Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (39)

Dublu orb (39)

17/02/2010

Tânărul de lângă mine tace, cu o expresie de încăpăţânare evidentă pe faţă. O recunosc. Am văzut-o de atâtea ori pe propriul chip, încât nu am cum să nu o salut când apare la alţii.
-Ştiu ce-ţi trece prin cap. Eşti furios pentru că alţii încearcă să-ţi impună ceva ce tu nu vrei. Aşa aş simţi şi eu, dacă mi s-ar pune problema în temenii pe care i-am folosit. Tocmai de aceea am făcut-o, că să văd cum reacţionezi.

-Adică a fost un fel de test. Te joci cu mine?

-Nu. Am vrut să văd cât de mult îmi semeni. Poate că nu-ţi convine să fii comparat cu cineva, dar află că exact aşa aş reacţiona şi eu. E de bine, nu te speria. Oamenii se asociază, de regulă, cu cei care le seamănă. Vrem sau nu vrem, avem acelaşi tip de reacţii, în ciuda faptului că suntem doi străini. Nu te presez, dar termenii înţelegerii rămân. Ai timp până în primul oraş, după care tu alegi. Înţelegi? Alegerea îţi aparţine în totalitate. Rămâi acolo şi-ţi continui drumul cu ce s-o nimeri, sau poate că te întorci acasă, sau vii cu mine, ca partener al meu. De drum, să nu înţelegi altceva!

Acum mă simt mai uşurată. Pornesc motorul, având grijă ca turaţia să fie cea bună, apoi demarez uşor; nu de alta, dar trebuie să vadă că pot fi un şofer priceput atunci când am condiţii propice de drum.

Ori că l-am obosit sau l-am plictisit, ori că, pur şi simplu, a adormit, dar tânărul meu companion tace mâlc tot restul drumului, cu mâna dreaptă sprijinită de mânerul portierei. N-are decât! Am luat o decizie şi mă simt mult mai liniştită acum. În primul oraş voi afla care este hotărârea lui, şi-mi voi continua drumul cu sau fără el, până în capitală.
Pe partea dreaptă a drumului, apar câteva clădiri înghesuite, ceva între cabane rudimentare şi magazii de materiale, în timp ce pe cea stângă se înalţă un întreg cartier de vile de munte, dintr-acelea de lemn şi piatră, cu arhitectură imitând-o pe cea italiană, dar cu elemente autohtone ce le sluţesc linia elegantă iniţială. Mă întreb ce privelişte pot avea locuitorii lor ca să merite căruţele de bani pe care le-au dat pe ele? O coastă aridă de munte, în spate, şi o grămadă de magherniţe, în faţă?! Probabil că există câţiva proprietari ai vilelor care, cu o vorbă pusă unde trebuie, cu un cadou plasat cui se cuvine să rezolve această din urmă problemă, la timpul potrivit.

-Sunt întrebări care nu trebuie puse sau la care nu e bine să răspunzi.

-Poftim?

-Ai spus că sunt întrebări care nu…

-Ah, da, sigur, confirm eu.

-Atunci, sunt de acord, mă anunţă el, odată ajunşi în dreptul primelor blocuri din oraş. Voi încerca să fiu un partener cât de cât acceptabil.

-Săru’mâna, conaşule, mi-ai luat o piatră de pe inimă. Îţi fac cinste cu o masă, pe chestia asta.

-Nu trebuie…

-O să te las să te revanşezi cu cina, nu-ţi fie teamă, îl asigur eu, râzând. Ştii ceva, la mine aceea este masa principală. La prânz mănânc doar cât să pot bea o cafea după aceea.

Schimbarea de ritm mă înnebuneşte. După ce am rulat cu o viteză medie de 70 de kilometri pe oră, acum ne târâm ca melcul, în spatele unor maşini conduse de indivizi care par a avea o eternitate în faţă. Ori există vreo restricţie de viteză în oraş, pe care eu -ca de obicei- nu am observat-o, ori oamenii aceştia trăiesc încă în secolul trecut sau într-o altă lume, tihnită şi inocentă încă. Claxonez de câteva ori, nerăbdătoare dar, văzându-le figurile nedumerite, realizez că n-o să-i scot din ale lor, aşa cum nu am reuşit nici cu el… Poate că de aceea am şi plecat… pentru că mă trezeam mult prea des cu lacrimi de neputinţă în colţurile ochilor obosiţi… pentru că nu am găsit altă soluţie decât să-mi iau iubirea în braţe şi să fug cu ea în pustie, s-o ocrotesc de ceilalţi, de noi, de el, de banalitate… sau poate că mă chema prietena mea dintotdeauna, singurătatea… Şi, uite peste ce am dat!

Ne târâm ca melcul prin oraşul adormit, oprindu-ne, pentru lungi perioade de timp, la stopuri. În dreptul luminii lor roşii, cronometre digitale contorizează timpii morţi.

-E vreun blocaj, pe undeva?

-Nu. Aş spune că am intrat într-un oraş care nu se grăbeşte. Nu leneş, mai degrabă indolent. Un oraş nepăsător, asta este! Care trăieşte în relanti.

-Cel din care vii, cum este? Asta, dacă mi-e permis să întreb, bineînţeles…

-Aspru. Închistat în reguli anacronice. Modernismul îşi face simţită pezenţa doar în aspectele de suprafaţă. Al tău?

-Circumspect.

-De ce?

-Din cauza locuitorilor lui, presupun.

-Ah, m-ai lămurit buştean!

Cifrele luminoase care clipesc pe fondul roşu se derulează cu încetinitorul. Ne va prinde iarna aici!

-Am o prietenă -zic, gândindu-mă la Zizi-contabila- care a dat municipalitatea în judecată… Şi la noi, ca şi aici, pe semafoare este afişat un ceas, de fapt un secundar, care arată cât mai avem de aşteptat până când se schimbă culoarea. Şi-a motivat acţiunea prin faptul că se simte stresată văzând cum i se scurg inutil minute de viaţă în timp ce stă înţepenită în trafic…

-Are dreptate.

-Poate că da, dar oamenii au considerat-o puţin „dusă”… Ooo, asta-i chiar bună! Ori este umor involuntar, ori cineva s-a distrat copios…

-Ce este?

-Un afiş care anunţă un concert de vioară. Solistul e un tip cu barbă şi chelie impresionantă. Cineva a lipit, deasupra lui, un anunţ care spune aşa: „Cumpărăm păr la cele mai bune preţuri: 350 până la 30 centimetri şi 500 peste această lungime, nevopsit, nedecolorat, cu fir gros şi drept”.

-Deci, nu este chiar un oraş indolent, dacă există persoane cu porniri ghiduşe…

-N-ai învăţat, la şcoală, că excepţiile confirmă regula?

-Ba da, dar mai ştiu că, în unele cazuri, tocmai ele sunt cele care, acţionând cu încăpăţânare -dacă nu chiar disperare- o schimbă.

-Habar n-am ce vrei să spui, dar oricum, îţi mulţumesc pentru efort.

Oare nu voi învăţa niciodată să vorbesc normal cu oamenii?! Nu încerca decât să-mi ţină companie, aşa cum i-am cerut, iar eu l-am luat peste picior. Mai drege-o, dacă poţi!

-Voiam, de fapt, să spun că am ieşit din oraşul acesta înţepenit, şi drumul pare destul de liber, aşa că am de gând s-o calc pe coadă mai tare, să recuperăm timpul pierdut. Să nu te superi dacă nu voi fi foarte comunicativă, o perioadă… Nu pot face mai multe lucruri deodată. Adică nu-mi ies bine, că prost, nu mi-a fost niciodată greu…

-Nu-i nicio problemă. Fă ce vrei. Sau ce trebuie. Sunt aici doar ca să te servesc, adaugă zâmbind pe sub mustaţă.

-Mulţumesc. Eşti un adevărat cavaler. Prinde-te bine de bord, că decolăm!


Sfârşitul capitolului

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. 17/02/2010 la 22:19

    Manevră mizerabilă, din partea ei, ( chiar dacă scopul ascuns e e bun , oricum e mizerabilă)
    Se foloseşte de faptul că vede şi conduce grupul , pentru a-şi satisface moftul de a-l cunoaşte sau de a avea o conversaţie ca să nu se plictisească.
    Coboram acolo, nu aşteptam până în primul oraş.
    Sau începeam să o bruiez, de se ruga de mine în genunchi ca să tac.

  2. melami
    17/02/2010 la 22:22

    Aşa crezi?
    Poate că există şi alte explicaţii…
    Nu uita că el s-a cam agăţat de ea la început…
    Şi iarăşi nu cred că ai judeca aşa dacă ai fi într-adevăr în locul lui.
    Un prieten mi-a zis odată: „Cred că dacă eram femeie, aş fi fost o desfrânată fără pereche!” Ştii ce i-am răspuns? „Dacă erai femeie, poate nu judecai aşa, adică bărbăteşte.” El a înţeles ce am vrut să spun. Chestia asta cu „Dacă” e de multe ori doar o formă de potest… 🙂

  3. 17/02/2010 la 22:30

    nţ nţ nţ nţ .
    La mine nu e dacă.
    Oricine încearcă să ma şantajeze , se alege cu un refuz.
    Chiar dacă pierd muuuult mai mult decât dacă accept.
    Pur şi simplu nu !
    E chestie de principiu.

  4. Laura
    17/02/2010 la 22:35

    Mie îmi pare rău că aici nu este secundar din ăla ca-n Sibiu… ce fain, de abia stii dacă mai ai timp să treci pe verde sau cât mai e roşu. Mie chiar mi se pare o chestie faină. De semafor tot nu scăpăm, e necesar, măcar să fie umpic util. In timpul ăsta mai dai un telefon, schimbi postul de radio, cd-ul, îti ştergi nasul ca lumea, te uiţi pe hartă… oho câte nu poti face!

    Kekee, io nu cred că el a luat-o ca şantaj. Ea i-a spus direct ce crede şi a luat o hotărâre. Eu cred că Simona vrea o linie cât de cât clară: dacă tot o însoţeşte apoi s-o facă ca lumea, ce mama zmeului!

  5. melami
    17/02/2010 la 22:36

    @kekee
    Eu nu-s chiar atât de fermă. Întâi studiez bine problema, văd dacă n-o pot întoarce în favoarea mea, şi abia după aceea iau o decizie. Poate nu e bine, dar aşa sunt. 🙂
    @Laura
    Femei, deh! Flexibilitate, fermitate şi sensibilitate, în doze variabile, adecvate situaţiei. Bravo! 🙂

  6. Laura
    17/02/2010 la 23:12

    Deci mie de Dana la început nu mi-a prea plăcut. Prea era femeia perfecta, moral mă refer. Pe parcurs însă am înţeles că ea chiar îl iubeşte. Si dacă iubeşti pe cineva poţi să-i fii fidel. Asta mi s-a părut la sfârşit o veste bună. Recunosc aş fi vrut să îl înşele, dar pe urmă mi-a părut bine că nu a făcut-o.

  7. melami
    17/02/2010 la 23:20

    @Laura
    Cred că şi ei i-a părut bine că n-a făcut-o! 😉

  8. Laura
    17/02/2010 la 23:34

    Da, i-a parut, dar ma gandeam: clar la sfanta asta… dar apoi am invidiat-o pentru puterea ei. Si chiar mi-a parut bine.

  9. Florian
    18/02/2010 la 00:55

    @Laura & @Mel
    Ce, credeaţi că dacă vorbiţi chinezeşte nu o să-nţeleg ce ziceţi? Am priceput tot, e vorba de cartea pe care zicea Laura că a terminat-o azi. Aici mergea emoticonul ăla care scoate limba, dar aici nu ştiu cum se pune.

  10. Florian
    18/02/2010 la 01:00

    Nu cred că e vorba de un şantaj. De altfel, Simona a şi recunoscut că a vrut doar să-i testeze reacţiile. De fapt, cred că nici despre asta nu este vorba. Cred că între cei doi are loc un joc de tatonare, care are toate şansele să se transforme într-unul erotic.

  11. melami
    18/02/2010 la 09:06

    Asa e, Flo! Ne-ai prins susotind! Pai, nu-i de mirare, cu urechile alea stereo!:D

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: