Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (37)

Dublu orb (37)

15/02/2010

Frodi. Pactul

Halal călătorie! Orb şi –din nou- aproape mut. Nu că mi-ar plăcea să turuie întruna, dar nici să-i scoţi cu cleştele vorbele din gură nu-mi convine. De aseară şi până acum, abia dacă a rostit zece cuvinte. „Te rog”, „Mulţumesc”, „Cum vrei tu”, „O.k.”, „Poftă bună”… Ce-o fi în mintea lui? Părea că are cel puţin simţul umorului, la început. Sau o oarecare înclinaţie spre farse. E ca bărbaţii drăgăstoşi cu nevestele în public şi ursuzi acasă. Treaba lui! Am un camion de condus.

Bine că am intrat în zona de dealuri. Şesul mă deprimă, iar munţii mă sperie. Marea mă înspăimântă, iar în avion nu m-aş urca decât sub narcoză. Există două ţări pe care aş vrea să le vizitez, dar ştiu că nu voi ajunge acolo niciodată: America de Nord şi Japonia. Ca să le văd însă ar trebui să iau calea aerului sau a apei, şi nici una dintre ele nu mă încântă. Am căutat odată, pe hartă, o variantă care să le excludă. Am găsit ceva ce presupunea s-o iau prin nord, pe gheţuri, într-o sanie trasă de câini, însoţită de o călăuză mirosind a seu de oaie şi a blană de urs polar, cărând după noi provizii… Ce mai, Jack London în toată regula! Am exclus-o şi pe asta, aşa că iată-mă călătorind doar în gând sau uitându-mă la televizor. Poate că este mai bine aşa. Evit decepţii ca aceea când am văzut Capela Sixtină. Traversasem zeci de săli cu tablouri şi machete pe pereţi, urmărind săgeata care indica amplasarea atracţiei principale a Vaticanului (cea aflată la vedere, nu comorile pe care se presupune că le ascunde micul-mare stat papal). Exasperat de atâţia kilometri de pânză pictată, faţă de care nu simţea nicio atracţie, la un moment dat, fiul meu mi-a dat un brânci şi m-am trezit luând-o pe o scurtătură. Soţul meu nu a observat manevra, altfel, cu înclinare lui melancolică de om care vrea să facă totul ca la carte, ne-ar fi întors din drum şi am fi luat-o pe calea corectă. Iată-ne ajunşi în marea sală al cărui tavan pictat hipnotiza zecile de vizitatori. Deşi era interzis filmatul şi fotografiatul, se auzeau câteva blitz-uri discrete. Paznicii uriaşi, îmbrăcaţi în negru din cap până în picioare, restabileau ordinea, din când în când, într-un fel care mă amuza: când credeau că ne-am obrăznicit peste măsură, băteau de două-trei ori din palme; odată captat interesul celor din sală, îşi puneau un deget perpendicular pe buze şi emiteau un „Şşşt” lung ca de şarpe. Un timp, oamenii se linişteau şi se comportau cuviincios (deşi nici până atunci nu săriseră tontoroiul sau fluieraseră), ca, mai apoi, să uite şi să înceapă să vocifereze bine dispuşi, să-şi arate unul altuia câte un amănunt care-i uimea. M-am aşezat pe o bancă şi mi-am dat capul pe spate. În faţa ochilor se afla imaginea pe care o văzusem de sute de ori reprodusă în albumele de artă, manuale, ilustrate şi cărţi poştale, doar că mă nedumerea ceva. În primul rând, în mintea mea, scena de pe tavan era plasată într-o biserică, nu într-un imens muzeu. În al doilea, imaginea pe care o ştiam era una uşor estompată, brăzdată de mici crăpături, pe când cea din faţa ochilor era proaspăt renovată de cineva cu un simţ cromatic destul de primitiv. Aş fi preferat de o mie de ori să o văd înainte ca amatorii aceia de spoieli s-o sluţească.

Hopa, gata cu viaţa dulce de hoinar! Am intrat în munţi.

Drumul s-a îngustat pe nesimţite, aşa că abia dacă are două benzi mai de doamne-ajută. Sunt nevoită să încetinesc, deoarece curbele au devenit din ce în ce mai strânse. Nu că aş fi mers până acum cu viteza gândului, dar nici cu treizeci pe oră… În plus, ca plăcerea să fie deplină, coamele muntoase devin din ce în ce mai abrupte, ajungând aproape să se atingă deasupra noastră, peste noi… îngropându-ne sub tonele de piatră şi conifere, lipsindu-ne de aer… aer… nu este suficient aer aici, în cabină… mutalăul ăsta nu simte?… cum poate moţăi când suntem pe cale să fim striviţi şi îngropaţi de vii?!… viitoare fosile în cochilie metalică… inima îmi bate nebuneşte în gât, încercând să-mi iasă pe gură, mâinile îmi sunt transpirate şi îmi alunecă pe volan… trebuie să mi le şterg aproape întruna de ţesătura aspră a pantalonilor… mă ustură palmele… ochii îmi ard, văd ca prin ceaţă… capul îmi vâjâie, ca aflat sub presiune… îmi şterg fruntea cu dosul braţului… dacă nu se întâmplă o minune, voi leşina şi ne vom strivi de stânci… văd apa scurgându-se pe ele prin mici şanţuri săpate de-a lungul anilor… ce s-ar întâmpla dacă grămada asta de pietroaie ar ceda în sfârşit, exact acum, acţiunii erozive de sute de ani la care a fost supusă?… mici insecte prinse sub dărâmături… aer… aer… ce zgomot infernal face camionul acesta… trepidaţii… stânci prăvălite… capete sparte, membre răsucite, organe eviscerate… pastă umană… aer…

-Ce s-a întâmplat? aud de undeva, de departe, o voce.

-Mai nimic, un mic atac de panică, răspund gâtuit, încleştându-mă şi mai mult de volan.

-Ce ţi l-a provocat?

Tipul acesta are chef de glume. Nu ştie nici măcar atât, că un atac de panică nu are nevoie de motive obiective ca să te ia prin surprindere când ţi-e lumea mai dragă. Atac de panică… Chiar aşa. Ştiu leacul! L-am recomandat eu însămi, după ce l-am văzut în filme. Mă întind spre punga de la picioarele lui, îi golesc conţinutul pe jos şi o duc la gură, respirând adânc de câteva ori. Funcţionează! Nu sunt chiar într-o stare de calm şi detaşare ca aceea obţinută prin meditaţie, dar inima s-a mai domolit şi vederea se clarifică. Suficient de mult încât să văd că stâncile ameninţătoare sunt destul de blânde; au stat acolo de sute, dacă nu de mii de ani, şi vor rămâne în acelaşi loc încă tot pe atât. Voi reuşi să trec de ele şi voi ajunge la destinaţie… Ce destinaţie?! Am ceva cât de cât clar în minte despre scopul călătoriei mele? Despre asta însă mai târziu. Prima regulă de supravieţuire: o singură grijă o dată; trăieşte în „compartimente etanşe de timp”. Săru’mâna, Dale Carnegie! Cine zicea că n-ai ce învăţa din cărţi?!

-Ce ţi l-a provocat? întreabă, din nou, partenerul meu de drum.

-Glumeam, răspund cu voce cât pot de calmă.

-Ba nu glumeai deloc. Ţi-am simţit încordarea. Te-am auzit suflând în pungă. Ce ţi l-a provocat?

-În „lungile noastre discuţii înţesate de confesiuni”, am uitat să-ţi spun că am rău de înălţime (încerc să fiu zeflemitoare, doar-doar o pricepe că nu mă ajută deloc stând ca o momâie, în dreapta mea).

-Pe bune?

-Pe bune. Am rău de înălţime, de apă, de mişcare; sufăr de claustrofobie şi de agorafobie; sunt alergofobă, nu suport căldura, frigul mă face să mă simt rău, curenţii de aer îmi dau dureri de dinţi şi de urechi…

-Asta am observat. Mergi cu geamurile închise şi ai oprit aerul condiţionat.

-Mă bucur că ai observat măcar asta, spun eu cu năduf.

Îl aud râzând şi foindu-se pe scaun.

-Eşti, ca şi mine, o plantă de seră. Mă întreb cum de ţi-a venit ideea năstruşnică să faci autostopul, având atâtea condiţionări de care depinde confortul tău. Când mă gândesc că mi-am lăsat viaţa în mâinile tale…

-Preţioasa ta viaţă, nu?

-Preţioasă sau nu, e unul dintre puţinele lucruri pe care le am, spune el, redevenit serios şi înţepat.

Peisajul din faţa noastră se luminează, munţii se despart din falsa lor îmbrăţişare, iar drumul se îndreaptă, renunţând să mai facă bucle suprapuse; abia mai desenează câte o curbă graţioasă, mai mult pentru variaţie decât din necesitate. De o parte şi de alta a lui, apar mici poieni cu iarbă de un verde crud, curată, semn că oamenii nu trec prea des pe aici, altfel am avea „dovezi” palpabile, precum pet-uri goale de băuturi, pungi murdare, resturi de mâncare şi alte asemenea „minuni” ale civilizaţiei gunoaielor.

Îl văd, cu coada ochiului, cum bâjbâie pe bord; găseşte radioul şi îl porneşte; caută un post apăsând tasta search; găseşte unul local, dar nu pare mulţumit, aşa că schimbă canalul; dă, în fine, peste cel naţional; din difuzor curg spre noi ştirile zilei, un amestec de informaţii economice, sociale şi politice, cântate în stilul specific al crainicilor de radio şi televiziune. Îmi amintesc de o discuţie pe care am avut-o, la o serată, cu una dintre cititoarele de prompter-e de la o televiziune locală; în felul ei, era o mică vedetă, deşi nu avea decât douăzeci de ani; era fiica unor oameni avuţi, dintr-aceia care reuşiseră să facă la bătrâneţe un copil, pe care îl lăsaseră cam de capul lui; genul acela de progenitură care nu se sfia să fumeze în prezenţa părinţilor încă de la vârsta la care ar trebui încă să se joace cu păpuşile; o văzusem de câteva ori prezentând ştirile, seara; mă enerva că nu reuşise să iasă din tiparele folosite de colegele ei; indiferent de natura informaţiilor pe care le emitea, tonul ei era egal, monoton şi ritmat în acelaşi timp, impersonal la urma urmei; am conversat câteva minute cu ea şi m-a surprins să o aud vorbind normal, fără afectarea aceea „profesională”; am întrebat-o de ce se schimonosea când prezenta ştirile la televizor? Cine le învăţa lucrul acesta? Cine îl impunea? „Nimeni”, mi-a răspuns ea. „Au impact mai mare dacă le cadenţăm într-un anume fel, asta-i totul”, m-a asigurat. „Pe mine nu reuşeşte decât să mă enerveze”, i-am spus. „Nu mă pot deloc concentra când vă aud vocile ca de litanie.” „Nu ştiu ce să vă zic… Până acum, nu s-a plâns nimeni”, a încercat ea să pareze. Am urmărit-o apoi, de curiozitate, de câteva ori. În naivitatea mea, credeam că observaţia mea avea să-i dea de gândit şi urma să schimbe ceva în prestaţia ei. Nimic. Acelaşi ton săltăreţ, invariabil şi agasant.

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. Laura
    15/02/2010 la 22:34

    Doi străini, într-o maşină straina, îndreptandu-se spre necunoscut. Sunt curioasă unde duce drumul lor. Sau la ei ţelul e chiar drumul?! Cateodata cred ca el e atras de ea.

    Chestia cu Capela Sixtină îmi aduce aminte de o prietena: când o văzut tabloul cu Mona Lisa o rămas surprinsă cât e de mic şi aparent doar “un portret”. O fost asa dezamăgită…

  2. melami
    15/02/2010 la 22:39

    Acuma, cu riscul de a părea o ţoapă, o să mărturisesc că nu sunt printre cei care pică pe spate când o văd pe Gioconda. Nu reuşesc să sesizez surâsul ăla misterios sub aparenţa de placiditate a femeii. Dar să nu mai zici la nimeni -şi, mai ales, lui kekee-, că e ca şi când aş fluiera în biserică. 😉

  3. Laura
    15/02/2010 la 22:47

    Dar stai să vezi, mie una nici măcar nu mi se pare frumoasă! Io n-am văzut-o la muzeu, ci doar asa în cărţi sau tv, dar dacă aş fi bărbat nu cred că m-ar atrage. Aoleu, ce ne-o mai face chichiluţ…şşşşt

  4. melami
    15/02/2010 la 22:51

    Eu am văzut-o la Louvre. Mamă, ce înghesuială era! Şi fulgerau blitzurile ca la Oscar, deşi era un panou cât uşa pe care scria că e interzis. Bineînţeles că m-am tras şi eu în chip cu ea, ca ţăranca! Scuza mea e că nu eram singura care o făcea. =))

  5. Laura
    15/02/2010 la 23:46

    =))

    Io îs curioasă ce fel de pact o fi… Şefa io azi noapte cred că am visat ceva în legătură cu romanul ăsta, că m-am trezit azi dimineaţă şi m-am gândit ce-o fi cu Igor, că nu mai apare. Am ras de una singura 😀

  6. melami
    16/02/2010 la 00:11

    Apare el, nu-ţi fă griji! Nu-i aşa că, chiar dacă l-a bârfit lumea în fel şi chip, a început să-ţi placă puţin de el, dacă-i duci dorul? 😉

  7. 16/02/2010 la 00:32

    @ laura
    Să ştii că nu mă entuziasmează Gioconda , faptul că am pomenit-o într-o scriere , nu înseamnă că mor după ea., şi asta din mai multe motive.
    Unul ar fi că nu-mi plac turmele, şi e prea mare turma celor care se entuziasmează la vederea ei.
    Nu-mi place nici moda asta nouă : hai să ne întlnim toţi în WC la gara din Feteşti , şi să cântăm să dansăm şi să batem din palme toţi la fel ca o turmă de limbrici aşchilopaţi.
    Al doilea motiv e că nu mi-a transmis nimic, iar eu reacţionez la artă destul de primar ( sânt totuşi un biet copchil de la ţară, nimic altceva ) , îmi place sau nu , îndependent de semnătură sau preţul operei.

  8. melami
    16/02/2010 la 09:19

    E clar: noi trei suntem irecuperabili din punctul asta de vedere. Nu ne poate transforma nimeni in oameni de lume! =))

  9. Florian
    16/02/2010 la 10:00

    Nici eu nu cad pe spate la vederea Giocondei şi, vorba Laurei, nici măcar ca femeie nu are ceva care să mă atragă. Din punct de vedere artistic, mă gândesc că tabloul trebuie să fie totuşi o capodoperă, că doar nu degeaba o fi fost considerat ca atare, de-a lungul vremii, de cohorte de critici de artă şi de admiratori pricepuţi în ale picturii.

  10. 16/02/2010 la 10:28

    eu am auzit ca gioconda ar fi de fapt un autoportret 😀

  11. melami
    16/02/2010 la 11:45

    @Flo
    O capodopera ramane o capodopera, chiar daca nu rezonezi cu ea.
    @Mijou
    Adica Gioconda si l-a facut? 😉

  12. pepe
    16/02/2010 la 12:59

    Breee, sefa, Dublu Orb asta parca este ” Orizonturi Rosii” la Europa Libera pe vremuri. Fa ce faci, public-o si ia-ne banii.Hai ca deja am strans o parte din banisori. Si da-ne si o dedicatie !

  13. pepe
    16/02/2010 la 13:03

    Sa stii ca n-am spus-o la caterinca. Chiar as ceti ceva bun, dar mie imi place ca atunci cand am ceva bun sa ma infrupt hulpav ( o fi copilaria mea de copil chinuit cu parinti rai care m-au batut si m-au pus sa invat carte, in loc sa ma invete sa-mi fac bani Hummer?). Deja in mine ai un cumparator sigur.

  14. pepe
    16/02/2010 la 13:04

    bani Hummer = bani de Hummer

  15. Blanche Neige
    16/02/2010 la 13:49

    @Miju
    Noi cred ca citim aceleasi ziare 🙂
    @SLVC
    Cica Gioconda asta ar fi fost de fapt Da Vinci insusi, care s-a pictat in drag…hi, hi, eu asta am citit chiar zilele trecute, cica nu stiu ce studii s-au tot facut pe tema asta.

  16. 16/02/2010 la 19:46

    Ai o leapsa de la mine! 😉

  17. Laura
    16/02/2010 la 21:10

    Sefa, in seara asta nica 😦 Il astept pe 38 🙂

  18. Florian
    16/02/2010 la 21:23

    Eu pe 69 :))

  19. Laura
    16/02/2010 la 21:27

    Maga, maga =)) aveti voi ce aveti cu cifra asta majica =))

  20. 16/02/2010 la 21:27

    @ florian
    cu cine ?
    =))

  21. melami
    16/02/2010 la 21:36

    Vineeeeeeeee! 🙂

  22. 16/02/2010 la 21:39

    Buna seara! Cineeee? rechinul sau palaria?

  23. melami
    16/02/2010 la 21:40

    Călătoria! 🙂

  24. 16/02/2010 la 21:43

    aham:) ai pus ceva si pe bara?

  25. melami
    16/02/2010 la 22:00

    @pepe
    Ok, dom’ ijiner, urmăreşte mailul, că vreau să-ţi trimit altceva, gata publicat. 🙂
    @Cristian
    recepţionat, dar am ajuns acasă abia la 21.30 azi. 🙂
    @Laura
    Îl ai pe 38.
    @Flo
    Pentru tine, un 69 ceva mai special! =))
    @kekee
    Curiozitatea a omorât pisica. Dacă şi cu ariciul o fi la fel?! 😉
    @Leidi
    Da, cum să nu? Pentru binemerituoşi!

  26. 16/02/2010 la 22:00

    Simt nevoia sa ma destind.. citind:) Cum n’am barca tipului, macar am niste ape in care sa ma legan:)

  27. melami
    16/02/2010 la 23:16

    Să-ţi fie apele limpezi! 🙂

  1. 16/02/2010 la 19:30
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: