Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (44)

Dublu orb (44)

21/02/2010

Se întoarce spre el, râzând stingher, şi îl vede în aceeaşi poziţie. Începe să nu se mai simtă în largul ei în penumbra lăptoasă a cabinei, aşa că se întinde spre plafonieră şi aprinde lumina.

-S-a întunecat deja, costată ea mai mult pentru sine. Chiar nu mănânci nimic? Uite, dacă vrei, îţi fac soldăţei.

Se apucă să taie bucăţi mici de pâine, pe care aşează felii subţiri de salam şi, după ce se gândeşte câteva clipe, o foaie de ceapă. Apropie de gura orbului îmbucătura, dar acesta se încăpăţânează să nu o bage în seamă.

-Cineva e botos, spune ea, cântat. Botos-botoşel…

-Nu-s botos, apucă el să spună înainte de a simţi cum i se îndeasă în gură, cu de-a sila, mâncarea.

Începe să mestece meticulos, fără poftă, demonstrativ parcă. Ea nu se lasă însă păcălită cu una cu două, aşa că, odată ce-l vede înghiţind, îi introduce în gură alt soldăţel, apoi altul şi altul, până când încăpăţânatul se declară sătul şi îşi strânge, hotărât, buzele. Femeia împachetează resturile cinei şi le bagă în lada frigorifică de la picioarele patului. Se întoarce la locul ei şi încearcă să deretice, cu mâna, firimiturile dintre scaune. Îşi scoate apoi pantofii sport, îşi încrucişează picioarele ca un yoghin şi stinge lumina. Priveşte, un timp, prin geamurile opace, oftează abia auzit şi spune încet:

-Nasol!

-Ce-i nasol? Ai văzut ceva?

-E nasol să nu vezi.

-Ah, te-ai prins, în sfârşit? Credeai că-i mişto? Poate că mă invidiai chiar. Ce haios să orbecăi ziulica-ntreagă, să n-ai treabă cu nimic, să aştepţi să ţi se dea totul pe tavă…

-Nici chiar aşa… dar nu-mi închipuiam că poate fi…

-Cum?

-Aşa… frig.

-Ţi-e frig?

-Nu. Am doar senzaţia asta…

-Adică, ţi-e frig.

-Nu, sunt, mai degrabă, înfrigurată. Mă simt singură… e ca la sfârşitul sau la începutul lumii… de aici încolo se poate întâmpla orice… bun sau rău, şi eu n-am ce face, decât să accept, să aştept…

-Ba, poţi să te răzvrăteşti, s-o iei de una singură, după capul tău, pe mirişte. Ce altceva mai rău ţi s-ar mai putea întâmpla?!

-Să surzesc, de pildă, sugerează ea. Să-mi rup picioarele. Să-mi pierd mirosul, gustul, simţul pipăitului. Să întâlnesc o fiinţă ca mine. Dintre toate, ăsta ar fi cel mai rău, deocamdată. Dar întotdeauna se poate şi mai şi… De pildă, să nu întâlnesc o fiinţă ca mine!

Bărbatul începe să râdă, la început încet, apoi din ce în ce mai tare, în timp ce faţa parcă i se luminează aprinsă de un bec aflat în interior, undeva în spatele triunghiului dintre ochi şi nas.

-Eşti fenomenală!

-De ce? Ce-am spus aşa de nemaipomenit?

-Nu contează. Eşti super, spune tânărul, cu vocea înecată de râs.

-Ştiu, mi s-a mai spus, mimează ea îngâmfarea. Problema este că nu ştiu de ce sunt aşa, uneori. Dacă mi s-ar spune măcar din când în când, aş fi mai des… super.
-Şi n-ai mai avea niciun farmec atunci. Las-o aşa cum a picat. Adineauri ai fost nemaipomenită, mai înainte de asta te-ai dovedit a fi o adevărată scorpie… Cine ştie ce mai urmează? Ăsta-i farmecul tău, la urma urmei.
Din glasul lui a pierit orice urmă de veselie.

-Câteodată vorbeşti de parcă ai avea o sută de ani bătuţi pe muchie. Şi ăia trăiţi prost, cu încrâncenare şi cinism. Nu uita, aici eu sunt adultul. Dacă aş fi fost mai iute de şale, cum zice Goma, ţi-aş fi putut fi mamă. Mai înainte, mâncai soldăţei din mâna mea ca un bebeluş…

-Câţi ani ai, de fapt?

-Treaba mea. Sunt întrebări la care nu trebuie să răspunzi şi…

-… întrebări la care nu e bine să răspunzi, ştiu. Înseamnă că ai peste 40. Numai băbătiile îşi ascund vârsta. „Câţi îmi dai?” „Păi, o sută, că-s darnic de felul meu.”

-Păi, o sută şi am. Cum de nu ţi-ai dat seama până acum?

Tânărul întinde mâinile spre ea şi îi atinge faţa, apoi coboară încet de-a lungul gâtului, a braţelor, se opreşte pentru câteva momente în dreptul coapselor, pe care le strânge uşor, ca pentru a le testa tonusul musculaturii, îi înconjoară rotulele şi îşi plimbă câte un deget pe creasta osoasă a gambelor, îi prinde gleznele cu brăţările degetelor lungi şi sfârşeşte ciupind-o de tălpi. Ea îl priveşte uluită, abia îndrăznind să respire.

-M-ai minţit, conchide orbul, căutându-şi, pe jos, bastonul pe care îl lăsase din mâini când şi-a început ciudata călătorie de-a lungul femeii.

-De ce? întreabă ea cu glas slab.

-Ai o sută, şi treci pe două, continuă el râzând.

-Exact asta ziceam mai înainte. Aici eu sunt adultul. Şi adultul acesta spune acum că e momentul să ne culcăm. Oricum, drumul acesta cred că a fost scos din uz. De când ne-am oprit, n-am văzut nici o maşină. Şi nici înainte… Avem un noroc…

-Hai, spune: Avem un noroc chior. Nu trebuie să te cenzurezi atâta în prezenţa mea, adaugă tânărul zâmbind. Nu-i vina ta că sunt aşa.

-Ce alegi: patul sau scaunele din faţă? întreabă ea, scormonind în fundul cabinei după niscaiva pături sau perne.

-Ca unic reprezentant al sexului puternic, am dreptul să aleg… scaunele.

-Poate ţi-ar fi mai uşor aici, sus. Nu ştiu cum te poţi ghemui acolo, se aude vocea ei întretăiată de efort.

-Tu eşti cea care trebuie să te odihneşti. Cine ştie ce drum te aşteaptă mâine? Aruncă-mi şi mie o cârpă-două, cu care să mă învelesc cât de cât.

„Frodi” îi pasează o pătură aspră, mirosind a motorină, apoi îşi caută o poziţie cât mai comodă pentru noaptea care se anunţă lungă, neputând să-şi înăbuşească un oftat de plăcere atunci când, în sfârşit, o găseşte. Bărbatul încearcă să-şi plieze picioarele în spaţiul îngust, dar nu reuşeşte decât să dea cu genunchii de bord. În cele din urmă, le lasă să atârne la voia întâmplării, având certitudinea că nu va reuşi să închidă un ochi toată noaptea.

Respiraţia ei se aude din ce în ce mai încet, ca mai apoi să fie înghiţită de zgomotele misterioase ale nopţii. După un timp, o aude din nou oftând, dar de data aceasta nu de plăcere după cum sesizează el în sunetul scos de femeie.

-De ce fugi, „Frodi”? şopteşte el ca pentru sine.

-Poftim? Ai zis ceva? întreabă vocea aproape adormită.

-De ce fugi de-acasă? Ştiu, sunt întrebări la care, şi întrebări la care… Totuşi, tu de ce fugi?

-Din cauza nevestei lui Talisman.

-?!

-…

-Cine-i Talisman?

-O formaţie de muzică rock.

-Cum poate avea o formaţie nevastă?! Poate că membrii ei au mai multe…
-Uite aşa: nevasta lui Talisman.

-?!

-Asta a fost expresia care ne-a făcut, pe mine şi pe fiică-mea, să izbucnim în râs atunci când nu trebuia… Laci era foarte irascibil şi susceptibil.

-Cine-i ăsta?

-… Soţul meu nelegitim. Omul alături de care încercam să-mi fac o viaţă mai bună. Primul meu bărbat, tatăl copiilor mei, s-a dovedit a fi un om slab, cu darul suptului…

-?!

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. 21/02/2010 la 17:31

    Sunt putin bulversata, Mel!

  2. melami
    21/02/2010 la 17:37

    Ai răbdare. O să înţelegi mai încolo… 🙂

  3. 21/02/2010 la 17:43

    Mai mult ca sigur! Dar… ma omoara asteptarea 🙂

  4. 21/02/2010 la 17:48

    A… si am aflat si eu ieri.. ca Blanche e sorela 🙂 Sa’ti traiasca!

  5. Florian
    21/02/2010 la 20:59

    Aş vrea să comentez ceva, dar ce dreaq să comentez? Vorba ta, iguano, să am răbdare şi oi pricepe mai încolo ce şi cum. Nevasta lui Talisman? Laci? Draci-laci!

  1. 22/02/2010 la 12:25
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: