Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (32-33, că-i uichend!)

Dublu orb (32-33, că-i uichend!)

12/02/2010

Frodi. „Duel pe autostradă”
-Bună dimineaţa! Alo, mă auzi? Scoală-te!

L-am zgâlţâit uşor de umeri, curioasă să-i văd expresia la trezirea din somn, aceea care spune adevărul despre oameni. În cele din urmă, tânărul deschide ochii şi rămân aproape fără grai. Nu atât privirea lipsită de expresie mă înspăimântă, cât nuanţa nemaivăzută a irisului: galben deschis, aproape albă, cu câteva irizaţii verzi. Marginile pleoapelor sunt roşiatice, ca roase de o conjunctivită uscată. Am mai văzut aşa ceva la actorii care folosesc farduri proaste şi vechi. Ochi ca rănile deschise. Mai rău este că rănile acestea înconjoară două locuri pustii, lipsite de viaţă.

Buimăcelii din primele momente îi ia locul o jenă prost ascunsă. Omul acesta ştie ce spectacol oferă lumii, nu-i de mirare că poartă ochelari ocluzivi. Sunt convinsă că nu se preface. Cu asemenea ochi nu poţi vedea. Cunoştinţele mele de oftalmologie se reduc la noţiuni destul de comune, dar e de ajuns să-i priveşti ca să ştii că nu pot fi funcţionali. Parcă-mi pare rău acum că am recurs la aşa ceva. Ar fi meritat să fie lăsat să se trezească în singurătate, să apuce să şi-i acopere. Mă simt de parcă aş fi intrat peste cineva care nu a apucat să-şi pună proteza dentară.

-Plecăm într-un sfert de oră, îl anunţ, îndepărtându-mă cu cât mai mult zgomot, ca să audă că am plecat, deşi ieri mi-am dat seama că are auzul cu mult mai dezvoltat decât majoritatea oamenilor pe care îi ştiu. În timp ce-ţi faci toaleta, îţi voi strânge bagajele, strig prin uşa întredeschisă.

Aud, de dincolo, foieli şi fâşâituri, semn că se îmbracă. Intră apoi în baie, de unde se aude apa curgând. Aseară am observat pe policioara de deasupra chiuvetei un aparat de ras electric şi o soluţie de after-shave. Bănuiesc că asta face acum, se bărbiereşte. Iese din baie cu prosopul înfăşurat după gât, iar în mâini ţine etuiul cu obiectele de toaletă. Se îndreaptă, cu paşi şovăitori, spre pat; îşi culege de jos sacul de călătorie şi le înghesuie în el. Îşi ia, de pe noptieră, ochelarii negri şi îi fixează pe nas. Parcă aşa mai vine de acasă. Pare un tânăr care se pregăteşte să meargă la plajă sau în excursie, nicidecum un biet nevăzător. Odată terminat acest ritual, aşteaptă lângă pat, în picioare, cu sacul petrecut peste umăr şi bastonul de orb în mână, ca un soldat, la inspecţia de dimineaţă.

Îmi iau geanta şi îl prind uşor de braţ. Îmi găseşte mâna, ca un copil neajutorat, şi ieşim din apartament, cu maţele chiorăind de foame.

În restaurantul motelului, şoferul nostru îşi ia micul dejun servit de o chelneriţă tânără, morocănoasă şi adormită. Ne salută din cap şi ne invită, cu un gest larg, să i ne alăturăm. Ne aşezăm lângă el şi comandăm ochiuri şi caşcaval pané. Fetişcana ni le aduce suspect de repede, ceea ce mă face să cred că nu a făcut altceva decât să arunce în cuptorul cu microunde un pachet scos de la congelator. Când eşti însă la drum, laşi nazurile acasă, aşa că înfulecăm cu poftă chestia aceea care se întinde ca un cauciuc şi ouăle abia perpelite. Ne frigem gâtlejul cu o cafea extrem de diluată, pe care ar putea-o bea şi un sugar fără să-i creeze probleme cu somnul.
Nu înţeleg de unde-mi vine exuberanţa aceasta matinală. De obicei, o oră-două după ce mă trezesc, sunt de-a dreptul ciufută. Acum însă mă simt plină de o energie inexplicabilă. Am dormit doar cinci ore azi-noapte. Poate că lumina dimineţii care intră felii-felii printre jaluzelele de pânză cauciucată să fie de vină. Sau poate senzaţia de siguranţă pe care mi-o oferă prezenţa celor doi bărbaţi cu care îmi voi continua drumul, azi. L-am convins destul de greu pe Odel să vină cu mine, măcar pentru un timp. Nu mi-a promis decât o zi, dar tot e ceva. Poate-l fac să se răzgândească până deseară. O să-i descriu tot ce ne iese în cale, până i se face acru. Curios lucru: de ce are nevoie de asta, când oricum are felul lui ciudat de a percepe lucrurile? Cum a reuşit să „vadă” cu spatele, aseară, la televizor? Să fi fost doar o continuare logică a ceea ce auzise din comentariul crainicei? Şi pe mine m-a descris destul de aproape de adevăr, deşi unele detalii erau simple deducţii din ceea ce a auzit de la şofer.

Avem deja o mică problemă: am uitat care este numele de familie pe care l-am spus omului ieri. Ne-a ieşit complet din minte. Ne-am chinuit toată seara să ni-l amintim. Ştim doar că începe cu S şi sună aiurea. Sper să-l fi uitat şi şoferul. Dacă nu, am cam dat de naiba, ne facem de râs.

-Beţi-vă cafeaua, copii. Mă duc să pregătesc camionul. Vă aştept în zece minute, afară. Plătiţi voi. Cu prânzul fac eu cinste.

„Fratele” meu parcă şi-a înghiţit limba. Soarbe rar din cafeaua aproape transparentă, cu o expresie absentă. Entuziasmul meu debordant începe să pălească. Mă foiesc pe scaun, intru în vorbă cu fata care ne umple din când în când ceştile cu lichidul insipid şi inodor, dar nici ea nu dă semne că ar fi încântată de o conversaţie cu mine. Dispare undeva, după colţ, şi nu reapare decât atunci când îi cerem nota. Suma de pe foaia de hârtie mototolită, cu vagi urme de grăsime, mă face să cred că am luat un prânz copios într-un restaurant de lux. Doar dacă şoferul nostru n-o fi mâncat caviar şi somon fumé înainte de apariţia noastră! Renunţ să am o discuţie lămuritoare cu chelneriţa indispusă şi încep să înţeleg de ce ne-a lăsat omul nostru să-i facem cinste.
Ieşim din spelunca asta de hoţi şi ne apropiem de camionul „nostru”. În cabină nu-i nimeni. Ne aşezăm bagajele la locul lor şi dăm să ne urcăm pe scara abruptă, când Odel mă prinde de cot.

– Ceva nu-i în regulă, îmi şuieră în ureche. Unde-i şoferul?

Ridic din umeri şi dau să-mi continuu ascensiunea, dar tânărul mă trage înapoi.

-Uită-te puţin în jur şi povesteşte-mi ce vezi.

Nu-i nevoie s-o fac, pentru că, în oglinda retrovizoare, zăresc un străin cu siluetă masivă, cu un levier în mână, îndreptându-se spre partea din spate a camionului. Cobor precipitată şi mă îndrept spre locul cu pricina. Şoferul nostru durduliu meştereşte ceva la încuietorile camionului, în timp ce necunoscutul se pregăteşte să-i aplice una în moalele capului.

-Hei! strig eu înnebunită. Ce faci acolo?

Omul apucă să se întoarcă la timp pentru a evita lovitura care i-ar fi făcut creierul chisăliţă, dar o primeşte din plin în antebraţul cu care se apără instinctiv. Aud cu claritate pocnetul sec al osului care se rupe, strigătul de durere şi de surpriză al bărbatului atacat.

-Te învăţ eu minte să mai umbli la maşinile altora, urlă străinul, ca scos din minţi, şi ridică levierul deasupra capului.

-Stai dom’le, ce-am făcut? încearcă să-l tempereze cel atacat.

-Ştii tu bine, jigodie borţoasă. Mi-a spus Clement. Te-a văzut în timp ce-mi „aranjai” încuietoarea. Cinci tone de carne stricată, futu-ţi cătarea mă-tii de javră împuţită!

Văd cu claritate cum porneşte spre capul omului bucata de metal şi închid ochii, îngrozită. Aud urletul şi simt că mă ia cu leşin. Mă sprijin de caroseria camionului, întrebându-mă dacă o să mă doară în momentul impactului cu pardoseala de beton. Sper să fiu deja leşinată până atunci. O mână subţire, dar puternică, mă apucă de spate şi mă împinge spre cabina camionului, în timp ce aud vocea orbului:
-Urcă repede, şi închide portiera cu siguranţa!

Deschid ochii şi-l zăresc pe şofer apropiindu-se în fugă, ţinându-şi braţul drept cu mâna stângă, de pe care se prelinge sângele.

Cum-necum, ne aflăm cu toţii în cabină, cu orbul pe locul conducătorului auto, şi eu pe locul lui.

-Cucoană, ştii să conduci? aud vocea gâfâită a şoferului.
-Da, am toate categoriile. Tata a fost…

-Lasă poveştile, şi treci în locul lui.

Ceea ce urmează este de domeniul comediei bufe. O întreagă vânzoleală de mâini şi de picioare în timp ce ne chinuim să ne schimbăm locurile, evitând pe cât posibil să-l atingem pe omul rănit. Îmi piere însă orice urmă de veselie involuntară când văd, în spatele camionului, o siluetă prăbuşită la pământ. Mă rog din tot sufletul ca matahala aceea să fie încă în viaţă. Asta-mi lipsea: să fiu implicată într-o crimă!

Nu am condus o maşină de asemenea dimensiuni de mai mult de douăzeci de ani, aşa că nu-i de mirare că nu rulăm tocmai lin, în ciuda indicaţiilor neîntrerupte ale cheliosului a cărei mânecă se înroşeşte într-un ritm alarmant.
-Nu trage de volan, lasă-l aşa. Acum, îndreaptă-l. Ţine-o drept înainte. Ce faci, cucoană, ne scoţi pe arătură? La stânga puţin! Prea mult, lasă volanul să se îndrepte singur. Bagă într-a treia, că ne târâm ca melcul. Nebunul ăla o să-şi revină destul de repede şi porneşte după noi. Calc-o, femeie! Dumnezeule, aşa nu ajungem niciunde, se lamentează bărbatul.

Din faţă, se apropie, cu viteză, o maşină care pare a se îndrepta glonţ spre noi. Apăs cu putere pedala frânei, făcându-i pe cei doi să se ciocnească cu nasul de bord. Şoferul scoate un urlet de durere şi îşi strânge la piept mâna plină de sânge. Dau drumul ambreiajului, prea brusc, şi maşina o zbugheşte ca din puşcă. Îl apăs din nou, uşor, şi reuşesc să imprim o mişcare cât de cât lină mastodontului. Mă apucă ameţeala doar când privesc asfaltul. Parcă m-aş afla în cabina de pilotaj a unui avion. Nu-mi plac deloc avioanele, darmite să mai şi conduc unul! După câteva minute, mă obişnuiesc cu altitudinea, cum s-ar zice, şi devin din ce în ce mai sigură. Am senzaţia că şofatul acesta nu-i chiar atât de dificil, şi-i dau înainte cu spor. Acul vitezometrului însă abia arată 40 de kilometri pe oră. O fi defect, că eu merg în mod sigur cu peste 80.

Îmi arunc, la întâmplare, ochii în oglinda retrovizoare şi încremenesc. În spatele nostru, la mai puţin de o sută de metri, zăresc un camion argintiu care se apropie ameninţător.

-Ce culoare are maşina amicului dumitale? întreb, mai mult de formă.

-Gri-argintiu, răspunde, printre gemete.

-Bănuiam eu!

-De ce? întreabă amândoi într-un glas.

-Pentru că-i exact în spatele nostru. În curând, ne depăşeşte. Va trebui să stăm de vorbă, civilizat, cu el.

-Ba, pe dracu. Ăsta nu ştie de vorbă bună. Am încercat de mai multe ori să-i explic cum au stat lucrurile, dar el o ţine pe-a lui: că i-am stricat încuietoarea de la camera frigorifică. De atunci, cum mă prinde, cum se dă la mine. Ce dracu ne facem acum?

-Trânteşte-te pe jos, îi spune „fratele meu”. Aşează peste tine sacoşele astea şi sacul meu. Nu scoate nici un cuvânt.

Camionul argintiu se află acum în dreptul nostru şi, prin geam, văd figura cu un ochi învineţit şi părul vâlvoi al unui subspecimen uman.

-Trage pe dreapta, cucoană!

Drăguţ apelativ. S-ar părea că este supremul omagiu adus femeii de către breasla camionagiilor.

-De ce?

După figura-i dezorientată, bănuiesc că aceasta este o întrebare la care nu se aştepta.

-Unde-i jigodia aia de Nucu? Spune-i să-şi arate moaca la geam, altfel vă bag în şanţ.

-L-a dus un om la spital. I-ai rupt mâna.

-Şi tu, ce cauţi la volan?

-M-a rugat să-i las maşina în primul oraş, unde-l aşteaptă schimbul.

Huruitul motoarelor ambalate mă asurzeşte, aşa că aud ca prin ceaţă:

-Care-i laşul care m-a împins şi m-a pocnit pe la spate?

-Nu ştiu. În niciun caz frate-miu, care-i orb, după cum vedeţi.

-Ia nu mă mai aburi, cucoană. Trage pe dreapta, sau te bag în şanţ. Oricum, o să opreşti, că vrei sau nu.

-Nu fă asta, mă imploră şoferul chircit la picioarele orbului. E nebun de-a binelea.

-Domnule, strig, evitând să-l privesc, nu am nici o legătură cu problema voastră, aşa că o să-mi continuu drumul. Nu fac altceva decât să duc camionul la destinaţie.

-Unde-i laşul ăla? urlă individul aproape în urechea mea.

-La spital, ţi-am mai spus. Nu vezi că suntem doar noi în cabină?

Individul se apropie şi mai mult de camionul nostru, şi am impresia că, în momentul următor, ne va acroşa şi vom ieşi amândoi de pe şosea. Ce caut eu în povestea asta?! De ce să-mi rup gâtul din cauza unei neînţelegeri dintre doi şoferi pe care nu-i cunosc? Voi opri şi-i voi lăsa să-şi rezolve conflictul, orice-ar fi. Poate că, între timp, apar şi alte maşini pe şosea, şi nebunul nu va mai avea curaj…

Observ, cu surprindere, că omul furios încetineşte, trece cuminte în spatele nostru şi, în dreptul unei parcări, opreşte. Înfig mai adânc piciorul în acceleraţie şi bag în viteza a patra. Acul vitezometrului indică 80 şi începe să mă încerce teama. Cu maşinuţa mea îndrăznesc să merg cu 90 sau cu 100, dar cu acest colos parcă zbor direct spre iad. Îmi arunc din nou privirea în oglinda retrovizoare şi îl văd pe omul furios întorcându-şi camionul.

-Drum bun, cale bătută! mă trezesc urându-i din toată inima. Vă puteţi ridica de acolo. „Prietenul” dumneavoastră s-a decis, cred, să vă facă o vizită la spital, aşa că s-a dus să vă cumpere flori şi bomboane, spun eu, râzând nervos.

Odel dă la o parte sacoşele şi sacul de voiaj, şi îl ajută pe şofer să se ridice în scaun. Cămaşa îi este plină de sânge în dreptul braţului şi a poalelor. Recunosc, pe faţa lui, lividitatea celor care mai au puţin şi intră în şoc hemoragic, aşa că trag pe dreapta şi opresc.

-Ce faci? îl aud pe orb.

-Omul acesta se exanguinează. Trebuie să-l ajut.

-Te pricepi? Să nu strici mai mult decât să dregi.

-Nu-ţi fă probleme. Am făcut cursuri de Crucea Roşie. Unde ţineţi trusa medicală? strig spre şoferul palid, cuprins de un tremur fin.

-În spatele scaunului meu, răspunde cu glas stins.

Scot, din locul indicat, o cutie de material plastic de culoare albastră. O deschid cu febrilitate, deşi, dacă seamănă cu a mea, voi găsi acolo tot felul de soluţii expirate şi obiecte inutile, pe care un salvator nu va apucă să le folosească vreodată în viaţă. Nu m-am înşelat prea mult. Dau la o parte obiectele nefolositoare care sunt vândute şoferilor pe post de trusă de salvare şi găsesc o atelă lungă de circa 40 de centimetri. Suflec cămaşa rănitului, torn pe antebraţ cam jumătate de sticlă de alcool sanitar, făcându-l pe bietul om să se albească şi mai mult de durere. Tamponez alcoolul amestecat cu sânge care i se scurge pe cot, improvizez un pat moale pentru oasele dislocate înfăşurând o bucată de rolă de pansament în jurul unui pachet de vată, îi fixez braţul, prin care se vede o aşchie de os care i-a străpuns pielea şi, oricât de puţină medicină ştiu, sunt sigură că am de-a face cu o fractură deschisă, pe care trebuie să o transport cât mai urgent la spital. Pacientul meu cred că a leşinat, pentru că nu mai reacţionează la manevrele mele, dar e mai bine aşa. Deocamdată mă ocup de braţul lui, apoi de creierul lui.

Îi pansez braţul cu cealaltă rolă de pansament. Nici nu apuc să fac o tură de faşă, că prin pânza subţire văd sângele care izvorăşte ca dintr-un puţ fără fund. Închei repede pansatul şi îi leg deasupra cotului garoul din trusă. Parcă nu se mai întinde atât de repede pata roşiatică. Îi bag braţul într-o pungă de plastic şi i-l fixez de corp legându-l cu eşarfa mea. Ştiu că va fi irecuperabilă, dar măcar a folosit la ceva. Îmi lipesc urechea de pieptul lui şi ascult. Inima îi bate cam repede, şi nu ştiu dacă acesta este un semn bun sau rău.

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. 12/02/2010 la 21:05

    Şi ce dacă-i vichend? Noi n-avem dreptul la niţică destindere?

  2. melami
    12/02/2010 la 21:10

    Ba da. Ce destindere mai bună vrei decât s-o iei hai-hui prin ţară?! 🙂

  3. 12/02/2010 la 22:23

    :O Aici au fost 2?? Melami, n-ai trişat???

  4. Laura
    12/02/2010 la 22:31

    Dacă ai ştii cât ma abţin să nu citesc mai departe… e aşa palpitant. L-am citit “pe nerăsuflate”, descrierea e asa “vizuala”, iar trusa medicală, cred că ar trebui s-o mai innoiesc şi io pe-a mea 🙂

  5. Florian
    12/02/2010 la 23:03

    Ce turnură surpinzătoare dăduşi acţiunii, iguano! Pentru mine a devenit incitantă toată povestea, dar nu ştiu dacă cei care sperau într-un roman clasic de dragoste nu vor fi dezamăgiţi. Dacă amesteci două genuri total diferite, nu rişti să pierzi cititorii din ambele categorii? Intreb şi eu, că nu mă pricep la chestii d’astea legate de marketing literar.

  6. melami
    12/02/2010 la 23:05

    Eu sper să căştig două categorii, nu să le pierd. Rămâne să vedem ce reusesc până la urmă… 🙂

  7. Blanche Neige
    13/02/2010 la 17:13

    No, acum sa o vad pe Simona cu mastodontul prin oras cum il duce pe sofer la spital!

  8. 13/02/2010 la 18:04

    @Flo, nu are cum sa-i piarda:) E ca’n viata!
    Imbina planurile! E destul de greu de realizat. Cu toate acestea exista un fir calauzitor.

    Hehe:)

  9. melami
    13/02/2010 la 18:11

    🙂

  1. 12/02/2010 la 21:38
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: