Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (34) – tot două, că e uichend!

Dublu orb (34) – tot două, că e uichend!

13/02/2010

Cobor şi mă îndrept, în fugă, spre intrarea spitalului. Rătăcesc un timp pe coridoare, urmând săgeata care indică sensul căutat, fără ca vreun infirmier sau brancardier să-mi deranjeze sprintul. Ajung, în cele din urmă, în dreptul unui pupitru pe care scrie Primire-Urgenţe, dar în spatele lui nu este nimeni. Aud nişte voci venind dinspre o nişă, aşa că mă îndrept într-acolo. Două asistente îşi beau tacticos cafeaua de dimineaţă, răsfoind câte o revistă.

-Avem o urgenţă, le anunţ eu cu sufletul la gură. O fractură de antebraţ, cu hemoragie mare.

-Aşteptaţi la Primire, spune asistenta mai vârstnică, abia ridicându-şi ochii din revistă.

-De-acolo vin. Nu-i nimeni.

-Aşteptaţi c-o să apară cineva, mă asigură ea.

-Dumneata nu lucrezi aici?

-Ba da, dar n-am intrat încă în tură.

Simt că începe să-mi fiarbă sângele.

-Dar domnişoara? întreb, arătând-o pe cea tânără cu degetul.

-Eu abia am ieşit, spune tinerica, întorcând tacticoasă foaia revistei.

-Deci, una încă n-a intrat, alta abia a ieşit, recapitulez cu voce tare, doar-doar oi înţelege ceva. În momentul acesta, e cineva de serviciu? Acum!

-Tu nu înţelegi româneşte? Ţi-am explicat deja…

Dacă există ceva care să mă enerveze foarte tare la semenii mei, este să mă tutuiască fără să le fi dat permisiunea. Accept să mi se vorbească la persoana a doua singular, dar să mi se spună măcar „dumneata” sau „matale”, „mătăluţă”, „mătălică”, „doamnă”, „duduie”, chiar „cucoană”, dacă altfel nu se poate. Mă surprinde să aflu ce amănunte minore mă pot afecta în situaţii vitale.

-Doamnă asistentă, te somez să-ţi faci datoria. Te asigur că, dacă nu-ţi mişti fundul de pe scaun în secunda următoare, voi avea grijă să nu mai calci în niciun spital sau cabinet medical decât ca vizitatoare, chiar dacă ai fi nevasta primarului sau a şefului de post!

Femeia mă priveşte surprinsă, dar, în momentul următor, sare în picioare ca acţionată de un arc. Tinerica îi urmează exemplul, involuntar, şi o pornesc amândouă spre Primire, evitând să mă privească.

-Trimiteţi un brancardier, cu un scaun rulant, la maşina din curte, ordon, profitând de momentanul ascendent pe care l-am dobândit.

Zăresc, la capătul holului, un grup statuar care îmi taie răsuflarea: orbul meu, cu o mână petrecută pe după mijlocul rănitului şi cu alta sprijinită în baston, înaintează pe bâjbâite. Şoferul are faţa ca pergamentul, iar ochii îi ţine cu mare greutate deschişi. Efortul pe care l-au depus aproape că i-a doborât, astfel că dacă nu vor primi ajutor în câteva secunde, se vor prăbuşi, fără îndoială. Mă îndrept spre ei, dar mi-o iau înainte cele două asistente, care îl preiau pe rănit, lăsându-mi-l în grijă pe orb. Îl aşez pe un fotoliu căptuşit cu vinilin şi mă apropii de patul pe care l-au întins pe celălalt. Femeile se mişcă cu repeziciune, dovedind că-şi cunosc meseria: una îi ia pulsul şi tensiunea, cealaltă îi desface bandajul îmbibat cu sânge şi încearcă să stabilească cu el un contact verbal. Cea vârstnică înşfacă telefonul şi urlă ceva în el, apoi se întoarce la omul nostru, scoţându-i garoul.

-De cât timp i l-aţi pus? mă întreabă, peste umăr.

-De 15-20 de minute. Cel puţin atâtea erau până când v-am anunţat.

-Accident de maşină? Agresiune individuală? Accident casnic?

-Habar n-am. L-am găsit aşa pe marginea drumului. Făceam autostopul şi abia coborâsem dintr-o dubiţă, când am văzut camionul care staţiona acolo. Nu-mi amintesc când a trecut prin dreptul nostru. Stăteam de vorbă cu fratele meu. L-am văzut doar că stă acolo, la vreo 200 de metri de noi, şi am crezut că ne-a observat şi s-a hotărât să ne ia. Am alergat spre el şi, când ne-am apropiat, l-am văzut pe domnul şofer, plin de sânge, ţinându-şi mâna ruptă…

-Aşa este, s-a auzit dinspre omul întins pe pat. Noroc că au venit spre mine, altfel… Am căzut ca prostul, în timp ce coboram din cabină. Noroc că nu m-am dat cu capul de ceva.

-Ce scriu aici, la cauza accidentului? întreabă tânăra care completa fişa de observaţie.

-Accident din neatenţie, spune cealaltă, în timp ce curăţă rana urâtă. Cred că o să te opereze domnul doctor. Vine imediat. E la raportul de gardă. Fractură deschisă! Urâtă… Da ştiu c-ai căzut, nu glumă! Dacă erai mai subţirel, poate cu nu te zdrobeai aşa de tare.

Omul nostru arată mai bine acum. I-a revenit culoarea în obraji şi parcă nici nu-l mai doare atât de tare. Deschide ochii şi îmi zâmbeşte chinuit.

-Ai făcut treabă bună, cucoană. Mulţam.

-N-aveţi pentru ce. Ne-am descurcat şi noi cum am putut în condiţiile date.

-Pot să te rog ceva? întreabă el făcându-mi discret cu ochiul.

-Da.

-Am marfă înăuntru…. Nu puteţi să duceţi voi camionul până în reşedinţa de judeţ, unde am un băiat care ar putea continua cursa?… Vă dau numărul de telefon al nevestei mele, să vă pună în legătură. Nu vă încurcă prea mult, nu-i aşa? Ziceaţi că sunteţi în vacanţă… Dacă nu-i prea mare deranjul… Ziceai că ai permis pentru toate categoriile…

-Să vorbesc cu fratele meu, dar nu cred că-i vreo problemă, îl asigur eu, mai mult pentru urechile asistentelor.

Mă îndrept spre tânărul care pare a fi încremenit pe fotoliu, în aşteptare.

– Eşti de acord să mă însoţeşti, sau pleci de unul singur mai departe? îl întreb cu voce înceată.

-Am intrat în horă, trebuie să joc mai departe, răspunde el după un timp.

Îl informez rapid despre versiunea pe care le-a servit-o şoferul, apoi încep să mă scotocesc prin geantă după carneţel şi pix. Mă întorc spre rănit şi notez numărul de telefon ale nevestei lui, care îmi va spune cum să procedez mai departe.

De pe o uşă laterală, pe care nu am observat-o până acum, apare un medic de vreo 50 de ani, cu atitudine rezervată. Nu-mi aruncă nici o privire, îndreptându-şi întreaga atenţie asupra pacientului. Îl consultă, dictează ceva asistentei corpolente, după care se pune în funcţiune mecanismul de primire a bolnavilor: fojgăială de infirmieri şi brancardieri, schimbarea în ţinuta de spital, recoltarea de analize, mutarea în patul cu rotile, transportul spre sala de preoperator. Prietenul nostru dispare după un colţ, salutându-ne cu o fluturare a mâinii.

În holul de primire am rămas doar eu, orbul, asistenta cea tânără şi doctorul de gardă, care scrie ceva în registrul de primire. Se ridică apoi, cu mişcări studiate, şi mi se adresează:

-Am înţeles că sunteţi medic. Aş vrea să lămurim un lucru…

-N-am afirmat niciodată că aş fi medic. Le-am cerut doar asistentelor să…

-Cu atât mai mult, dacă nu lucraţi în domeniu, nu aveţi de unde şti care sunt regulile, şi nu văd rostul ameninţărilor dumneavoastră. Să fie clar un lucru: în garda mea, numai eu dau ordine şi pun la punct personalul. Dumneavoastră v-aţi permis să-mi ameninţaţi asistentele şi să le intimidaţi.

-N-am făcut decât să le amintesc motivul pentru care se află ele aici: îngrijirea pacienţilor.

-Aţi făcut mai mult de atât: le-aţi ameninţat că rămân fără locuri de muncă.

-Da, şi am de gând să-mi duc promisiunea, nu ameninţarea, la îndeplinire dacă remarc că, într-un fel sau altul, ele sau alte persoane cu care intră în contact omul pe care l-am adus îl tratează superficial sau cu rea-voinţă şi lipsă de profesionalism.

-Asta numai eu o pot stabili. Întâmplător, sunt şi directorul acestui spital.

-Mă bucur să aflu asta. Atunci, poate, îmi veţi înţelege poziţia. Până când a ajuns la dumneavoastră, i-am acordat primul ajutor după cum m-am priceput, şi cu ceea ce am avut la îndemână. Vi l-am adus în viaţă, cât de cât lucid, cu o rană proaspătă, neinfectată. Aţi notat asta în fişă, cred. În numele pacientului dumneavoastră, mă aştept să aibă parte de îngrijirea cea mai calificată. După estimările mele, dacă totul decurge ca la carte, în două săptămâni va fi acasă la el. Mă voi interesa de acest lucru. El va fi singurul care va decide dacă este sau nu mulţumit de serviciile dumneavoastră. Eu doar voi fi martor la un eventual proces de malpraxis pe care el sau familia lui l-ar intenta în caz de… ceva nereguli. Sunt însă sigură că nu se va ajunge la aşa ceva atât timp cât dumneavoastră sunteţi singurul responsabil de ce se întâmplă în această incintă.

-Puteţi fi sigură de asta…

-Aşa bănuiam şi eu. Bine că am pus lucrurile la punct. Poftiţi cartea mea de vizită, cu numărul de telefon la care mă puteţi găsi în fiecare zi după ora 21.

-Bine, spune el privind bucăţica de carton cerat. Al meu este…

-Nu-i nevoie să mi-l spuneţi. Pe cel de la spital îl pot afla din orice carte de telefoane, iar de cel personal nu cred că am nevoie. Din păcate, va trebui să plecăm în curând din oraş, aşa că nu ne vom revedea decât în… cazul nefericit de care am vorbit. La revedere, şi succes!

Omul în alb nu se oboseşte să-mi răspundă, dar nici eu n-am timp să-i dau lecţii de bunăpurtare. Mă îndrept spre orbul meu, îl iau de braţ şi-l târăsc după mine în ritm alert. Îmi vine mai degrabă să mă întind pe pardoseala de beton şi să-mi trag sufletul după atâtea emoţii, dar ştiu că ieşirea din scenă este tot atât de importantă ca şi prestaţia artistică propriu-zisă.

Imediat ce părăsim spitalul, ritmul meu scade vertiginos, astfel încât, dacă nu ar fi tânărul să mă susţină, aş cădea lată.

-Încă puţin, mă încurajează el. Nu-i uşor să faci pe dura. I-ai dat o lecţie pe care n-o va uita curând.

Ajung, cu greu, în cabina camionului. Iau o gură de apă, respir adânc, de câteva ori, şi observ că bătăile inimii se mai potolesc. După vreo cinci minute, mă simt în stare să pornesc la drum, ceea ce şi fac, la început lent, târându-mă ca melcul prin oraşul care s-a animat între timp, apoi din ce în ce mai impetuos, cuprinsă de un entuziasm greu de înţeles.

-Eşti medic?

Ah, începe să dea semne de curiozitate!

-Nu, dar ne ştim drepturile, le cunoaştem vulnerabilităţile, aşa că nu-i greu să bagi spaima în ei. Nu numai în ei. Spre exemplu, dacă îi sugerezi unui cadru didactic că ai avea cunoştinţă de oarecare abuzuri făcute pe seama unor elevi, chiar şi cel mai corect profesor începe să se îndoiască de faptul că, la o adică, n-a greşit în cine ştie ce situaţie. Cu economiştii, e suficient să aduci vorba de o posibilă evaziune fiscală, de nereguli în contabilitate… Dacă ajungi în situaţia de a recurge la aşa ceva, te duce mintea la tot felul de prostii… M-am întrebat, câteodată, cât de jos aş coborî dacă m-aş afla în situaţia de a-mi salva viaţa sau libertatea… sau dacă ar fi vorba de unul din cei dragi mie. În general, mă consider o fiinţă integră din punct de vedere moral, dar, în situaţii disperate, cred că aş ajunge să fac lucruri pe care, altfel, le-aş condamna, la alţii. De aceea, mă feresc să judec oamenii. De aceea, mi s-au părut inutile şi periculoase vânătorile de vrăjitoare, procesele –chiar morale- intentate oamenilor aflaţi în situaţii nefireşti, ca nazismul, comunismul sau orice fel de organizare socială de tip totalitar. Am eu o teorie despre asta, dar nu cred că te interesează.

-Ba da, spune el, nu din cale afară de entuziast.

-Eşti doar politicos. Să lăsăm asta… Păcat că nu i-ai putut vedea figura individului: constipată cât se poate, la început, apoi consternată şi furioasă şi, în final, umilă şi duşmănoasă în acelaşi timp. N-aş vrea să fiu una dintre subalternele lui, turui eu întruna. Cunosc genul acesta. Nu prea tânăr, cu probleme de potenţă, puse de obicei pe seama partenerei, nu a neputinţei proprii, autoritar până peste poate, dar lăsându-te să înţelegi că situaţia s-ar putea schimba dacă ai fi mai… cooperantă, adică să-l laşi să te umple de bale şi să se frece de tine până ţi se face greaţă… tipul de bărbat care nu se oboseşte să fie curat şi să miroase bine pentru că tu eşti obligată să-l accepţi aşa să-i suporţi respiraţia puturoasă pielea jilavă hainele mirosind a hoit degetele nu prea curate scotocindu-te prin zonele tale sacre… acasă însă… zbir cu nevasta şi cu copiii pretenţios până la absurd ţâfnos şi imposibil de mulţumit verificând socotelile casnice până la ultimul bănuţ făcând planuri de economie pentru întreaga familie care mai poate aştepta un sezon până să-şi cumpere încălţăminte nouă sau un palton călduros… austeritate la domiciliu şi dezmăţ prin motelurile din împrejurimi… nici pe amantele lor nu le invidiez… întâlniri stinghere în încăperi insalubre în care n–ai curaj nici să foloseşti prosopul de jegos ce e iar pipi faci din picioare ca în toaletele publice… contact fizic lung transpirat şi chinuitor pentru că individul a plătit şi vrea să obţină ceva pe măsură pentru banii cheltuiţi… orgasmul apare doar la evocarea mentală a sumei pe care a fost nevoit s-o decarteze zgârcitul acesta patologic… alteori la vizualizarea situaţiei abjecte în care se află… „sunt ultima târfă de pe pământ dacă am ajuns să mă culc cu un vierme ca acesta”… apoi refuzul de a o mai face deşi nici postura de soţie legală nu le atrage nu atât pentru că tipul e respingător şi laş şi n-ar îndrăzni să renunţe la situaţia lui onorabilă ci de groaza că o dată devenită proprietatea lui le-ar aştepta nopţi în şir de chin insuportabil şi nu sunt convinse că mai are curajul sau nebunia de a-şi lua altă amantă care să le mai scape câteodată de supliciu…iar când ajung să miroase ca el, în ciuda băilor fierbinţi şi aromate pe care le fac … totul e pierdut… Iartă-mă, bat câmpii. Cred că de vină sunt emoţiile ultimelor ore. Viaţa mea este cu totul altfel, în general… Nu mi-am imaginat vreodată că voi pătrunde într-un univers atât de diferit de cel cu care sunt obişnuită…

Orbul pare a fi adormit. Slavă Domnului că nu m-a auzit aberând. Mai iau o înghiţitură de apă şi îmi concentrez atenţia la şoseaua care, între timp, a devenit aglomerată. Mă uit la indicatorul de pe partea dreaptă şi-mi dau seama că mai avem doar cinci kilometri până în reşedinţa judeţului. O să-l las să mai doarmă pe amicul meu fără vedere. Nici lui nu i-a fost uşor. Sunt sigură că el a fost cel care l-a altoit pe derbedeul din parcare, dar nu-mi dau seama cum a reuşit să ajungă în spatele camionului şi să-l repereze pe scandalagiu. Îl voi întreba mai târziu despre asta. Deocamdată, singurul lucru pe care îl doresc este să luăm un apartament la cel mai bun hotel din oraş, să fac un duş fierbinte, să înfulec un baton de ciocolată şi să mă trântesc în pat.

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. Blanche Neige
    13/02/2010 la 20:43

    Vad ca Simona merge pe un drum care o va schimba, intr-un fel sau altul, are propria ei calatorie initiatica, doar ca nu o are la inceputul vietii, ci la mijlocul ei.

  2. 13/02/2010 la 20:58

    nu se prea potriveşte personajul.
    Femeie cu toate categoriile ???
    Şi nici nu are fizicul potrivit , dacă cumva e şofer profesionist. Trebuia să ăibe 120 de kile.
    Păi dacă face pană la camion cum schimbă roata ? Că-i mai greu cricul decât ea, un sâmbure de femeie.

  3. melami
    13/02/2010 la 21:08

    @Alba
    Îmi place analiza ta
    @kekee
    Nu prea mai e aşa de greu de condus un camion în ziua de azi. Nici nu-ţi trebuie cine ştie ce forţă ca să mişti volanul acela. Sunt destule şoferiţe profesioniste, cel puţin în România. Ori ea nu trebuia decât să ducă maşina până în primul oraş. Îţi dai seama că m-am documentat înainte. Nu trebuie să ai peste un chintal ca să te descurci ca şofer de camion. 🙂

  4. 13/02/2010 la 21:22

    Nu m-ai convins .
    Tu ce categorii ai ?
    Io numai B-ul .
    Cine şi le ia dacă nu vrea să fie şofer ?

  5. melami
    13/02/2010 la 21:28

    Cine are un tată cu idei puţine şi fixe.
    Am un unchi din partea mamei care şi-a pus copiii -fete şi băieţi deopotrivă- să ia toate categoriile, că nu se ştie niciodată ce oportunităţi ar avea. De acolo mi-a venit ideea. Omul e şofer. Asta ştie, asta face şi crede că asta ar trebui să facă şi copiii lui.
    Dacă nu crezi, n-am ce-ţi face.

  6. 13/02/2010 la 21:38

    Gata , gata, gata …
    Şezi calmă . io numa’ am comentat , bag seamă că azi eşti mânioasă.
    Am călcat pe bec fără să ştiu ?

  7. melami
    13/02/2010 la 21:44

    Nu, finule! Dar poate că meritam să mă crezi pe cuvânt că m-am informat cum e cu condusul camioanelor astea, că altfel o puneam pe Frodi să conducă o dubiţă ceva. Nu-s mânioasă. De ce? Aş avea motive? Ai făcut fo poznă?! 😀

  8. 13/02/2010 la 21:48

    neeee, io-s copil cuminte.
    Ieri am chefuit , şi azi botezez .

  9. melami
    13/02/2010 la 21:50

    Botezare fructuoasă!
    La români botezezi, naşule? Şi năşica? Cine-i năşica? 🙂

  10. Florian
    13/02/2010 la 22:56

    Mamăăăăăă, ce te-ai dezlănţuit pe directorul ăla de spital, praf şi pulbere l-ai făcut. Când tipăreşti romanul, neapărat să-i dai un exemplar cu dedicaţie celui care ţi-a inspirat un personaj atât de simpatic.
    Da’ n-am înţeles o chestie. Simona îi dă directorului o carte de vizită cu un număr de telefon, la care îi spune că o poate găsi zilnic după ora 21. Ziua se plimbă cu camionul, iar seara se întoarce la Xanadu? 😀

  11. melami
    13/02/2010 la 23:02

    Poate că ziua îşi ţine telefonul închis şi doar seara îl deschide. Încă n-am auzit-o vorbind la telefon până acum.

  12. 13/02/2010 la 23:03

    @Flo, de cate ori te citesc… am auzenii de’o voce! Numai ca e in engleza:)))) Uf!

  13. Laura
    13/02/2010 la 23:12

    Zdravănă femeie…
    Şi nici eu nu suport să mă ia cineva cu « tu » dacă nu i-am permis. Super faină descrierea doctorului de gardă.
    Cu economiştii însă nu-i aşa uşor, şefa. Aştia stiu mai multe despre tine decât ai vrea să crezi şi cu ameninţări de genul ăsta nu prea merge. Dar exista si la ei un „calcai al lui Ahile” 😉

    Mai ne dai un articol?

  14. Florian
    13/02/2010 la 23:14

    Stai puţin, că sunt Gâgă. Dacă a zis că poate fi sunată după o anumită oră, m-am gândit involuntar că este vorba de un număr de fix şi că la ora respectivă ajunge acasă. Of, şi ce mă bucuram că te-am prins cu mâţa-n sac. 😦

  15. melami
    13/02/2010 la 23:14

    @Laura
    Sus, Cap. 8. Măricel, că e de weekend! 🙂
    @Flo
    Sâc, că nu m-ai prins! 😉

  16. Blanche Neige
    13/02/2010 la 23:16

    Auzi, da parca de obicei nu se zice „Suna-ma pana la ora 9 seara”, si nu dupa? Nu e cam tarziu…?

  17. melami
    13/02/2010 la 23:17

    Ei, există şi persoane mai nocturne! 🙂
    Probabil că avea ea un motiv să ceară asta. Poate aflăm în viitor.

  18. Blanche Neige
    13/02/2010 la 23:18

    Aoleo, sper ca nu i s-a pus pata pe director! Vrea senzatii mai tari decat cu Igor? 🙂

  19. Florian
    13/02/2010 la 23:20

    @Leidi Ei
    Prinţul Charles cumva? Eşti pe aproape, că am nişte rubedenii urecheate în grajdurile regale de la Palatul Buckingham. 😛

  20. melami
    13/02/2010 la 23:21

    😀 😀 :D, pentru amândoi!

  21. 13/02/2010 la 23:32

    :)))) Flo! Mama ce pauza de memorie am…pffff

  22. Florian
    13/02/2010 la 23:56

    @Leidi Ei
    Mai fac o încercare, că prea te dai de ceasul morţii. Shrek?

  23. melami
    13/02/2010 la 23:59

    Lord Shrek, mai corect spus, că eşti faţă regală, ce pepenaşii mei! 😀

  24. 14/02/2010 la 00:02

    asaaaaaaaaa…. 🙂 cum il chema pe magar?:) pe actor de fapt:)

  25. Florian
    14/02/2010 la 00:39

    @Leidi Ei
    Eu, Eddie Murphy? Poate Murphy celălalt, ăla cu legile 🙂

  26. 14/02/2010 la 07:49

    @Flo, a lu’ Eddie Murphy e vocea care o aud in cap cand citesc comentariile taleȘ) No! Ce sa fac 🙂

  27. melami
    14/02/2010 la 08:51

    Vocea ca vocea, dar râsul lui Eddie Murphy mi se pare absolut senzaţional!

  28. 14/02/2010 la 09:21

    Mel, asa e:))
    O sa’l asociez mereu pe Flo cu personajul.. ce sa’i fac daca are asa un avatar!

    Pisicuta ta e de coma… zici ca e mereu uimita de ce vede/i se intampla:)

  29. melami
    14/02/2010 la 09:56

    Păi, cam aşa sunt şi în realitate. Curioasă şi surprinsă.
    Tu însă… cu cine te asemeni mai mult, cu fluturele sau cu floarea?

  30. 14/02/2010 la 10:11

    @Mel,
    Floarea imi potoleste foamea:) Este nectarul:) Sa zicem ca as fi fluturele:))
    Ca avatar pe mess… am un condor,un tigrusau un leopard care te fixeaza:)(mai aveam si doi lei care mergeau umar langa umar) Mai apare cateodata coltul vesel din casa.. 2 sperietori care pazesc un vas cu floarea soarelui:) Fata de poza expusa.. jucariile s’au inmultit. Predomina broastele si am si o micuta narghilea (pe care inca n’am incercat’o; astept sa treaca nepotu’miu cu viitoarea nevasta s’o inauguram).

  31. melami
    14/02/2010 la 10:22

    Eu n-am decât pisica asta si o fotografie personala, pe mss. Pisica am ales-o cam la plezneală, dar se pare că nimic nu e întâmplător pe lume, pentru că mă reprezintă destul de bine. 🙂

  32. 14/02/2010 la 10:37

    :))) heh! Imi vine s’o intreb… ce tot vezi acolo si eu nu!

  33. melami
    14/02/2010 la 10:45

    Văd primăvara de sub zăpadă, omul bun sub carapacea de flecăreală… Iar noaptea, în infraroşu, lilieci, şoricei, păsărele, gâze, râme, destine… zâmbetele ce încreţesc feţele de copii, în somn… Multe vede o pisică antrenată! 😉

  34. 14/02/2010 la 10:48

    @ melami
    ciao !
    am botezat un băieţel , Eric . Năşica a fost Jazzy ( o poveste mai veche ).
    @ strigo
    de ce te enervezi dacă te ia lumea la ” per tu „.
    Preferi să-ţi spună doamna ( şi în bărbie să completeze ţaţă ).
    Pe mine mă enervează când sânt luat cu domnu’ , sau şefu’ sau alte căcaturi de genul ăsta.

  35. 14/02/2010 la 10:48

    wow 🙂
    Pisicuta, pis-pis-pis,
    te’am visat azi noapte-n vis,
    te spalam, te pieptanam
    funda rosie’ti puneam 🙂

    Asa e:)

  36. Laura
    14/02/2010 la 21:20

    @ kekee

    în legătură cu « tu » : e vorba de puţină distanţă de care eu am nevoie în anumite situaţii. A fost un caz când i-am refuzat unei persone de sex feminin cu vre-o 15 ani mai în vârstă decât mine« tu »-ul. Doar în domeniul profesional e asta, privat clar ca nu. Profesional, nu sunt « tu « cu oricine si e bine aşa.

  37. 14/02/2010 la 21:37

    bo !

  38. melami
    14/02/2010 la 21:38

    Lasă tu asta, şi zi mai bine cum e cu Jazzy aia! 😀

  39. Laura
    14/02/2010 la 21:42

    Kekee, daca te referi la mine cu „bo”, apoi nu te-am inteles 😕

  40. melami
    14/02/2010 la 21:43

    Ne-a mai explicat o dată. „Bo” e o chintesenţă a nedumeririi. Un fel de-a zice: „Măi să fie!” 🙂

  41. 14/02/2010 la 23:06

    @ laura
    ascultă ce zice năşica , că zice bine .
    @ năşica
    Jazzy e Jasmine , o ex. ( o persoană remarcabilă ).
    Am năşit cu ea , pt. că părinţii copilului s-au cunoscut datorită nouă.
    Deci suntem „vinovaţi” pt. existenţa copilului.

  42. melami
    14/02/2010 la 23:11

    Hai măi, că glumeam. Dar, totuşi, să-ţi trăiască „franţozoaica”, cum zic ţigăncile pe la noi!
    Şi să vă trăiască şi finuţul! 🙂

  43. 14/02/2010 la 23:16

    @ năşica
    Nu-i franţuzoaică , e născută în Italia din tată malaezian şi mamă italiancă .
    Sărumâna pentru urari 🙂 .

  44. Laura
    14/02/2010 la 23:18

    @ kekee

    Aha 🙂
    şi mai mă deranjează « tu » -ul în institutii. S-ar putea să mă fi înţeles greşit, crezând că cine stie ce “cucoană” mă cred. E doar vorba că in anumite situaţii e chiar folositor dvs-ul, te salvează de situaţii penibile (cel puţin la mine aşa a fost cazul).

  1. 14/02/2010 la 09:57
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: