Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (35)

Dublu orb (35)

14/02/2010

Odel. Lucru curat, profesionist

–Idiotule! aud vocea nervoasă a femeii, în timp ce o frână bruscă mă proiectează înainte.

Mă apuc, mai strâns, cu o mână de portieră şi cu cealaltă de bord, restabilindu-mi echilibrul.

-Mulţumesc.

-Nu cu tine vorbeam, ci cu şoferul maşinii ăleia care mi-a tăiat calea. Nu-i decât o gărgăriţă în comparaţie cu noi, dar uite-l ce viteaz se dă! Dacă nu frânam, zob îl făceam. Şoferii ăştia amatori! O adevărată pacoste, adaugă ea râzând.

-Gândeşti exact ca un profesionist.

-Exact asta-mi spuneam, după ce mi-a zburat păsărica din gură. Ştii ce? Abia acum încep să-i înţeleg pe şoferii ăia de maşini fiţoase. Când ai un motor ca lumea, cred că are loc un fel de transfer de… putere. La un moment dat, la un pasaj de cale ferată, am avut tentaţia –pentru câteva zecimi de secundă- să ignor semnalul sonor şi să mă iau la întrecere cu trenul care se apropia. Mă simţeam… oarecum invincibilă la volanul măgăoaiei ăsteia… Pentru siguranţa tuturor, ar trebui ca maşinile să circule pe anumite benzi, în funcţie de tonaj, de puterea motorului… cele mai mici pe o bandă, cele mijlocii pe alta, cele mari…

-Visezi la o lume perfectă. Nu te gândeşti că ar dispărea ceva din farmecul vieţii, din libertatea de acţiune, liberul arbitru?

-Adică, înjurăturile şoferilor, busculadele şi accidentele rutiere?

-Fac şi astea parte din viaţă, ca multe altele. Să nu-mi spui că ar fi mai rare în lumea asta ordonată pe benzi! Oamenii au resurse nelimitate în a găsi motive să-şi sară la beregată unul altuia. S-ar reduce doar culoarul pe care ar putea-o face. Ştiu ce spun. Vin dintr-un asemenea mediu. Cu toată „ordinea” stabilită de… autorităţi, infracţionalitatea nu s-a redus deloc; s-a schimbat doar natura delictelor.

Camionul înaintează lin şi cu viteză, semn că femeia s-a obişnuit, din nou, cu comenzile lui. Sau –dacă ar fi să o cred- poate că acesta i-a împrumutat ceva din forţa şi echilibrul lui.

-De unde eşti?

Curioasă muiere! De unde eşti? Va urma: unde mergi? De ce? Pentru cât timp? Cu ce te ocupi? Ai familie?…

Oare chiar nu se poate altfel? Nu ştiu să evit întrebările directe. Ce naiba m-o fi apucat să-mi bat gura despre asta?

Îmi sprijin capul de braţul mâinii cu care mă ţin de mâner şi încerc să par adormit. Dacă m-ar putea privi cu atenţie, şi-ar da seama că sunt mai lucid decât oricând. Ştiu asta de când eram mic şi încercam să o păcălesc pe mama. Strângeam pleoapele cu putere, aşa că nu-i era greu să-şi dea seama imediat de înşelătorie. Doar că pe ea puteam conta. „Nu-i nimic, iubire. Relaxează-te, o să adormi când nici nu te aştepţi”…

-Noapte bună, somn uşor, mi-eşti de mare ajutor! aud vocea femeii de la volan.

Încearcă să fie zeflemitoare, dar nu reuşeşte decât să fie catifelată, mângâietoare, ca aceea a mamelor de profesie. Îmi vine să ies din muţenia pe care mi-am impus-o şi să o întreb câţi copii are. Mai bine, nu. Cine ştie ce răni aş putea răscoli?! Sau, dimpotrivă, să declanşez o avalanşă de povestiri care de care mai plictisitoare despre scutece, note la şcoală, năzdrăvănii ale progeniturilor, dileme materne şi câte şi mai câte. Mai bine, tac. Pentru cât timp avem de petrecut împreună, va trebui să ne limităm la cât mai puţine informaţii de ordin personal.

O aud exclamând din când în când, comentând, pentru sine, diverse situaţii în care este implicată şi bănuiesc că acesta este felul ei de a se încuraja şi de a-şi ţine de urât acum, că eu mă dau „rănit”. Vocea ei este mai gravă decât atunci când îmi vorbeşte. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu maică-mea. Avea mai multe tonalităţi, pe care le folosea în funcţie de caz. Într-un fel îmi vorbea mie, cu voce mângâietoare, de cele mai multe ori, în altul cu tata –sesizam atunci accente isterice, disonanţe, zgârieturi- şi cu totul altfel la telefon. Mă fascina mai ales atunci; nu ştiu de ce, glasul ei avea intonaţie mai înaltă; nu în sensul că ţipa, ci că vorbea cu cel puţin o terţă mai sus decât de obicei; uneori chiar mai mult; în afară de cazurile când şoptea…

Nu-mi dau seama când am adormit legănat de mişcarea camionului. Femeia mă zgâlţâie de umărul stâng, din ce în ce mai iritată.

-Ce facem acum? spune ea, când are certitudinea că m-am trezit. Nevasta camionagiului nu răspunde la telefon. Mă chinui de aproape zece minute. Sună în gol.

-Mai încearcă. Poate că-i ieşită prin curte. Aude ea până la urmă.

-Încearcă tu, eu trebuie să caut o toaletă. Uite, nu trebuie decât să apeşi pe butonul acesta.

Îmi vâră în mână telefonul celular şi îmi indică locul unde trebuie să apăs cu degetul. O aud foindu-se prin cabină, găsindu-şi geanta şi coborând treptele abrupte.

-Ce-i zic dacă răspunde?

-Eşti băiat mare. Ştii tu ce trebuie să faci. Îi povesteşti, cu menajamentele de rigoare, despre ce s-a întâmplat, şi-i ceri numărul de telefon al tipului căruia trebuie să-i predăm camionul.
Vocea ei se îndepărtează, aşa că sunt nevoit să strig:

-Nu-s sigur că o să-l ţin minte, şi nu pot să-l notez.

-Te descurci tu. Eşti băiat mare. Spune-i să revină peste zece minute, dacă n-ai ţinere de minte pentru un amărât de număr.

Carcasa celularului este uşor călduţă şi unsuroasă în partea superioară. Apăs pe butonul indicat şi lipesc micul aparat de ureche. Sună de şapte ori, apoi se aude ton de ocupat. Repet de mai multe ori manevra, dar cu acelaşi rezultat. Mă plictisesc să tot sun degeaba, aşa că îl aşez pe bord şi-mi încrucişez braţele pe piept, aşteptând.

Au trecut mai bine de douăzeci de minute de când a plecat femeia. Încep să mă încerce gânduri nu prea plăcute. Te pomeneşti că a întins-o englezeşte, lăsându-mă de izbelişte. Mi-a lăsat telefonul… Dacă pleca de tot, îl lua cu ea. Asta doar dacă nu cumva-i de furat… În fond, ce ştiu despre ea? Mai nimic. În ciuda expansivităţii ei, mare lucru nu mi-a spus până acum…

Cred că sunt în parcarea unui motel. Deduc asta din glasurile aspre, bărbăteşti, din mirosul de friptură de porc cu garnitură de cartofi prăjiţi care ajunge până la mine, din „parfumul” gazelor de eşapament şi din vocile dogite de tutun şi alcool ale unor femei care îşi ademenesc eventualii clienţi cu formule standard: „Hai, frumosule, la mămica, să-ţi arate ce ştie să facă!”, „Domnu’, cincizeci scurtu’, o sută normalu’: dacă vrei cu perversiuni, dublu”, „Puiule, te grăbeşti? Te rezolv în numai cinci minute. O să fii uşor ca fulgul după aia”. Îmi vine în minte Spelbul. Eram în maşină cu el; nu ştiu de unde o închiriase sau cine i-o împrumutase. El conducea. În apropierea unei parcări au apărut „tiristele”. De la depărtare, păreau chiar apetisante: deşi era frig afară, erau îmbrăcate cu pantaloni scurţi, care le intrau între fese, cu cizme înalte, de vinilin, negre, iar de sub hainele cu gulere de blană artificială li se vedea buricul gol; fumau şi, la vederea noastră, au început să se unduiască lasciv, să dea din fund sugestiv şi să rânjească. Spelbul a lăsat geamul portierei şi a intrat în vorbă cu ele. Ce era la gura lor! Aveam camera la mine. Până atunci filmasem tot ce se vedea pe marginea drumului. Mă urmărea o idee de scenariu şi profitam de călătoria cu el pentru a aduna material. Fixasem o clădire în depărtare, cu două corpuri legate între ele printr-o arcadă ca o aripă de pasăre, şi transfocam încet imaginea. Deodată, în dreptul meu, a apărut pieptul unei femei, strâns într-un sutien de culoare azurie. Piele ei era uscată şi încreţită, iar sânii flasci făceau o cută nefirească, nu sub ei, unde ar fi normal, ci deasupra; erau aproape pliaţi invers. Mi-am luat camera de la ochi şi am privit-o pe posesoarea incredibilei perechi fleşcăite: avea o faţă tânără, proaspătă, cu buze senzuale şi ochi vioi. Auzeam, prin geam, îndemnurile ei obscene. Am început să-mi fac de lucru cu radiocasetofonul din bord, ignorând-o. Cu toate acestea, am simţit începutul unei erecţii, aşa că am coborât din maşină şi am făcut câţiva paşi, îndepărtându-mă de grupul din ce în ce mai animat. Încercam să-l depistez pe bărbatul care joacă rolul de peşte. Trebuia să existe aşa ceva, prin apropiere. Ştiam că amărâtele astea nu lucrează decât foarte rar de unele singure. Majoritatea erau supravegheate de indivizi care pretind că le apără, când, în realitate, nu fac decât să le jecmănească. Nu vedeam ţipenie de om. Am bănuit atunci că una dintre ele joacă acest rol. Poate că tocmai cea care mă abordase pe mine. „Băiatu’ nu serveşte nimic?”, am auzit în apropiere o voce guturală. „Uite că prietenul tău a trecut deja la treabă”. M-am întors şi am privit-o. Era femeia cu sutien azuriu. „Nu, mulţumesc”, am răspuns eu cât mai neutru. „Nu mă dau în vânt după aşa ceva”, am completat, fără să-mi dau seama de ce. „Poate că-ţi place să priveşti”, a presupus femeia. „Avem tarif şi pentru asta. Îţi dăm voie să şi filmezi…”. „Nu te supăra, chiar nu mă interesează. Eu…” „Poate preferi un băiat? Dacă vrei, putem face rost.” „Chiar nu am chef. Sunt… în doliu. Mi-a murit mama”, am aruncat eu la întâmplare. „Scuză-mă. Ştiu ce trebuie să simţi. Am trecut şi eu prin asta, şi câteva săptămâni n-am fost bună de nimic. Era să mă las de tot. Chiar mă gândeam să-mi caut altceva de lucru… dar nu s-a putut.” Ne plimbam amândoi pe marginea drumului, ca un cuplu ieşit la aer. Tocurile înalte i se înfundau în pământul moale, aşa că se sprijinea uşor de braţul meu. Mirosea a şampon de fructe, a transpiraţie şi pudră. „Unde vă spălaţi după ce terminaţi… treaba?” m-am trezit întrebând. „După copacii ăia”, mi-a arătat ea cu un deget subţire şi înroşit de frig. „Avem apă caldă într-un termos, săpun lichid, prosoape de hârtie. Încercăm să fim cât mai curate. Nu atât pentru clienţi, cât pentru noi. Majoritatea avem copii acasă…” Celelalte fete stăteau zgribulite, la câţiva paşi de noi. Vorbeau şi râdeau sonor, ca nişte liceene fără nicio grijă. Când se apropia câte o maşină, încetau brusc conversaţia şi repetau gesturile şi vorbele cu care ne întâmpinaseră şi pe noi în urmă cu câteva minute. După un timp, femeia cu care fusese Spelbul a ieşit din maşină şi s-a îndreptat spre copacii pe care mi-i arătase partenera mea de plimbare. Mi-am luat rămas-bun de la tânăra cu sâni smochiniţi şi m-am urcat în maşină. Amicul meu părea uşor stingherit, dar şi mândru nevoie-mare. Aerul era încărcat de mirosuri grele, aşa că am deschis geamul portierei. „Ai răbdare, o să treacă de la sine”, mi-a mai spus ea. „Totul trece, fir-ar să fie! Şi bune, şi rele. Să mai vii pe aici!” „Bine”, i-am spus eu şi i-am zâmbit ca unei cunoştinţe vechi. „Ai şi tu grijă ce faci”, am ţinut să adaug ca un tată grijuliu. Celelalte femei s-au strâns în jurul ei şi au potopit-o cu întrebările. „Ce a zis? De ce nu vrea? Ce are? Îl ştii de undeva?” „Prietena” mea le ţinea piept cu greu. Într-un final, când maşina se pusese deja în mişcare, am auzit-o spunându-le, enervată: „Da’ mai tăceţi, dracului, ce, n-are voie omul să discute şi alte lucruri decât alea la care vă stă vouă capul?” Am scos camera pe geam şi le-am filmat atât cât mi-a permis distanţa care creştea între noi. Mi se părea că fac un lucru necinstit, dar nu mă puteam stăpâni. Femeia îmi spusese că pot să o fac contra unui tarif, iar eu procedam oarecum unfair.


Aud portiera deschizându-se, paşi pe treptele metalice, paşi de femeie… Simt miros de săpun lichid de proastă calitate şi iz de pudră.

-Băiatu’, până când se întoarce gagica ta, te pot face un scurt. Cincizeci de parai, satisfacţie garantată…

O trădează vocea catifelată, în ciuda accentului gutural pe care îl are acum.

-De acord, intru eu în joc. Dar să fie cu prezervativ.

-Punem şi prezervativ, dar mai întâi trebuie să avem pe ce, spune ea chicotind.

Întind o mână şi încerc să-i ating sânii. Se fereşte şi mă plezneşte peste ea.

-Nu te obrăznici, potaie. Eu fac toată treaba. Tu doar stai. Fără atingeri, fără mozoleală. Lucru curat, profesionist.

Încep să am dubii. Dacă e într-adevăr una dintre fetele din parcare?

-Scuză-mă, credeam că e prietena mea şi încearcă să se joace cu mine. Sunt nevăzător. Banii sunt la ea, aşa că ai face mai bine să pleci.

-Cum vrei mata, da’ nu ştii ce pierzi.

-Sunt convins de asta. Încă o dată, îmi cer scuze.

-Se acceptă. Poate că altădată…

Începe să râdă în hohote şi îmi dă un brânci în umăr. Râd şi eu, silit, uşurat că s-a întors şi că putem lua o hotărâre împreună.

-Ce facem acum? Femeia nu răspunde la telefon, repet aproape cuvânt cu cuvânt cele spuse de ea când m-a trezit, enervată.

-N-avem decât să aşteptăm până când binevoieşte să se întoarcă în casă, sau acasă. Până atunci, zic să ne cazăm. Oricum, se înserează. Suntem în parcarea unui motel asemănător cu cel din noaptea trecută. Dacă eşti de acord, luăm tot un duplex. Asta, doar dacă nu te încurc. Poate că ai de gând să apelezi la una dintre fetiţele vesele…

-Cred că mă pot abţine în seara asta. Luăm un duplex.

Ceva mătăsos mă atinge când se apleacă spre torpedo. Este părul ei care miroase a şampon chiar şi după o zi de condus. Mi-l închipui ca pe o cometă care o urmează la fiecare mişcare mai bruscă a capului, şi aş vrea să o pot filma, s-o introduc în filmele mele… filmele… unde or fi acum?

A devenit destul de pricepută în calitatea ei de însoţitor al unui nevăzător. Mă ghidează doar prinzându-mă de cot; când trebuie să ridic picioarele mai mult, mi-l ridică; atunci când trebuie să încetinesc, mă strânge; dacă terenul este ca-n palmă, abia îi simt atingerea. Păşim pe o alee pietruită, apoi ne oprim. Aud un clic, apoi fâşâitul unei uşi care se deschide.

-Este cu cartelă, îmi explică, în timp ce mă împinge din spate.

Probabil că sistemul lor este astfel calibrat încât televizorul porneşte imediat cum acţionezi uşa, pentru că ne întâmpină acordurile unei meodii care mi-a încântat copilăria: What’s a nice kid like you doing in a place like this? Probabil că este un jingle împrumutat, cel mai plauzibil fără acordul necesar, şi folosit ca mesaj de întâmpinare a oaspeţilor.

Intrăm într-o încăpere răcoroasă, cu mochetă pe jos. Mă duce până la patul din mijlocul ei şi mă lasă acolo. Îşi continuă drumul în camera cealaltă, unde începe să se dezbrace; la scurt timp, intră în baie; probabil că vrea să facă un duş; întotdeauna miroase frumos, şi nu doar din cauza săpunului… a violete, parcă… şi a lapte… şi încă a ceva, nu-mi dau seama… Da, a copil; a sugar curat şi sătul… cum cred că a fost şi fiul meu, acum vreo doi anişori… cu cine o semăna?… sper că cu ea… Spelbul n-a vrut să-mi vorbească niciodată despre asta. Când am încercat s-o caut, m-a avertizat că există un ordin de restricţie în ce mă priveşte… puţin îmi păsa, voiam să-i văd, cu orice preţ… unde or fi dispărut?… acum, degeaba aş da de ei…

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. Blanche Neige
    14/02/2010 la 21:37

    Mai, astia cred ca au dat de cele mai curate profesioniste din lume, ca ma indoiesc ca alea de la marginea orasului meu sunt asa de preocupate de igiena 🙂

  2. melami
    14/02/2010 la 21:40

    Cum vorbeşti aşa de urât de „vecinele” tale?! =))

  3. Blanche Neige
    14/02/2010 la 21:46

    Mai, or fi ele vecine, dar doar de cartier 🙂

  4. Laura
    14/02/2010 la 21:50

    Ca femeie îmi e aşa de greu să-mi imaginez că aş opri şi l-aş pune pe unul « să mă elibereze ». Bina ca noi suntem altfel „construite”! Câteodată mă gândesc că au greu bărbaţii ăştia… dar şi prostituatele au greu… aici a fost nu de mult o controversă politică : să închidă un bordel « Flat-rate ». Era coadă… Culmea e că politicienii şi poliţia era pentru închidere, dar prostitualtele împotriva. Trist, aşa de trist… n-am mai urmărit ce s-a mai întâmplat, dar nu cred că au reuşit să-l închidă. Si multe prostituate erau românce.

  5. melami
    14/02/2010 la 21:52

    Da, e greu să te pui în pielea lor. Cele mai multe nu au găsit altă cale probabil.

  6. Laura
    14/02/2010 la 22:11

    Eu cred că nu au căutat-o. Sunt de convingerea că întotdeauna există si alt drum decât cel pe care ai luat-o. E poate mai anevoios şi mai greu.

  7. melami
    14/02/2010 la 22:14

    E şi asta o explicaţie. Dar pe unele le pune familia să se prostitueze. Face parte, cum s-ar zice, din tradiţia comunităţii.

  8. Laura
    14/02/2010 la 22:30

    Ştiu, şi totuşi cred că există şi altă cale. Ah, stai că vream să comentez ceva în legătură cu Simona. Are ceva legatura cu asta, dar e la alt capitol. sper sa mai gasesc 😀

  9. Florian
    14/02/2010 la 22:40

    Deci Odel este într-adevăr Cristo! Esti o sadică, iguano, ce-ai avut cu bietul om de i-ai luat vederea?
    Judecând la rece, mă întreb dacă cineva pentru care imaginea este atât de importantă, cum este Cristo, ar rezista psihic şocului provocat de pierderea vederii. Nu crezi, iguano, că lejeritatea cu care a trecut Cristo peste trauma suferită este puţin cam neverosimilă?

  10. melami
    14/02/2010 la 22:42

    Poate că n-a trecut deloc lejer. Stai să vedem ce se întâmplă în continuare. Deocamdată avem doar câteva vorbe despre orbire, spuse mai mult pentru urechile altora. Ce în în mintea lui încă nu ştim…

  11. Laura
    14/02/2010 la 22:42

    Era undeva unde eroina zicea că nu critică pe nimeni, care a acţionat într-un anumit fel în numite situaţii şi arăta o oarecare înţelegere şi pentru nazişti şi alte cele. Oare unde era ?

  12. melami
    14/02/2010 la 22:55

    Tu crezi că o ştiu pe de rost? 🙂
    Păi, în unul din cele două capitole despre Simona probabil. Asta dacă nu cumva e din altă carte. Poate din Hiatus…

  13. 14/02/2010 la 23:07

    Noapte buna, all!

  14. melami
    14/02/2010 la 23:12

    Noapte bună, Leidi! 🙂

  15. Florian
    14/02/2010 la 23:24

    @Leidi Ei
    Unde stătuşi pitită, fată? Noapte bună, dar eu nici bună seara n-am apucat să-ţi zic 😦

  16. Florian
    14/02/2010 la 23:27

    @Laura
    E cea mai clară explicaţie pe care am auzit-o vreodată 😛 😛 😛

  17. Laura
    14/02/2010 la 23:29

    Nu, că nu încurc borcanele… oricum zicea ceva că poate în anumite situaţii şi ea ar fi reacţionat ca acei oameni şi de aceea nu-i judecă. Aici nu sunt de acord cu ea. Chiar dacă am fi fost nemţi în Germania condusă de Hitler, nu ar trebui să sprijinim acel regim. Iar scuza că n-am avut altă posibilitate nu o accept. Dacă nu s-ar duce nimeni în război, n-ar avea loc.

  18. melami
    14/02/2010 la 23:32

    Laura, în general mă feresc să-i judec pe oameni atâta timp cât nu le pot trăi experienţele. Aşa e: dacă nimeni nu s-ar duce la război, n-ar mai avea loc. Dar, uneori, eşti obligat s-o faci, chiar dacă nu eşti de acord cu asta.

  19. Laura
    14/02/2010 la 23:47

    Şi totuşi şefa, crezi că nu-i putem acuza pe cei ce or deschis robinetele la ţevile de la gaz, doar pentru că n-am fost în locul lor? Ok, poate esti obligat sa mergi in armata şi nu găseşti altă soluţie de a nu te duce, DAR te obligă cineva să tragi?

  20. Florian
    15/02/2010 la 00:02

    @Laura
    Te obligă frica să tragi, strigoiţo. Dacă nu tragi tu primul, trage inamicul. Iar inamicul trage tot din cauza fricii.

  21. Florian
    15/02/2010 la 00:05

    @Laura
    Dar cu deschisul robinetelor ai dreptate, strigoito. Cei care au primit ordinul de gazare şi l-au transmis mai departe, cât şi executanţii ordinului de a deschide robinetele, se puteau opune.

  22. Laura
    15/02/2010 la 00:07

    Si dacă nu trage nici unul? Sau dacă tu tragi şi celalalt nu? Nu te simţi vonovat apoi? Clar îmi vei zice că nu vei ştii niciodată, si totuşi!

  23. melami
    15/02/2010 la 00:12

    @Laura
    Da, te obligă ăla din faţa ta care are arma îndreptată spre tine şi care îţi poate lua viaţa dacă e mai rapid ca tine. Sau care te poate împuşca pentru că nu execuţi ordinele.
    În privinţa gazărilor… Uite, pot fi şi situaţii de genul ăsta: eşti mica Frieda, născută într-o familie de nazişti. Nu e vina ta că s-a ntâmplat asta. Te hrăneşti, odată cu laptele mamei, cu idei antisemite. Ţi le bagă în cap exact oamenii care contează cel mai mult în ochii tăi, care au credibilitate. N-ai la ce altceva te raporta, deci iei de bune ideile alea şi te conformezi. Creşti. Ajungi junger-cum-mama-naibii-le-zicea-la-copiii-ăia-soldaţi. Instrucţie şi îndoctrinare. Nu contează că ideile alea nu sunt politically corect, că-s anti-sociale, anti-creştine. Sunt unicele care ţi se bagă în cap. Nu eşti nici geniu, nici iluminat, ca să-ţi dai seama că greşeşti. Şi acţionezi apoi în consecinţă. Dai drumul la robinetul ăla de gaz, mulţumită că-ţi faci datoria patriotică şi scapi lumea de un flagel.
    Eu n-o pot judeca pe Frieda. Pot înţelege ce i s-a întâmplat de a ajuns să acţioneze aşa, dar nu mă pot pune în locul ei în întregime, ca să ştiu ce a gândit şi simţit în acele momente. Poate că a avut compasiune pentru victimele ei, poate i se rupea sufletul că trebuie s-o facă, poate că nu îi considera oameni…
    Există o contradicţie care trebuie şi ea discutată. În armată, mai ales pe timp de război, ordinele se execută.
    Legea spune, pe de altă parte, că nu poţi să-ţi justifici unele acţiuni sub adăpostul ordinului criminal dat de un superior. Şi totuşi, în vremuri de-astea tulburi, sunt condamnaţi tot pe temei legal, de către tribunalul militar, cei ce nu se supun…
    E greu de dat un raspuns la aşa întrebări. Cât timp nu deţin toate datele, mă rezum la a nu judeca. E cel mai mic rău pe care îl pot face. 🙂

  24. Florian
    15/02/2010 la 00:13

    @Laura
    Situaţia ipotetică pe care o propui tu e practic imposibilă. Dacă nu tragi tu trage cel de lângă tine, iar din tabăra inamică se va găsi totdeauna cineva care să tragă. Nu sunt doi oameni faţă în faţă, ci două armate.

  25. Laura
    15/02/2010 la 00:29

    Da, manipularea asta e foarte periculoasă. Am văzut reportaje despre aşa ceva. În Africa. Au cu totul alte valori decât noi. Cutremurător cât de bestiali pot fi oamneii. Si totuşi dacă acesti copii ar ajunge în fata tribunalului, crezi că ar trebui condamnaţi? Dar eu nu mă refeream la cazuri din ăstea.

    Mă refeream când stii ce faci. Şi din păcate, ăstea sunt multe cazuri.

  26. melami
    15/02/2010 la 00:33

    Da, când ştii ce faci, nu ai nicio scuză! Dar cine stabileşte asta? Adică faptul că ştii ce faci?

  27. Florian
    15/02/2010 la 00:34

    @Mel
    S-ar putea să ai dreptate cu Frieda. Probabil că majoritatea naziştilor erau spălaţi pe creier, ca şi masele de nord coreeni care au plâns sincer la moartea lui Kim Ir Sen. Nu mai aveam mult şi ajungeam şi noi un popor spălat pe creier. Ideologiile astea cretine, inclusiv extremismul religios, cred că sunt marile pericole care planează asupra speciei umane.

  28. melami
    15/02/2010 la 00:38

    Ai perfectă dreptate! Din păcate pentru stirpea umană… 🙂

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: