Prima pagină > Chestii, socoteli > Vacanţă la Tulnic

Vacanţă la Tulnic

14/02/2010

Vremea de afară mi-a adus în minte unul dintre concediile noastre cvasi-ratate, la munte.

Le povestisem prietenilor mei, aşa cum o fac şi aici, despre locul minunat în care mi-am petrecut copilăria. Aşa că decidem într-o vară să ne facem o parte din concediu acolo. Iată-ne, deci, adunaţi în casa bunicilor, cam pe nepusă masă. Ne dusesem pregătiţi cu tot ce trebuia, pentru că eram şapte adulţi şi patru copii, dintre care doi sub 3 ani. Unul dintre cupluri s-a cazat în curte, într-un cort de-ăla de armată, iar restul bărbaţilor au dormit în podul şurii.

După nici două zile însă, s-a stricat vremea. Dar nu oricum, ci aşa ca la munte! Practic, dacă îndrăzneai să scoţi capul afară din casă, nu numai că te făcea ciuciulete, dar îţi şi îngheţa nasul, deşi era miezul verii. Am dus-o aşa vreo trei zile, călcându-ne pe nervi unii pe alţii în casa devenită dintrodată prea strâmtă. Am fi plecat de acolo, dar drumul era rupt de o viitură, aşa că iată-ne blocaţi în vârful muntelui. Eram prea mulţi în cele două camere ale bunicilor, aşa că, atunci când s-a oprit ploaia şi vremea s-a mai înseninat, am pornit într-o excursie prin împrejurimi. Ca să vă faceţi o idee cât de cât exactă, o să spun doar atât: nu prea există suprafeţe plane în zona aceea. Adică, unde nu era vreun pisc de escaladat, precis era o râpă în care să te duci de-a berbeleacul. Lucru pe care Măiestrică, pictorul, l-a şi făcut, că nu era să rateze el o asemenea experienţă. A călcat pe nişte crengi ude, şi dus a fost, cale de vreo cinci metri, pe o pantă destul de abruptă, care se oprea într-un pârâu. Unde n-a mai ajuns, pentru că s-a blocat într-un tufiş, din cauza oliţei de noapte pe care o purta prinsă în brâu, ca făcând parte dintr-o trusă de supravieţuire cel puţin ciudată. Nevastă-sa avea obiceiul de a o aşeza pe fiica lor din oră în oră pe respectivul recipient -creându-i o nevroză precoce- de ajunseseră copiii mei s-o şantajeze pe micuţă zicându-i: „Vezi că te pun pe oliţă dacă nu-mi dai ciocolata ta!” Nu mai ştiu nimic despre evoluţia ei din ultimul timp, pentru că au plecat din ţară, dar -având în vedere trauma asta din copilărie- nu m-ar mira să aflu că a dezvoltat ceva comportamente obsesive legate de actul defecaţiei. N-am înţeles niciodată de ce n-o lăsa femeia aia să-şi facă nevoile ca toată lumea, când îi venea şi unde-i venea…

Am supravieţuit până la urmă acelei săptămâni de groază, pentru că trecusem de limita suportabilităţii şi începusem să râdem din orice, în loc să ne mai enervăm. Bunicii mei însă cred că erau exasperaţi de liota aia care le luase în stăpânire casa şi făcea numai năzbâtii. Copiii li se încurcau veşnic printre picioare; asta când nu cotrobăiau prin pod, încurcându-le lâna sau desfăcându-le sacii de făină, războindu-se între ei cu rude de cârnaţi drept arme şi table de slănină drept scuturi. Nici adulţii nu erau mai breji. Bărbaţii erau mai mereu cu palinca-n nas, că ce altceva mai bun puteau face pe vremea aia câinoasă, iar femeile spălau tone de haine înnoroiate şi găteau mâncăruri ciudate pentru gusturile simple ale bătrânilor. Peste toate astea, Maestrul era lovit de inspiraţie, aşa că Buna şi Moşu au trebuit să-i pozeze ore în şir până când îi apuca picoteala, din care îi trezea pictorul cu strigăte enervate.

În utima seară, am făcut un soi de chef de despărţire. Ne-am adunat toţi în curte, în jurul focului pe care „peştişorul” montase un grătar. Pregătise din timp carnea aşa cum numai el ştie s-o facă, aromând-o şi frăgezind-o cu puţin ulei şi muştar. S-au bătut turcii la gura noastră, dar bucătarul îşi păstrase cea mai frumoasă bucată pentru sufleţelul lui, la sfârşit. Tocmai o luase de pe foc şi o vântura puţin, să se răcoarească, în timp ce ne dădea cu tifla. Noi ne cam terminasem porţiile şi priveam cu jind spre carnea frumos rumenită şi mirosind de simţeai că -în condiţii mai vitrege ca acelea- ai omorî pentru aşa ceva. Se pare că nu doar noi nutream asemenea sentimente, pentru că, cu o secundă înainte de a-şi înfige el dinţii în cina ademenitoare, Flore, câinele bunicilor, i-a săltat-o uşurel, aproape pe nesimţite, cu graţie chiar, din furculiţă, şi întins-o spre pădure, fortăreaţa lui inexpugnabilă. Peştişorul a rămas realmente bouche bee; expresia de pe chipul lui atunci… ar fi meritat să plătim ca s-o vedem. Nici măcar n-a înjurat, lucru pe care i l-aş fi trecut cu vederea, cu toate că erau minori prin preajmă. Pur şi simplu a început să râdă, după care şi-a crestat o felie de slănină şi a perpelit-o la foc. Asta i-a fost cina, dar n-a slăbit el din asta, vă garantez!

Două din tablourile Maestrului:

Anunțuri
Categorii:Chestii, socoteli
  1. Laura
    14/02/2010 la 22:06

    Primul tablou hai că-l mai înţeleg, dar al doilea vrea să insemne un geam şi toamna văzută prin el de ochii pictorului?

    Cuţulache o fost cred că super de super hihihihi

  2. melami
    14/02/2010 la 22:09

    Da, al doilea este Parcul Poporului din Craiova, aşa îi spunea atunci, privit prin fereastra atelierului. După cum observi, parcă sunt pictate de două persoane diferite…

  3. Laura
    14/02/2010 la 22:14

    Cam ciudat parcul ăsta din Craiova 😀

    Sau poate o persona, aflată în divese faze ale vieţii 😉

  4. melami
    14/02/2010 la 22:17

    Da, sunt şi faze diferite, în timp. Dar mulţi pictori au un stil care se păstrează cât de cât de-a lungul vieţii. Chiar şi Picasso, cu perioadele lui celebre, avea ceva uşor de recunoscut în toate tablourile sale.

  5. 14/02/2010 la 22:17

    Mel. Iti aduci aminte cu drag. Se vede dupa cum povestesti:) Ai in fata ochilor focul de tabara:)

  6. melami
    14/02/2010 la 22:26

    Da, şi mirosul de slănină friptă la foc! Şi Flore, care ştia să râdă! Pe bune! 🙂

  7. Laura
    14/02/2010 la 22:27

    Şefa, şi pictorul acesta are doar aceeaşi tablă de culori 😀

  8. melami
    14/02/2010 la 22:40

    Da, dar tuşa e alta. În prima e fermă, clasică, aproape academică. În al doilea n-are nicio grijă pentru formă; contează doar impresia fugară… parcă vezi frunzişul ăla mişcat de vânt… La asta mă refeream.

  9. Laura
    15/02/2010 la 00:11

    În primul într-o stare de linişte sufletescă, în al doilea de zbucium, măcinat de întrebari sau poate în primul într-o stare închisoare (trebuie să facă ce i se spune cât se poate de exact), în al doilea într-o stare de libertate sau poate in primul fericirea că totul e pus la punct, în al doilea haosul… cine stie?!

  10. melami
    15/02/2010 la 00:16

    Asta ziceam şi eu, doar că în alte cuvinte. Şi totuşi, e puţină schizoidie aici. Artistică, evident! 🙂

  11. 15/02/2010 la 00:19

    Il concurezi pe Geocer la amintiri… Deci nu esti olteanca decat prin adoptie, mi-am revenit 😛

  12. melami
    15/02/2010 la 00:30

    Nu sunt olteancă, de unde ai scos-o?! Doar că-i apreciez pe olteni pentru multe din calităţile lor, pentru că am trăit alături de ei treisprezece ani şi îi cunosc. 🙂

  13. Laura
    15/02/2010 la 00:35

    „schizoidie” e cuvantul tau =)) si in spiritul asta o tai la nani. Noapte buna 🙂

  14. melami
    15/02/2010 la 00:36

    Somn uşor, Strigo! 🙂

  15. Florian
    15/02/2010 la 02:45

    Dracu’ ne-a pus să ne luăm după Mel şi să mergem unde a-nţărcat mutu’ iapa, în vârful ăsta de munte de unde nu mai putem pleca.
    Cred că asta este una dintre cele mai serafice fraze pe care o ureche atentă le putea auzi şuşotită pe la colţuri, în acele zile de relaxare montană. Dacă ploaia nu contenea, presa vremii ar fi relatat cu siguranţă despre un lanţ de crime petrecute la Tulnic, din cauza nebuniei subite care a cuprins un grup de excursionişti.

  16. Florian
    15/02/2010 la 02:49

    Erată: şuşotită şuşotite

  17. melami
    15/02/2010 la 08:45

    Mai pictezi, Maestre?! =))

  18. 15/02/2010 la 10:25

    Frumoase picturi, frumoase amintiri.

  19. melami
    15/02/2010 la 10:30

    Mulţumesc! 🙂

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: