Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (29)

Dublu orb (29)

10/02/2010

Frodi şi Odel
Stă, de mai bine de o oră, la marginea oraşului, în aşteptarea vreunei maşini cu care să plece mai departe. La nici zece metri de ea, acelaşi lucru îl face un tânăr cu ochelari negri, „ocluzivi”, şi baston alb. Venit înaintea ei, omul a ocupat singura bornă kilometrică din zonă, una dintr-acelea vechi, scoase din uz de vreo zece ani, de pe care vopseaua s-a şters în întregime. Din locul unde se află, nu poate desluşi înscrisurile săpate în beton, dar nu are nevoie să ştie unde este: lângă „capitala verde”, cum i se spunea reşedinţei judeţului sud-vestic, una dintre cele cinci zone autonome ale ţării. A sosit acolo în cursul serii, obosită, frântă, şi a tras la motelul al cărui acoperiş bombat, ca o mamelă uriaşă, se zăreşte acum în depărtare. A picat ca secerată, nemaiapucând să mănânce sau să facă duş. S-a trezit, de dimineaţă, confuză, întrebându-se unde se află. Odată dezmeticită, s-a spălat în viteză, şi-a trecut pieptenele prin părul încă ud, şi-a strâns bagajele în geanta de voiaj, a luat micul dejun în sala scundă şi afumată de lângă clădirea principală, a cerut nota de plată şi o hartă, şi, la cafea, a ales ruta pentru ziua care urmează.


A mers, preţ de o jumătate de oră, pe şoseaua de centură şi s-a oprit într-o zonă în care un grup apatic făcea autostopul. După un timp, în dreptul lor a oprit o camionetă cu platformă descoperită. Tinerii s-au apropiat de ea alene, au negociat cu şoferul, apoi s-au urcat de-a valma, trântindu-se pe podea, care pe unde au apucat.
-Voi nu urcaţi? a strigat şoferul bărbos, cu ochelari de soare şi fes negru.

Abia atunci l-a remarcat pe orb. Stătea impasibil pe piatra kilometrică, cu bărbia sprijinită în mâinile încleştate pe băţ.
-Eu, nu. Nu suport curentul, a răspuns ea, oarecum vinovată. Poate, domnul…

„Domnul” stătea în continuare ca o momâie adusă de spate.

-Hei, amice, n-am de gând să-mi pierd aici toată dimineaţa. Vii sau nu?

-Cred că nici nu aude, explicase femeia în locul lui. Adică, în afară de faptul că… cred că nu vede…
Nu ştia de ce, dar dorea să-i vadă cât mai repede plecaţi de acolo pe tinerii morocănoşi. Iradiau un soi de energie întunecată, care îi umbrea stare de bine de care se simţea cuprinsă.

Maşina a demarat icnit, lăsând în urma ei un fum gros, înecăcios. După aceea, nimic. Părea un drum părăsit. Se întreba dacă nu cumva şoseaua de centură era scoasă din uz, camioneta fiind doar o maşină care avea drum în apropiere, prin vreun cătun izolat. A început să-l studieze pe tânărul de lângă ea, mai întâi pe furiş, apoi, convingându-se că acesta nu vede, făţiş. Părea destul de înalt, de vreme ce era aproape cât ea, deşi stătea pe piatra aceea prăfuită. Era îmbrăcat într-un hanorac negru şi pantaloni kaki, largi, cu multe buzunare. În picioare avea bocanci solizi, cu urme vechi de noroi, iar capul îi era descoperit. În ciuda aspectului său sportiv, pielea îi era palidă, ca a unui om care stă mult timp în casă.

„E şi normal. Doar e orb, dacă nu şi surd”, îşi spuse. „Ce naiba caută aici?!” Ca întotdeauna, când nu avea ce face, încropea scenarii. Într-unul din ele, tânărul era lăsat acolo de o rudă sau o cunoştinţă care urma să vină ulterior să-l ia, pe jos sau cu o maşină. În altul, omul se rătăcise, pur şi simplu, şi aştepta ajutor. Sau poate că făcea un experiment. Sau era o glumă; pe undeva ar putea fi ascunsă o cameră şi o echipă dintr-acelea care fac emisiuni de televiziune cu umor discutabil. Putea foarte bine să fie vreun nebun periculos sau un criminal deghizat.

Începea să o încerce teama. Singură, în pustiu, cu un necunoscut nemişcat şi tăcut. Se îndepărtă de el cu precauţie, făcând câţiva paşi pe vârful degetelor.

-Nu vă fie teamă, se aude o voce în spatele ei. Nu sunt agresiv.

Se opreşte, ca ţintuită, şi se întoarce spre străin.

-Nu mi-e frică, făceam doar câţiva paşi, să mă încălzesc. Am amorţit aici tot aşteptând.

-Ba, vă este. Frica are un miros inconfundabil. Îl ştiu din experienţă, şi îl recunosc la ceilalţi când apare.

-Repet, nu mi-e frică.

-Să zicem că m-am înşelat. Scuze. Atunci, de ce nu vă apropiaţi?

-Nu vă cunosc… Şi, în plus, credeam că nu auziţi.

-Orb şi surd! N-am eu aşa noroc.

-De ce „noroc”. În general, se crede că pierderea auzului şi văzului sunt handicapuri, nu binecuvântări.

-Credeţi-mă că nu-i aşa. V-o spune un cunoscător. Am văzut până în urmă cu ceva timp, şi ţin să vă asigur că nu pierd nimic acum.

-Depinde ce aţi văzut… sau ce credeţi că aţi văzut… Mă rog, fiecare cu teoriile lui. Mie-mi place să văd, să aud, să simt gusturi, să miros, să…

„Limbariţa asta a mea afurisită!” îşi spune, înciudată pe lipsa de tact de care dă dovadă.

Zăreşte o maşină în depărtare, învăluită în praf. Pe măsură ce se apropie, observă că este un camion de marfă. Este condus impetuos, ia curbele strâns, iar pe porţiunile de drum drepte prinde o viteză considerabilă.

„Şofer profesionist”, îşi spune şi se pregăteşte să-l oprească.

-Are număr local? îl aude pe orb.

-Nu văd prea bine, dar pare din altă zonă. Tăbliţele de înmatriculare sunt roşii, ca în est.

-În ce direcţie mergeţi?

-Spre capitală.

-Drum bun!

-Dar dumneata?

-Nu ştiu.

Îl priveşte intrigată, dar nu are prea mult timp la dispoziţie, pentru că maşina opreşte la mijlocul distanţei dintre ea şi orb. Este condusă de un tip masiv, între două vârste, cu chelie lucioasă şi sprâncene groase, care se întinde spre portiera din dreapta şi o deschide.

-Hopa sus! strigă el vesel. V-a sosit taxiul comandat.

Femeia îl cântăreşte din ochi câteva clipe, apoi îşi ia geanta şi urcă anevoie treptele înalte ale cabinei. Se instalează pe scaunul de lângă portieră, lăsându-l pe cel din mijloc gol. Nu vrea să păţească, din nou, ca în urmă cu două zile, când şoferul a început să o pipăie pe coapse, în timpul mersului, şi când a trebuit să facă scandal şi să se prefacă că vorbeşte cu poliţia, la telefonul mobil, ca să-l determine să oprească. A coborât potopită de insulte şi înjurături, care i-au răsunat mult timp în urechi după aceea.

– Ce faci, cucoană? Nu-l ajuţi? Te-ai văzut cu sacii în căruţă şi… Muierile astea afurisite!

– Nu suntem împreună, se scuză ea, privind înainte.

– Nu, pe sărăcie! Se vede de la o poştă că semănaţi. Sunteţi fraţi sau verişori?

– Nu suntem nimic, îl asigură ea, evitând să privească spre cel rămas jos.

– Să i-o spui lui mutu! Doar un orb nu ar observa că… scuze, tinere, am vrut să spun…

Omul coboară sprinten, în ciuda corpolenţei sale, se apropie de tânăr, îi înşfacă sacul de călătorie şi îl ia aproape pe sus, urcându-l pe scara din dreapta.

-Ia dă-te mai încolo, îi spune femeii uimite. Lasă-l pe el la margine, să aibă de ce se ţine. Mata vezi când vin curbele, el nu.

Închide uşa cu putere, verifică clanţa, înconjoară prin faţă camionul şi se aşează pe locul lui, oftând.

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. 10/02/2010 la 10:43

    yeah, easy rider!

    sper doar ca stapanul xanaduului sa nu trimita o gashca de rockeri pe chopere dupa sotia umblatoare. ok, lui odel nu i-ar pasa daca ar fi bagat in camera aia de la subsol, ca oricum nu vede. doar daca e claustrofob…(sper sa nu vna cineva cu ideea ca orbii nu pot fi claustrofobi)

    hehe, am trisat umpic, am citit cap. 6. fara rum 😦

  2. 10/02/2010 la 12:37

    P-ăştia unde i-ai mai găsit, soro? Nu-mi zi că lângă borna kilometrică, că nu te cred… Numele au rezonanţe de prin „Lord of the rings”, că şi acolo era un Frodo…

  3. 10/02/2010 la 16:47

    @Mijou
    Ei, mai stii? Ne putem astepta la orice, nu? 😉
    @tetris
    Numele sunt fictive, bre. Asa ca, de ce nu?

  4. 10/02/2010 la 19:01

    Heh:)))

  5. 10/02/2010 la 21:42

    Da chiar aşa…Aştia de unde au mai apărut??

  6. Laura
    10/02/2010 la 22:31

    Măi ea, cred că-i Simona. Dar ce caută pe drumuri?

  7. 10/02/2010 la 22:33

    Simona si cameramanul:) Pai, nu plecase d’acasa?

  8. Laura
    10/02/2010 la 22:44

    Pai plecase cu taxiul!

  9. melami
    10/02/2010 la 23:09

    Da, fată, dar nu plecase numai până în oraş, să-şi ia ţigări! 😉

  10. Florian
    11/02/2010 la 09:41

    N-aş putea să explic prea bine de ce, dar partea asta mi-a plăcut cel mai mult până acum. Am simtit scena atât de vie, de reală, încât am trait senzaţia că sunt şi eu acolo, în praful de la marginea drumului, martor al întâmplărilor petrecute sub ochii mei.
    Cu tipa m-am lămurit cine este, dar Leidi Ei a reuşit să mă bage în ceaţă în legătură cu orbul. Aşa o fi oare, Odel egal Cristo? Si atunci orbul nu e e orb pe bune, e vorba de o metaforă care semnifică o orbire interioară a cameramanului? Hai că am început să bat câmpii.

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: