Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (31)

Dublu orb (31)

11/02/2010

-Din ce v-aţi luat? întreabă el după un timp, mai mult ca să rupă tăcerea decât să facă conversaţie.

Femeia ridică din umeri, sastisită.

-Mă cară cu ea în capitală aproape împotriva voinţei mele. Îşi caută un iubit de pe vremea liceului.

„Sora lui Odel” tresare imperceptibil şi îl priveşte contrariată.

-Şi-a găsit o slujbă temporară, la o firmă de telefonie mobilă, şi vrea să pornească pe urmele lui, continuă orbul imperturbabil. I-am tot zis că e aiurea toată treaba asta. Poate că tipul e însurat, sau poate că a dat colţul între timp…

-Trăieşte, spune ea cu siguranţă în glas. M-am informat.

-Bine, trăieşte, dar mai mult de atât nu ştii despre el.

-O să aflu, acolo. Am timp trei luni.

-Şi eu ce fac în timpul acesta?

-Tai frunză la câini, ca de obicei, răspunde ea, zâmbind ironic.

-Staţi aşa, că iar o luaţi razna, îi temperează şoferul, revenit parcă pe un teritoriu pe care îl cunoaşte la perfecţie. Poate că are şi cucoana dreptate. Ceva are ea de împărţit cu individul ăla. Trebuie să o laşi şi pe ea să-şi rezolve problemele. Pe de altă parte, cucoană, nu-i frumos să vorbeşti aşa despre fratele tău. Nu-i vina lui că nu vede.

-Ştiţi ce e curios aici? spune femeia, ca luminată brusc. Acasă nu i se leagă nimic de mâini, deşi a făcut toate cursurile acelea pentru nevăzători, dar în capitală vrea să lucreze, să aibă banii lui. Ştiţi ce înseamnă asta? Să mă scol în fiecare dimineaţă cu noaptea în cap, să-l duc la serviciu, apoi să-l recuperez de acolo după opt ore. Programul meu este de douăsprezece…

-Şi acasă e aceeaşi problemă: nemaipomenit de importantul ei serviciu! Eu cum să muncesc dacă nu mă ajută cu nimic?

-Măi copii, eu m-am cam săturat de problemele voastre, spune şoferul, obosit. Trebuie să vi le rezolvaţi cumva. Nu voiam decât să am cu cine vorbi, să n-adorm. Conduc de peste zece ore şi, până la destinaţie, mai am vreo trei. Găsiţi voi o soluţie. Hai, mai bine, să ascultăm radioul! Peste puţin timp, încep dealurile, aşa că poţi începe să-i descrii peisajul, cucoană. Te ajut şi eu, când nu mai poţi.

La început, Frodi vorbeşte rar şi fără chef, de parcă ar avea iască pe limbă, dar, pe măsură ce trece timpul, limbajul ei este din ce în ce mai nuanţat, descoperind în jur lucruri care altfel ar scăpa atenţiei unui călător obişnuit. Din când în când, şoferul întoarce capul spre un amănunt de pe drum sau din depărtare, despre care femeia afirmă lucruri de genul: „Norul dinspre apus seamănă cu o prună uriaşă” sau „Uite-o şi pe găina asta, parcă-i proaspăt ieşită de la coaforul lui nea Gigi” sau „Tipa asta grasă care conduce duba roşie îmi aminteşte de vară-mea. Aceeaşi poziţie a umerilor, ca la luptătorii de sumo, aceeaşi cămaşă kaki, antijeg. Pun pariu că, în felul ei, e o tipă de treabă, timidă şi complexată. Ţi-o mai aminteşti pe Zita, Odel? Zita-nebuna. Oaia neagră a familiei. Aia care a fost închisă un an şi ceva pentru că a fost implicată într-un jaf, împreună cu alte trei aiurite. Am fost singura care i-a luat apărarea, atunci. Voi toţi aţi condamnat-o, dar eu o ştiam de ce poate fi în stare. Mai ales de ce nu poate fi. Adică, să atace pe cineva… A trebuit să-şi dea foc în celulă, apoi să-şi taie venele, ca să ceară ăia expertiză psihiatrică… I-am văzut cicatricele. Toată partea de jos a burţii şi rădăcina coapsei stângi, acoperite cu o piele subţire, albicioasă, brăzdată din loc în loc cu dungi de ţesut mort… şi semnele acelea oribile de pe antebraţul stâng, ca o grilă…

Bărbaţii par absorbiţi de iureşul de cuvinte care ies din gura femeii. Şoferul o priveşte cu coada ochiului, nedumerit. Ca să vezi ce surprize poţi avea dacă-i stârneşti pe oameni la vorbă!

Camionul trage în parcarea unui ansamblu de clădiri scunde, dar ea încă mai vorbeşte:

-E un motel nu prea răsărit, pe nume „Triumf”. Pereţii sunt de culoare galbenă, cu mici crăpături, din reclama luminoasă lipseşte m-ul. Parcarea este plină de camioane, camionete şi dubiţe, cred că e un popas al şoferilor de cursă lungă. Se înserează, soarele se mai vede la orizont ca o sprânceană roşcovană. Trei câini de pază sunt închişi într-un ţarc prea mic pentru dimensiunile lor. Unul picoteşte, întins pe o latură, ceilalţi doi se hârjonesc sau se bat, nu-mi dau bine seama… Pe uşa Recepţiei ies acum doi bărbaţi care r\d şi îşi învârtesc cheile în mâini.

Şoferul coboară, cu un oftat de durere, scara camionului şi se îndreaptă spre clădirea principală a motelului.

-Mă duc să mă cazez. Să vă iau şi vouă camere?

-Dacă vreţi, spune femeia, în timp ce-şi aranjează, în oglindă, şuviţele rebele de păr. Două! strigă după el, deşi bărbatul a intrat deja pe uşă. Ce se întâmplă, tinere? îl ia la rost pe bărbatul care stă ghemuit pe scaunul de lângă ea. Ce rost a avut toată mascarada asta cu rudenia dintre noi?

-Încerc să vă ajut, spune el fără chef. Nu ştiţi ce i se poate întâmpla unei femei care călătoreşte singură.

-Într-adevăr, eşti o garanţie pentru siguranţa mea, remarcă ea sarcastic. Nu crezi că ştiu să mă descurc şi singură, de vreme ce am ajuns până aici? Nu mai sunt chiar un copil… În plus, ne complicăm prea mult. Am memorie scurtă, şi nici nu prea ştiu să mint. O să-şi dea seama că l-am dus de nas, şi atunci nu ştiu cum va reacţiona. Păcat, pare un tip de treabă.

-Aţi spus că vreţi să ajungeţi în capitală. Omul exact acolo merge. Nu mai trebuie să faceţi autostopul, să vă urcaţi în fel de fel de maşini.

-Bine, dar tu… parcă nu ştiai încotro mergi.

-Aşa este. Mi-e indiferent. În capitală e la fel de bine ca în oricare loc din lumea asta. Acolo, ne vom despărţi, şi n-o să mai auziţi de mine cât veţi trăi. Deocamdată e mai bine să părem că suntem împreună. E mai bine pentru amândoi, subliniază tânărul. Ştiţi de ce stăteam acolo, pe borna acea? Pentru că nu mă hotăram încotro s-o apuc şi în ce fel voi proceda. Vă daţi seama că, în starea în care sunt, nu mă simt chiar în elementul meu. De când mi-am pierdut vederea, este prima dată când călătoresc în afara oraşului. Dacă nu apăreaţi atunci, probabil că mă răzgândeam. Aşa, am pornit la drum şi…

-Gata, s-a rezolvat, îi anunţă şoferul, apărut, ca din senin, în uşă. A fost destul de greu. Motelul e aproape plin. Abia am găsit un apartament şi o cameră. Debarcarea!

Cotrobăie prin torpedo, îşi ia din spatele scaunului o geantă jerpelită, scoate cheile din contact şi se îndreaptă spre uşa din dreapta, unde îl ajută pe tânărul orb să coboare, după care se îndreaptă, împreună cu acesta, spre una dintre clădirile mici care se pierd în pădure.

Femeia îşi ia bagajul, şi pe cel al partenerului ei de drum, şi îi urmează, gâfâind încet. Ajung într-un apartament care nu-şi merită numele decât prin numărul de camere înghesuite. Bărbatul greoi îl conduce pe orb până la patul primei camere şi îi spune să se aşeze, lucru pe care acesta îl şi face. Apoi se întoarce pe călcâie şi îi anunţă că vor lua cina la restaurantul motelului, la ora 20.

-Păi, nu rămâneţi aici? îl întreabă femeia, intrigată.

-Unde, aici, cu voi? Nu-i nevoie, am camera mea.

-Nu, voiam să zic că poate ar fi mai bine să dormiţi dumneavoastră cu fratele meu în apartament şi eu în camera cealaltă.

-Nu se poate, cucoană. Din mai multe motive: nu împart niciodată camera sau apartamentul cu un bărbat –mai bine dorm în cabină- şi, doi, sforăi cât se poate de tare. S-ar putea să mă auziţi chiar şi prin perete. Deci, am stabilit: ne întâlnim la 20.

-Dar nu…

Orbul o trage cu putere de mână, obligând-o să-l asculte:

-Tăceţi! şuieră el. Dacă nu aveţi încredere în mine, dorm afară, pe bancă, dar pentru numele lui Dumnezeu, tăceţi o dată!

Mai aud cum celălalt deschide uşa camerei lui, îşi trânteşte de la distanţă geanta pe pat şi dă drumul la televizor.

-O să ne descurcăm, nu vă fie teamă, o asigură el şi se ridică de pe pat, bâjbâind în jur.

-Ce faci? îl întreabă femeia.

-Îmi fixez câteva repere. Descrieţi-mi, vă rog, camera.

-Are un pat, cel de pe care te-ai ridicat. În dreapta, o noptieră, cu o veioză deasupra, din cea cu buton pe firul electric…

-Care o să-mi fie de real folos când mă scol, noaptea, ca să văd cât este ora, completează el râzând amar.

-Pe peretele opus patului se află suspendat un televizor, ai grijă să nu dai cu capul… Mai este o măsuţă, în colţ, şi un scaun, lângă uşă. Cam asta. Uitam să-ţi spun: uşa care desparte cele două camere are încuietoare. Cheia e la mine, completează ea, triumfătoare.

-Foarte bine. Arătaţi-mi, vă rog, unde este baia, şi apoi lăsaţi-mă puţin singur.

Femeia se apropie de el şi îl prinde de mână, ghidându-i paşii până la încăperea rece, mirosind a dezinfectant cu clor.

-De aici, cred că mă descurc singur, spune el şi îi închide uşa în nas, neuitând să răsucească cheia în broască.

-Asta-i bună! pufneşte ea şi izbucneşte în râs. Parcă mie trebuia să-mi fie frică de el, nu invers.

Ascultă, preţ de câteva secunde, ce se aude de partea cealaltă a uşii, după care conchide: „Va trebui să fiu atentă. E o adevărată incintă acustică”. Se întoarce în camera ei şi deschide geanta de voiaj, în care zac îngrămădite, ca puse cu furca, haine şi obiecte de toaletă. Le scoate pe rând şi le aşează apoi în ordine, păstrând deoparte o bluză albă, o fustă vişinie, dreaptă, un prosop mare de baie şi un halat pluşat de culoarea levănţicii. Verifică conţinutul unui săculeţ ascuns într-un pliu al căptuşelii şi se întoarce în camera orbului, cu halatul şi prosopul pe umăr. Se aşează pe pat şi porneşte televizorul. Face un inventar al canalelor şi se opreşte la unul de ştiri, unde o crainică brunetă, veselă foc, trece în revistă o serie de accidente şi dezastre, de parcă lumea ar fi deraiat complet de pe făgaşul ei.

-Vă rog să-l opriţi! aude, lângă ea, vocea încordată a orbului.
-De ce? Oricum, tu nu vezi toată nebunia asta.

-Nici nu-i nevoie. Mi-e de ajuns că trăiesc în ea. O am în creier, în spatele ochilor, mereu.

-Bine, cum vrei. Oricum, intenţionam să fac un duş. Va trebui însă să facem cumva. Sunt dependentă de televizor. Nu pot adormi fără el.

-Putem schimba camerele, dacă vreţi. Dar, vă rog să-i daţi sonorul cât mai încet. Oricum, şi aşa am impresia că văd tot ce e pe ecran. Măcar să nu aud.

Femeia îi trece încet mâinile prin faţa ochilor.

-Nu faceţi asta.

-Ce să nu fac?

-Să fluturaţi palmele prin faţa ochilor. Simt mişcarea aerului.

Îl priveşte gânditoare, apoi spune:

-Eşti cu adevărat orb sau faci vreo experienţă pe care nu o înţeleg?

-Sunt ca o cârtiţă. Asta nu înseamnă că nu văd.

-Bine, bine, să lăsăm filosofiile de doi bani. Te-am întrebat dacă într-adevăr eşti lipsit de vedere.

-Da, în sensul cel mai comun. Adevărul este însă că… într-un anume fel, văd unele lucruri.

-Adică, eşti un fel de clarvăzător.

Tânărul râde, dezvelindu-şi dinţii mărunţi şi albi, cu marginea inferioară uşor zimţată.

-Nu cred. Adică nu văd aura oamenilor, nu le pot detecta bolile, nu ştiu cum ţineţi mâinile în acest moment. Văd însă alte lucruri, ca prin ceaţă. Ştiţi ce? Să facem o experienţă: daţi sonorul la minim, sau, mai bine, puneţi-l pe mute.

Femeia se execută, cu un licăr de curiozitate în ochi.

-Spuneţi-mi dacă am dreptate: acum sunt nişte maşini… multe, care merg în viteză, în ambele sensuri… Aşa e?

Pe ecranul mut se vede o autostradă aglomerată.

-Nu se poate, mă păcăleşti. E cât se poate de clar: vezi. M-ai păcălit. Ce urmăreşti? Să ştii că şoferul are camera lipită de a ta, e suficient să strig numai…

Bărbatul se întoarce cu spatele la televizor şi spune:

-Acum văd o femeie cu părul închis la culoare care vorbeşte repede şi zâmbeşte.

Pe faţa femeii se citeşte uluirea şi un început de frică. Face un pas în spate, asigurându-se că uşa este deschisă, apoi spune, cu glas întretăiat:

-Dacă încerci ceva, strig. Spune-mi, dacă tot vezi tu prin pereţi, cum arăt?

-Ar fi necinstit din partea mea. V-a descris deja şoferul…

-A fost destul de impersonală descrierea. Spune-mi cum arăt!

-Aveţi pielea deschisă la culoare şi subţire.

-Vezi asta? spune ea neîncrezătoare.

-Am trişat puţin, râde tânărul. Am simţit-o când m-aţi dus de mână, la baie. Piele subţire, specifică persoanelor cu tenul deschis la culoare. Subţire şi puţin uscată. Probabil că sunteţi nevoită să vă daţi cu cremă de mai multe ori pe zi ca să nu se crape. Aveţi în jur de 40 de ani. Şi asta o ştiu de la şofer: vă zice „cucoană”… Părul nu este vopsit, aşa cum m-am plâns de dimineaţă. Este natural şi se îngraşă cam repede. Faţa e ovală, nu triunghiulară, aşa cum m-a lăsat să înţeleg omul. Nasul e puţin deviat la stânga, dar abia se observă. Probabil că aţi fost însă obsedată de acest lucru când eraţi adolescentă. Acum nu-l mai observaţi. Între timp, aţi văzut că majoritatea oamenilor au asimetrii faciale şi nu le mai consideraţi a fi un defect.

-Toate chestiile astea… le vezi sau le deduci dintr-o experienţă personală? spune ea gânditoare.

-Sincer să fiu, nu-mi dau seama. Pur şi simplu, le ştiu. Înainte, când vedeam, era şi mai rău.

-Ce vrei să spui cu asta?

Tânărul se întoarce cu faţa spre ea. Este palid şi chipul îi este încordat.

-Sunt obosit. Nu vreau să mai discutăm despre asta acum. Cred că e mai bine ca mâine dimineaţă să ne despărţim. Găsim noi o scuză. O altă „ceartă”, urmată de decizia de a mă întoarce acasă. Poate că n-ar fi rău să începem din seara aceasta, deşi bietul om trebuie să fie obosit, şi numai de asta să nu mai aibă chef, să facă din nou pe arbitrul. Lucruri de genul acesta te termină mai repede decât o bătaie adevărată, cu pumnii.

-Mai vedem, spune ea evaziv. Până una-alta, trebuie să fac un duş. Te sfătuiesc să procedezi la fel. Am călătorit atâta amar de vreme. Mai avem doar o oră până la cină…

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. melami
    11/02/2010 la 20:59

    Gata, am pus tot capitolul, să nu-mi mai aud vorbe! 😉

  2. 11/02/2010 la 21:03

    tooooot? asta-i tot?
    pai eu il citeam oricum linistit acolo… acum nu mai am nici un avans 😀

  3. melami
    11/02/2010 la 21:05

    Lasă că-ţi dau avans, bre! 🙂
    Abia am ajuns acasă…

  4. 11/02/2010 la 21:05

    si nu, nu comentez nimic, chiar ma impac bine cu personajele. astept dusul

  5. melami
    11/02/2010 la 21:05

    Ei… aşteaptă! 😉

  6. 11/02/2010 la 21:07

    Mel,

    Stiam eu ca e Cristo! Da ce’a patit bietul de el?

    no! acum astept… continuarea!

  7. Blanche Neige
    11/02/2010 la 21:22

    Auzi, acum ca incepe sa semene a roman scifi, parca e mult mai palpitant! Ne-ai aburit tu cu actiunea de film soft porn de la inceput, doar ca sa ne pleznesti in crestet cand ne asteptam mai putin, ntz ntz… 😈

  8. melami
    11/02/2010 la 21:25

    😀 😀 😀

  9. 11/02/2010 la 21:38

    Film soft porn? Unde, Blanche Neige?

  10. Laura
    11/02/2010 la 22:51

    Sefa, io nu inteleg, de ce publici aici ceva si si sus in bara e mai departe? Nu vad motivul. Ca de comentat aici trebe sa comentam, nu? Daca citesc cap. 7, pana publici uit comentariul 😦

  11. melami
    11/02/2010 la 22:54

    Păi, aici e pentru cititorii obişnuiţi. Sus, e pentru cei nerăbdători, printre care şi Măgă! 🙂

  12. Blanche Neige
    12/02/2010 la 09:21

    Da pe sofer cum il chema? Sau ai spus si nu am retinut eu…?

  13. melami
    12/02/2010 la 09:30

    Uite ca nu s-a prezentat. Poate o face mai tarziu. 🙂

  14. Florian
    12/02/2010 la 20:37

    Băi, ce-mi place. Pe bune că-mi place, parcă-i o franzelă caldă, cu coaja troznind când o rupi şi o sfărâmi între dinţi.

  15. melami
    12/02/2010 la 20:40

    Poftă bună, Flo! 🙂

  1. 12/02/2010 la 11:10
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: