Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (38 pleacă în cursă special pentru dumneavoastră!)

Dublu orb (38 pleacă în cursă special pentru dumneavoastră!)

16/02/2010

La ştirile sportive, tânărul închide radioul, semn că nu se dă în vânt după aşa ceva. Un punct bun pentru el, din partea mea.

-Tot nimic? Ai reuşit să o prinzi pe femeia aceea, la telefon?

-Nu. Oricum, eu într-acolo am drum. Nu ştiu dacă şi tu…

-Mi-e indiferent.

O căprioară ţâşneşte în faţa camionului, speriată. Abia am timp să frânez. Îi văd triunghiul decolorat de sub codiţă săltând vesel printre brazii de pe partea cealaltă a drumului, şi respir uşurată. Nu-mi place să rănesc sau să omor animalele. Îmi amintesc brusc de căţelul acela cu lăbuţe groase, pufoase şi cu urechile care îi săltau în ritmul mersului. Ieşise dintr-o curte, strecurându-se printre picioarele stăpânei lui, şi se apucase să traverseze, îndrăzneţ, drumul. L-am evitat în ultimul moment. Oprisem la câţiva centimetri de trupul lui grăsuţ şi am respirat uşurată când l-am văzut de partea cealaltă a maşinii. Mai bine nu m-aş fi uitat! În clipa următoare, avea să fie luat în botul unui bolid care gonea cu peste o sută de kilometri pe oră, în ciuda faptului că rula într-o localitate. Am privit înapoi şi l-am văzut împleticindu-se, rănit, apoi întinzându-se pe asfalt, continuând să zvâcnească din picioruşele dolofane şi incredibil de curate pentru un câine de curte. Era ultima lui călătorie, spre paradisul căţeilor, unde sper că a prins un loc bun, cu mingi colorate şi oase pline de sevă, moi, pentru dinţişorii lui de lapte. Dacă mi-ar fi stat în putere, l-aş fi arestat pe nemernicul acela vitezoman şi l-aş fi pus să muncească într-un adăpost pentru câinii fără stăpâni, să le cureţe cuştile şi să le dea de mâncare pentru tot restul zilelor lui.

-Acum, ce s-a mai întâmplat? întreabă tânărul, vag enervat.

-Am evitat o căprioară. Dacă nu-ţi place cum conduc, treci la volan!

Nu ştiu de ce am avut impresia, pentru câteva sutimi de secundă, că văzuse animalul odată cu mine; am sesizat ceva, poate că o tresărire abia perceptibilă… sau doar o părere.

-Nu, mulţumesc. E destul de palpitant să călătoresc cu un şofer ca tine. Nu simt nevoia să încerc senzaţii mai tari.
Dacă tot am oprit, să facem o „pană de tufiş”.

-Stăm cinci minute, să ne dezmorţim, îl anunţ în timp ce cobor pe scara metalică abruptă. Eu o iau în dreapta, tu în stânga, dacă ai nevoie. Îţi promit că n-o să trag cu ochiul.

Intru în pădure şi mă învăluie răsuflarea ei rece cu iz de pământ umed, muşchi şi brazi. Respir adânc de câteva ori, umplându-mi plămânii cu aer proaspăt, până când simt că mă ia ameţeala. Orăşenilor le trebuie un timp să se acomodeze cu aerul curat. Sinapsele lor riscă să se scurtcircuiteze de la amestecul de oxigen şi ozon, neuronii să intre în grevă sau, dimpotrivă, să ţopăie neliniştiţi. Ca ai Soranei, când se afla la cabana ei de la munte. De ce se încăpăţâna să meargă acolo în fiecare vară, dacă nu reuşea să închidă un ochi toată noaptea?! Eu dormeam buştean de cum se lăsa înserarea; ea se foia în aşternuturi un timp, după care se declara învinsă, se ridica încetişor, să nu mă trezească, cobora în camera de zi şi începea să picteze. Nişte tablouri ale naibii de bune. Insomniile ei ozonificate, cum le numea. Singurele rămăşiţe ale trecerii ei prin lumea aceasta. Copiii – cópii ale tatălui lor, cel dat afară din casă după mulţi ani de infidelităţi cauzate de frigiditatea asumată a Soranei („Trăiesc doar de aici în sus”, îmi spunea ea arătându-şi gâtul. „Restul e mort. Gil n-are nicio vină. L-am iubit, dar nu am avut nici un orgasm în toată viaţa. Nu ştiu ce-i aia. Le invidiez şi pe ultimele proaste care au parte de aşa ceva. Aş schimba oricând tot ce am cu ele. Nu-mi foloseşte la nimic frumuseţea şi talentul…”); femeia s-a făcut că nu observă, până când a dat nas în nas cu el, pe stradă, la braţ cu ultima lui cucerire; orgoliul ei a biruit, în cele din urmă: s-a separat de el, fără a-i reda însă libertatea, legal. Probabil că nici el nu-şi dorea asta. S-a mutat la tatăl lui şi a continuat să schimbe femeile după cum îi dictau simţurile. Ultima, cel puţin, era o figură. Se întâmpla să sune Sorana la socrul ei acasă şi să răspundă femeia stabilită de câteva luni acolo. Cum îi auzea vocea, intra în panică şi începea să-l strige pe Gil, anunţându-l că-l caută soţia. Intrase în viaţa lui la mult timp după separarea neoficială a celor doi, dar se purta de parcă uzurpa locul celeilalte, „legitimei”. În ultimele luni de viaţă ale Soranei, s-a oferit chiar să vină acasă la ea şi să o ajute în treburile gospodăreşti…

Îmi închei pantalonii, trag puloverul în jos, şi dau să cobor din ascunzişul meu, când îl zăresc pe „Odel” stând cu spatele şi mişcându-şi încet capul dintr-o parte în alta. Probabil că îşi dezmorţeşte gâtul, că de privit nu cred că poate. Partea rea cu el este că nu sunt convinsă că este orb cu adevărat. Poate că are vederea mai slabă, dar anumite lucruri le vede în mod sigur, sau le percepe cu un al şaselea simţ. Azi dimineaţă, când ieşeam din baie, stătea în faţa televizorului, încercând să facă ceva. Nu ştiu ce. Părea că încearcă să recepteze, să simtă, să vadă ceva. Faţa lui era încordată, la pândă, nemulţumită. Imediat ce m-a auzit, şi-a reluat figura impasibilă şi impenetrabilă cu care mă „serveşte” de aseară, când l-am pus la punct… se apucase să facă pe psihanalistul cu mine!… A intrat apoi în baie şi a dat drumul la apă în cadă. A stat acolo până când l-am anunţat că merg la masă. M-am întors după nici cinci minute –îmi uitasem portmoneul şi telefonul- şi l-am găsit îmbrăcat de drum, cu rucsacul la picioare. Am avut senzaţia că intenţiona să plece fără să mă anunţe. În alte situaţii, aş fi profitat de ocazie şi aş fi scăpat de el. Aşa însă, cu un camion cu care nu am deocamdată ce face, am nevoie de el, dacă nu pentru cine ştie ce ajutor, măcar pentru a depune mărturie despre ce s-a întâmplat. L-am luat aproape pe sus la masă, apoi, după ce am achitat, nemţeşte, nota de la motel, am pornit-o la drum.

Îl văd îndreptându-se spre camion, sondând terenul cu băţul lui alb. Se prinde de bara din interiorul cabinei şi, dintr-un salt, se aşează pe banchetă. Avantajul lunganilor. Eu trebuie să fac cel puţin trei manevre ca să reuşesc asta. Stau de partea cealaltă a şanţului care mărgineşte drumul şi îl privesc. Nu are de unde să ştie că sunt acolo, pentru că m-am mişcat odată cu el, călcând atunci când o făcea el. Îl văd uitându-se în gol, apatic, adus de spate. Sunt curioasă să aflu cât ar putea sta aşa. Oare la ce se gândesc orbii, în întunericul din spatele ochilor? Trăiesc din amintiri? Amintirile acelea sunt la fel cu ale noastre, încărcate de culori şi mărginite de contururi? Amintirile orbilor sunt imagini sau amintiri ale imaginilor, impresii nelămurite?

Răcoarea pădurii m-a cuprins, şi un strănut mă ia pe neaşteptate. Degeaba îl înăbuş în ultimul moment, bărbatul m-a reperat. Întoarce capul spre mine şi-mi spune simplu:

-O să răceşti dacă mai stai mult acolo şi mă spionezi, spune el zâmbind doar cu colţul gurii.

-Nu te spionam, căutam doar un loc unde şanţul e mai puţin adânc, să pot sări. Nu toată lumea are kilometri de picioare, ca tine.

Mă urc înciudată la locul meu şi pornesc, accelerând mai mult decât trebuie motorul puternic. Apoi îl opresc, luminată de o idee:

-Ascultă, aşa nu se mai poate. Am intrat amândoi în rahatul acesta fără voia noastră, dar acum nu avem de ales, trebuie să ducem treaba asta până la capăt, după care ne putem vedea fiecare de drumul lui. La viteza mea de croazieră, până în capitală mai facem două-trei zile. După cum vezi, nu sunt un şofer grozav. În plus, mai am şi alte hibe care ţin de vârstă, educaţie, obiceiuri… Tu nu faci niciun efort ca lucrurile să decurgă mai uşor. Am mereu senzaţia că atunci când suntem împreună, îngheaţă cerul deasupra noastră…

-De obicei, se spune că îngheaţă apele.

-Asta doar când e vorba de minciuni. Eu vorbesc aici de relaţia asta a noastră de călătorie. Nu e uşor să conduci într-o asemenea atmosferă glacială. Orice aş zice sau aş face, nu reuşesc să produc nici măcar o zgârietură pe cerul acesta îngheţat… Pentru siguranţa noastră, repet: pentru siguranţa noastră, va trebui să-mi fii un adevărat partener de drum. Ce înseamnă asta? Întreb eu, ca să nu te oboseşti tu. Ce înseamnă asta? Să mă ţii de vorbă când îmi este urât sau mi-e somn, să taci atunci când trebuie sau când te rog eu s-o faci şi, în general, să nu mai fi aşa de ciufut şi închis în tine. Nu-ţi fie teamă, nu-ţi cer să mi te confesezi sau să dai răspuns „problemelor mele existenţiale”… dar la întrebările simple, de bun simţ, ai putea să zici şi tu câteva vorbe. Ai putea îndrăzni chiar mai mult: să pui şi tu unele, din proprie iniţiativă.

-Aseară nu erai de aceeaşi părere, ţine să-mi amintească, îmbufnat.

-Aseară era aseară, acum e acum. Deci, poţi să mă întrebi ce vrei. Nu-ţi promit că-ţi voi răspunde sau, în orice caz, nu la toate curiozităţile tale, sau nu neapărat sincer –sunt întrebări care nu trebuie puse sau la care nu e bine să răspunzi-, dar asta ar face ca timpul să treacă mai repede şi mai plăcut. În mod sigur, pe mine m-ar face să fiu mai puţin crispată, mai eficientă, dacă vrei. Atunci ar merge şi lucrurile mai bine, şi călătoria asta s-ar putea transforma în ceva cu adevărat reconfortant. În fond, acesta ar trebui să fie scopul oricărei incursiuni în afara casei noastre, nu?

¥ ¥ ¥

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. 16/02/2010 la 22:10

    ce cremenală eşti !
    l-ai omorât pe pdm .
    =))

  2. melami
    16/02/2010 la 22:14

    =)) =)) =)) =)) =))
    De când i-o coc!

  3. 16/02/2010 la 22:30

    Tre’ să iau distanţă , că mâine poimâine mă trezesc înfipt într-o roată de tramvai .
    😛

  4. Laura
    16/02/2010 la 22:31

    Dar de unde vin ăştia în Bucureşti, de le ia atâta ?! Sau o fi vrând Simona să prelungească mai mult, că o interesează individul… oricum şi eu am aceeaşi dilemă ca ea: e sau nu orb Odel.
    „pană de tufiş” hihihi, n-am mai auzit pana acum 😀

  5. 16/02/2010 la 22:34

    @ melami
    Nu sunt sigur , dar parcă în depărtare se aud chiote de bucurie.
    =)) =)) =)) =)) =)) =)) =)) =)) =))

  6. melami
    16/02/2010 la 22:38

    @kekee
    Nu te paşte pericolul ăsta. Cel mult, să te cos la o geacă, pe post de „scai”! 😀
    @Laura
    M-am ferit de detalii geografice. Nu importă. Dintr-un capăt în altul al ţării, cu un camion condus de o şoferiţă nu prea pricepută, poate dura două-trei zile chiar.
    Încă nu m-ai văzut pe mine la volan, hihihi!

  7. 16/02/2010 la 22:52

    La o primă vedere nu mă aşteaptă o soartă aşa crudă ca şi pe pdm.
    Dar când o să speli geacaaa ???

  8. melami
    16/02/2010 la 22:55

    De dragul tău, n-o s-o spăl!
    O las să se umple de pureci! =))

  9. 16/02/2010 la 23:07

    =)) =)) =)) =)) =)) =))
    Dar ce are doamna doctor de se scarpină aşa de tare ?
    O să întrebe pacienţii care vor aştepta şi privi intrarea doamnei doctor în cabinet scarpinându-se de mama focului .

  10. melami
    16/02/2010 la 23:09

    Ok, te dau cu DDT atunci! Credeam că eşti un arici cumsecade, dar tu-ţi râzi de necazul omului!

  11. Laura
    16/02/2010 la 23:17

    Lasă că sigur nu eşti aşa antitalent după cum se zvoneşte 😉
    Oricum se pare că Simona ia taurul de coarne şi începe « ceva » cu tipul 😀

  12. 16/02/2010 la 23:20

    @ laura
    adică-l apucă de … ?
    =))

  13. 16/02/2010 la 23:22

    @ melami
    vezi că DTT-ul e interzis .
    Te reclam la WWF.

  14. melami
    16/02/2010 la 23:23

    @Laura
    În mod sigur a început! Până când să mai aşteptăm, că suntem deja la mijlocul cărţii?!
    @kekee
    Tocmai de-aia! Că şi salvia e interzisă acum, şi pentru aia tot o beau! 🙂

  15. 16/02/2010 la 23:31

    stai un pic , că te mişti prea repede .
    Ce-i cu salvia ?
    De ce-i interzisă ?

  16. melami
    16/02/2010 la 23:36

    Codex Alimentarius!
    N-ai auzit de ăsta?
    Şi s-au găsit tocmai românii care să sară să-l aplice, în condiţiile în care chiar şi sudamericanii s-au abţinut.
    Devin ilegale o serie de plante medicinale tradiţionale, mergându-se în schimb pe chimizarea din ce în ce mai agresivă a leacurilor.
    Se va ajunge ca pentru o banală infuzie de muşeţel să fie nevoie de prescripţie medicală. Şi asta nu e o glumă din păcate. Îngrăşămintele bio – interzise şi ele. În schimb, liber la cele chimice, dintre care unele, netestate în ţara lor, se testează deja -pe loturi mici, evident, pentru început- unde? Ghici? Tot în România!

  17. Laura
    16/02/2010 la 23:41

    Şefa aici e trendul exact invers… dar se va ajunge şi la noi. Sper!

  18. melami
    16/02/2010 la 23:45

    Trendul era şi aici „invers”, dar au profitat de scandalul pe care l-au stârnit nişte adolescenţi care au fumat unele chestii care în mod normal nu se fumează, ci se folosesc sub formă de săruri de baie sau de infuzii, şi au cam ajuns la spital sau chiar au murit se pare. De aici şi până la aplicarea, în premieră mondială, a acesti Codex n-a mai fost decât un pas, pe care Boc l-a făcut cu inconştienţa-i cunoscută deja.

  19. 16/02/2010 la 23:46

    @ laura
    Nu ştii că în rumunia îs mai catolici decât papa.

  20. Florian
    17/02/2010 la 13:19

    De orb, pare să fie orb, cel puţin după cum l-a descris Simona, când l-a văzut fără ochelari la ochi. Dar dacă i-a văzut ochii, de ce mai are dubii că ar fi orb?
    La cealaltă întrebare, dacă între cei doi va exista până la urmă ceva, văd că ne-a răspuns Mel: da, se lasă cu scântei.
    Iar pe Laura o să o lămuresc eu: Ştim că cei doi vin din capitala unui judeţ din sud-vestul ţării, situată într-o zonă de câmpie. Resedintele de judeţ din sud-vest sunt Timişoara, Reşiţa şi Drobeta – Turnu Severin. Reşiţa iese din discuţie, pentru că este situată într-o zonă muntoasă. Mai ştim că, între acel oraş şi Bucureşti, camionul a trecut printr-o zonă de dealuri şi de munţi. Intre Drobeta – Turnu Severin şi Bucureşti nu există munţi, deci cade şi varianta asta. Concluzie: cei doi vin din Timişoara.
    Băi, cu ce detectiv dat dracului aveţi de-a face!

  21. 17/02/2010 la 14:27

    vin din timisoara, au trecut prin caransebes, dupa drobeta fac stanga, ajung in defileul jiului, dupa hateg fac iar dreapta, la pianu de jos o iau pe un drum comunal, intra in petresti-oasa, nu se duc pe transalpina, ci o iau catre voineasa, coboara pana la valcea, se duc in pitesti, unde fac iar stanga, curtea de arges, transfagarasan, pe dn1 fac dreapta, fagaras-sercaia-poiana marului-rasnov-dreapta iar-bran-rucar-campulung-pitesti si huhhh, iata-i pe autostrada. dar capitala nu-i bucurestiul, cum v-ati inchipuit

    barbatii n-or cere indicatii, dar macar stiu sa tina harta cu nordul in sus 😀

  22. 17/02/2010 la 15:30

    @Flo si Mijou
    In vara asta oricum aveam de gand sa fac turul Romaniei. Cred ca stiu acum cu cine! =)) =)) =))

  23. 17/02/2010 la 17:14

    cu pestisorul de aur, nu? 😀

  24. melami
    17/02/2010 la 17:51

    =)) =)) =))

  25. 17/02/2010 la 18:18

    desi n-am vrut s-o nimeresc, o mica sugestie sa intre un cort si un bat de pescuit in portbagaj, prinde?

  26. melami
    17/02/2010 la 20:22

    Oricând prinde bine! 🙂

  27. Blanche Neige
    17/02/2010 la 20:26

    Cand am citit capitolul cu camerele video de peste tot, m-am gandit automat la un videoclip vazut de mine recent. Acum l-am revazut, il postez aici, sper sa mearga si link-ul….

  28. melami
    17/02/2010 la 20:39

    Merge. Gând la gând, cu bucurie! 🙂

  29. Blanche Neige
    17/02/2010 la 20:55

    Apoi, doar tu sti daca se potriveste, ca, pana acum, esti singura care stie cum va evolua povestea 🙂

    Am uitat sa iti spun ca Yodel asta (asa imi place mie sa il alint) incepe sa imi placa tot mai mult. Si Simona e diferita cand e cu el, e mult mai sigura pe sine, mai indrazneata, mai libera. Se pare ca el a reusit sa scoata la iveala niste chestii care erau poate ingropate adanc in ea… Interesant!

  30. melami
    17/02/2010 la 21:57

    Bravo! Îmi place ce sesizezi! 🙂

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: