permisul de conducere?” „La tine în portmoneu, probabil”, i-am spus. „L-am lăsat pe televizor.” Pe micul ecran se vedeau imagini cu o femeie tânără, cu verighetă, cu faţa ca marmura, întinsă într-un sicriu. „Dacă nu mi-l dai, ajungi ca nevasta lui Talisman!” Atunci, ne-a umflat râsul. A fost de-ajuns. M-a luat cu o mână de păr, iar cu cealaltă îmi căra la pumni cu nemiluita, unde se nimerea. Cristina se uita la noi ca încremenită. „Fugi!” i-am strigat. M-a târât până la uşă şi, cu un şut, a închis-o. „Dacă ieşi din camera asta, n-ai s-o mai vezi vie pe maică-ta, pui de curvă! Vă învăţ eu ce-i respectul de bărbat, târâturilor!” Eram deja ca amorţită. Nu mai simţeam nimic… auzeam doar bufniturile scoase de pumnii lui când mă lovea… Durerea a apărut a doua zi şi nu m-a lăsat câteva săptămâni… Încasam loviturile, rugându-mă Celui de Sus să nu leşin, ca să-şi îndrepte apoi furia spre fată. Am căzut la podea, dar a continuat să mă lovească cu picioarele… cu picioarele acelea pe care i le-am îngrijit o jumătate de an… În cele din urmă, a obosit. S-a aşezat pe canapea, lângă fiica mea, şi şi-a aprins o ţigară. N-a apucat să se bucure de linişte, că am auzit, ca prin vis, deschizându-se uşa, apoi un ţipăt, lipăitul unor picioare mici… „Întoarce-te aici, borâtură, că-ţi rup picioarele!” a urlat după el Laci. Era Levi, ţigănuşul pe care îl creşteam de vreo trei ani. A reuşit să ajungă la vecini şi să-i alerteze. „Viteazul” meu a întins-o sărind gardul, prin fundul curţii… Le-au mai trebuit două foi medicilor legişti ca să poată consemna în certificat toate rănile pe care le aveam. N-a scăpat nimic neatins: capul, braţele, picioarele, gâtul, rinichii, sânii, ficatul, faţa… După o lună de arest preventiv, l-au lăsat acasă, să fie judecat în libertate. N-am mai stat pe gânduri: am scos casa la vânzare, i-am dus pe copii la fosta mea soacră, pe Levi l-am încredinţat unui centru de plasament pentru minori –mi s-a rupt sufletul văzându-l cum plânge şi nu se dă dus de lângă poalele mele- iar eu am stat, pentru un timp, la un centru pentru femeile agresate fizic. M-am angajat imediat ce am putut la o brutărie. Aş fi stat mai mult acolo, dar am „boala de luni”, adică alergie la făină… sâmbăta şi duminica era totul în regulă; lunea, când reveneam la serviciu, mi se înroşea şi mi se umfla faţa, abia mai puteam respira… Am făcut nişte cursuri de asistenţă socială… am făcut şi cursuri de autoapărare, dar m-am oprit la timp când mi-am dat seama că era să-l snopesc în bătaie pe un puştan obraznic care m-a ciupit de fund când treceam pe lângă el… După toate acestea, Cristina s-a ales cu o bâlbâială care o apucă ori de câte ori este emoţionată. Am dus-o la psihiatru, la psiholog şi la logoped. Nu m-au învăţat decât să o fac să cânte atunci când simte că se bâlbâie. Nu chiar cântă; de fapt, vorbeşte cadenţat… E ca un roboţel din emisiunile radio de când eram mică… Abia am reuşit să vând casa. Ori de câte ori mergea acolo agentul imobiliar cu vreun posibil client, se înfiinţa şi Laci, care îi informa că situaţia proprietăţii nu este clară, că e nevoie şi de acordul lui ca să fie vândută, iar el n-o să-l dea, pentru că ştie că mă voi întoarce la el. A reuşit să alunge o groază de cumpărători. În cele din urmă, s-a îndurat Cel de Sus şi am reuşit s-o vând unui vecin care îşi mărita fata şi voia s-o ştie lângă el, s-o poată ajuta cu una, alta. Am făcut-o cu inima îndoită. Pereţii aceia au fost martori la prea multă ură, suspiciune şi durere…

-Copiii unde sunt acum?

-La fostul meu soţ. De fapt, la mama lui. Sunt în vacanţa de Paşti, aşa că mi-am luat şi eu un mic concediu. Mă-ntreb doar unde-i acum tristeţea mamei? Eu n-o mai simt. De cine s-a aciuiat? Mi-e teamă că de chipul lui Levi, că pe ale copiilor mei nu o văd, în ciuda a tot ce s-a petrecut. Dacă ar fi după mine, i-aş face-o cadou lui Laci… el o merită cu vârf şi îndesat…

În fundul cabinei, sub un morman de haine şi de bagaje, se aude slab un acord de chitară repetat.

-Ce-i asta? întreabă tânărul.

-Gaston, răspunde ea aproape adormită.

-Cine mai e şi ăsta?!

Gaston est un télèphône qui sonne, et il y a jamais personne qui lui répond, îngână femeia, cântat. E telefonul meu, isteţule!

-A!… Nu răspunzi? Poate că sunt copiii…

-Nu-s ei. Au alt ton de apel… Lasă-mă să dorm.

-Eu te las, dar el nu mă lasă pe mine. Nu-l închizi?

-Nu, răspunde ea iritată. Vreau să ştiu cine mă sună.

-Păi, cum o să ştii, dacă nu răspunzi?

-După sonerie, nu ţi-am zis, deşteptule! strigă ea, exasperată. Le-am ataşat tuturor celor care mă interesează un anumit ton de apel, aşa nu mai sunt nevoită să mă uit la ecran sau să răspund… Doamne, pisălog mai eşti! Culcă-te odată!

-Numai dacă mă mângâi pe frunte, ca aseară, spune el moale.

-Mângâie-te singur, mormăie ea. Ce-şi face omul cu mâna lui…

-… e lucru manual, ştiu. Noapte bună!

Din spatele cabinei nu se aude decât respiraţia ei liniştită, adâncă, aşa că tânărul îşi sprijină picioarele de bordul maşinii, îşi strânge pătura pe lângă trupul subţire şi se scufundă în gânduri. Din când în când, se foieşte nemulţumit, căutându-şi altă poziţie, dar posibilităţile lui de mişcare sunt prea reduse, aşa că revine în cea iniţială, oftând în surdină.

Sfârşitul capitolului

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. Florian
    22/02/2010 la 20:48

    Deci Frodi nu e Simona, pentru că Simona are o cu totul altă biografie. Aşteptăm deci să vedem ce se întâmplă cu Frodi şi Odel (Cristo?), apoi poate mai aflăm câte ceva şi despre Simona, Igor, Patriciu şi Verona.
    Sau Frodi e Simona şi i-a turnat gogoşi lui Odel despre trecutul ei?
    Are careva numărul de mobil al lui Frodi, să o sun? Poate mie-mi zice pe cinstite care-i treaba 😛

  2. melami
    22/02/2010 la 20:52

    😀 😀 😀
    Vorba personajelor: „Sunt întrebări care nu trebuie puse…”

  3. 22/02/2010 la 20:56

    Demult îmi propun să-ţi rezerv zilele mele de sâmbătă. Şi cred că o voi face cât de curând. Ca să iau Dublu orb de la capăt. Citesc fiecare postare, dar asta după cum mă lasă timpul, mai pun o piesă la puzzle, dar nu m-aş mai opri. Da, aşa o să fac, o să încep să-l citesc aşa cum i se cuvine.
    Până una-alta, remarc doar faptul că tare interesant e ce ai scris tu azi. Nu de alta, dar vine Dragobetele şi chiar că e în ton…

  4. melami
    22/02/2010 la 21:06

    Nu mai e mult, Ada. Am trecut deja de 2/3 din el. La sfârşit, vei avea o idee mai de ansamblu. 🙂

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: