Dublu orb (30)

10/02/2010

Porneşte lin, dar peste câteva zeci de metri rulează deja cu viteză, în timp ce fluieră vesel şi mulţumit.

-Lasă că vă împăcaţi voi, la destinaţie. Din ce v-aţi luat?

-Din nimic. Repet: nu ne cunoaştem. Ne-am întâlnit…

Pe faţa tânărului orb apare o umbră de zâmbet.

-Frodi crede că ar trebui să cer ajutor social pentru handicapul meu, în timp ce eu sunt convins că aş putea să-mi iau o slujbă pentru nevăzători, în capitală. E de ajuns să meargă la asociaţie şi să le ofere serviciile mele. Ştiu să împletesc coşuri din nuiele, să fac pălării de pai, cutii de carton, să ţes covoare ţărăneşti, să spăl câinii de rasă, să fac masaj…

Femeia îl priveşte uluită.

-Eşti nebun! îi şopteşte ea, în timp ce-l ciupeşte de cot.

-Ba nu-i deloc, cucoană. De ce să nu muncească, dacă poate. Îţi convine mai mult să stea cu mâna întinsă, la stat, şi să depindă de mata, decât să facă ce se pricepe? I-ar trece mai uşor timpul şi nu s-ar simţi neputincios.

-Nu te supăra, nu-i treaba matale, îl pune ea la punct. Lucrurile nu stau deloc aşa. Ţi-am mai spus: nu ne cunoaştem.

Peisajul începe să se învioreze, din loc în loc apar pâlcuri de copaci şi tufişuri cu flori viu colorate.

-O ţii întruna cu „nu ne cunoaştem”. Ai fi în stare să-l părăseşti ca pe un câine doar pentru că nu te ascultă. Parcă ai fi soră cu nevastă-mea. Numai aia-i aşa de căpoasă. Dacă nu faci cum zice ea…

Şoferul continuă să vorbească întruna, bucuros că are cui povesti ce-i trece prin cap în timpul lung pe care îl petrece la volan. Cei doi află că omul are trei copii, doi băieţi răsfăţaţi şi cam „târâie-brâu” şi o fată frumoasă ca soarele şi harnică precum o furnică. Locuieşte la periferia capitalei, într-o căsuţă cu etaj şi, în timpul liber, cultivă roşii şi dovlecei.

-Nu că m-aş îmbogăţi din asta, dar tot iese ceva. Noroc că mă ajută fii-mea, că trântorii ăilalţi… De-aia mă bucur că băiatul ăsta vrea să muncească şi mă mir că mata… cum ziceai că te cheamă?…

-Frodi, răspunde tânărul în locul ei.

-Ce nume mai e şi ăsta?! Nu l-am mai auzit până acum, la o femeie.

-E diminutivul de la Afrodita. Zeiţa frumuseţii la greci.

-Afrodita… a frumuseţii, spune bărbatul şi o priveşte mai atent. Deh, putem spune şi-aşa. La urma-urmei, femeile sunt mai frumoase ca noi, nu-i aşa?

-După părerea mea, Frodi e chiar frumoasă, deşi nu mai este chiar atât de tânără, afirmă orbul, cu mândrie nedisimulată.

-Mă rog, asta cu tinereţea e discutabilă. Dar cu frumuseţea…

-Adică, ce vreţi să spuneţi, că nu-i aşa?

-Ho, că n-am zis asta. Doar că am alte criterii, la femei. Cucoana mi se pare cam uscată pentru gustul meu. Mă scuzi, doamnă, se întoarce el spre femeie.

-Nu-i nicio problemă, îl linişteşte ea, incomodată, în mod vădit, de subiect.

-Domnule, mi-am pierdut vederea când aveam zece ani, şi nu mai ştiu cum arată exact. Ultima dată era blondă, subţire şi avea nasul cam mare. Aţi vrea să o descrieţi aşa cum o vedeţi dumneavoastră acum? Pe prieteni nu-i pot întreba aşa ceva, iar eu nu pot afla în mod direct decât dacă mă lasă să-mi plimb mâinile pe faţa ei, dar nu mă lasă. De cele mai multe ori îmi zice că abia s-a machiat, altădată că nu are timp sau că se gâdilă…

Bărbatul o priveşte cu coada ochiului şi începe să zâmbească. Sucită muiere!

-Păi… are ochi… căprui, sau, mai degrabă, galben şi verde, ca de mâţă, dar asta cred că o ştii, nu i s-au putut schimba…

-Decât dacă şi-a pus lentile de contact colorate, spune tânărul, doct. Am auzit asta la radio.

-Nu, dom’le, îs căprui deschis, cum îi ştii. Deci, nasul… nu-i deloc mare, cum zici mata, e normal. Bărbia un pic ascuţită, urechile mici, gâtul lung, fruntea bombată şi înaltă, părul castaniu, drept, lung…

-Deci, te-ai vopsit. Erai blondă, spune orbul cu năduf. Ţi-am mai spus că vopseaua de păr afectează ochii. Ce ne facem dacă orbeşti şi tu? Cum ne mai descurcăm?

-Las-o, dom’le, să se vopsească. Nevastă-mea o face de vreo douăzecişicinci de ani şi n-a orbit deloc. Vede ca şoimul, mai ales firele de păr străin şi petele de ruj de pe cămăşi, câteodată.

Se zguduie de râs, la amintirea cine ştie cărui episod legat de acest lucru.

-Eşti chiar într-o ureche, şopteşte femeia din ce în ce mai iritată. Ce faci?

-Intră şi dumneata în joc. S-ar putea să fie distractiv până la urmă, îi răspunde el abia auzit. Trece timpul mai uşor.

Râsul şoferului se subţiază şi se stinge alene, lăsându-i o umbră de voie bună pe figura rotundă. Rulează în linişte, cu gândurile lui.

-Uite, vedeţi, aşa face întotdeauna. Tace mâlc, spune tânărul înciudat. Ştie că-mi place să-mi descrie locurile prin care trecem, cum arată oamenii, casele, dar se închide în ea cu orele.

-Încetează, îl apostrofează femeia.

-Te înţeleg, dar cred că-i cam greu să vorbească întruna, îi ia apărarea şoferul. Ce să-ţi spună? În jur nu-i nimic care să merite descris. Nici un om, nici o jivină, doar câmpie cât vezi cu ochii. Mai încolo, e altceva, mergem pe dealuri, apoi urmează munţii. Lasă că-ţi spune ea când are ce.

-Vezi? Asta îţi zic mereu, Odel. Tu, nu…

-Băi, da aveţi nişte nume! Să mori, nu alta! Cine vi le-a pus? Cam vesel, naşul, nu? Odel. I-auzi! Mai aveţi şi alţi fraţi?

-Nu, spun cei doi într-un glas, dându-şi seama că au îngroşat gluma cam mult.

-Odel ăsta, de la ce nume vine? Corcodel? spune şoferul, şi începe să râdă bine dispus.

-Nu. Odel, pur şi simplu, spune femeia.

-Odel şi mai cum? Care vi-i numele de familie?

-Sartung, răspunde femeia privindu-l pe tânăr.

-Ăsta ce nume e? Nemţesc?

-Norvegian, spune orbul. Ne tragem dintr-o familie de norvegieni care s-au stabilit aici în urmă cu aproape o sută de ani. Străbunicul nostru a construit prima cale ferată din ţinut. Apoi, bunicul s-a lansat în afaceri cu peşte, icre şi fructe de mare. N-a prea mers… Părinţii noştri au fost speologi. S-a surpat o peşteră peste ei când eu aveam doar opt ani. De atunci mă îngrijeşte soră-mea. Crede că i-am ratat viaţa, că din cauza mea nu s-a putut căsători, face copii… Poate că are dreptate.

-N-are, dom’le. Scuză-mă, cucoană, dar asta ţi-e crucea. Şi-apoi, cred că, dacă ar fi apărut persoana potrivită, nu te-ar fi împiedicat frate-tău să te măriţi. Pare un tip cumsecade. Se poate trăi cu el. Poate că te-ar fi ajutat să-ţi creşti copiii… cine ştie? Nu poţi da vina pe el că n-a ieşit aşa cum voiai. Ceva-ceva trebuie să fie şi cu mata. Urâtă nu eşti, proastă nu cred, sunt sigur că eşti gospodină, că vă văd destul de îngrijiţi… Poate că n-ai avut noroc. Nu trebuie să dai vina pe alţii pentru asta. Şi-apoi, norocul şi-l mai face şi omul. Poate că, cine ştie, eşti prea pretenţioasă, aş zice chiar ţâfnoasă câteodată.

-Nu-i treaba voastră, îi pune ea la punct, îmbufnată. Odel, de câte ori ţi-am spus că nu te acuz de nimic? A fost alegerea mea. Dar, dacă mai faci ce-ai făcut deunăzi, te las să te descurci singur. Dacă nu-ţi convine, te întorci acasă. Sau te duce domnul în capitală, te adresezi asociaţiei de nevăzători şi te descurci cum poţi. Dacă nu vrei să mă asculţi…

-Stai un pic, cucoană. Am destule pe cap să mi-l mai iau şi pe fratele dumitale. Lasă că vă înţelegeţi voi. Eu nu încerc decât să vă împac.

În cabină se instalează liniştea. Orbul stă nemişcat, cu mâna încleştată pe portieră, femeia priveşte drept înainte, iar şoferul conduce preocupat.

Anunțuri
  1. Blanche Neige
    11/02/2010 la 10:04

    Simpatic Yodel asta! Sunt curioasa ce traume ascunde, daca simte nevoia sa isi creeze atat de usor o noua personalitate, chiar si in gluma.

  2. Florian
    11/02/2010 la 12:10

    M-a antrenat atât de mult povestea asta trăznită, încât nu am putut rezista şi am tras cu ochiul şi la continuare. Când ne dai şi continuarea continuării, iguano?
    Aaa, stai că mi-am adus aminte de ceva, am o curiozitate. In ce oraş ai amplasat Xanadu-ul pe care îl părăsise tipa? Bănuiesc că te-ai gândit la un oraş anume, dacă ai spus despre el că este reşedinţă de judeţ, l-ai botezat „capitala verde” şi l-ai amplasat în sud-vestul ţării. Ştiu că este un amănunt care nu are nicio importanţă pentru economia romanului, dar aşa sunt eu, curios ca o babă.

  3. melami
    11/02/2010 la 17:04

    @Alba
    Poate nu are nicio traumă, ci e doar mai jucăuș de felul lui.
    @Flo
    Frodi mai călătorise până la momentul întâlnirii cu orbul. Povestea ceva de faptul că un șofer îi pusese mâna pe picior și a trebuit să se prefacă că vorbește cu poliția. Deci, nu era în vecinătatea orașului unde se afla Xanadu.

  4. Laura
    11/02/2010 la 18:42

    Şi io am citit şi continuarea continuarii ca măgăruşul. Ce, să fiu io mai prejos ca iel 😀 şefa, devine tot mai captivant. Îmi place. 😀

  5. 11/02/2010 la 18:47

    Laura, unde’ai citit mai departe?

  6. melami
    11/02/2010 la 19:22

    @Laura
    🙂
    @Leidi
    În banda de sus, Cap. 6. 🙂

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: