Prima pagină > Maculator > … copilărie, cu pădurea ta cu tot…

… copilărie, cu pădurea ta cu tot…

09/02/2010

(Leapşă preluată de la Lady A)

Mi-am petrecut primii şapte ani într-o casă în care nu aveai timp şi loc să-ţi asculţi gândurile de atâta zarvă şi zbenguială de copii neastâmpăraţi, trăind fără constrângeri. În casa bunicilor, coexistau, simultan, cel puţin trei generaţii, astfel încât, mult timp, nu reuşeam să disting ce grade de rudenie ne leagă. Aveam un unchi mai mic decât mine şi nepoţi de-o vârstă cu mine sau chiar mai mari. Trăiam într-o colectivitate de tip aproape primitiv, în care domina cel care avea cea mai puternică personalitate, nu cel mai în vârstă sau cu rang familial mai înalt. Eram printre cei care se impuneau, în ciuda staturii mele mărunte. Cu vorba, cu pumnii, cu ghearele, cu strigătele, cu plânsul – când nu se putea altfel-, cu pâra la Buna, cu izmeneala pe lângă Moşu, cu zâmbetul, cu ghionturile şi promisiunile, cu tot ce puteam folosi la urma urmei. Mâncam când îi era foame „turmei”, dormeam o dată cu ea, eram parte dintr-o magmă primordială din care mă individualizam doar când ceva sau cineva mă incomoda; fiecare zi era veşnică, prima şi ultima în acelaşi timp; nu exista mâine, iar pentru amintirea lui ieri era prea devreme. Libertatea nemărginită, cerul veşnic deschis… nu-mi amintesc să fi fost timp urât vreodată, pentru că frumoase ni se păreau şi ploaia, şi ceaţa, şi neaua…

Apoi, deodată, exilul din Paradis! Back to civillisation! Adusă aproape cu forţa la oraş, primenită, probabil că şi despăduchiată, îmbrăcată ca o domnişoară; ghiozdanul în spate, vioara în mână, rupe-le gura la toţi, fata tatei!

Am tot încercat să aflu de ce nu m-au mai lăsat ai mei la bunici decât când am intrat la liceu. A durat opt ani ruptura asta… Opt ani în care o visam pe Buna şi plângeam, în somn, după ea. Ani în care tânjeam după Bina-nebuna, cea care avea perioade în care refuza să vorbească, dar comunica cu noi prin gesturi, într-o pantomimă care spunea mai mult decât cuvintele; după Simi-zurbagiul, care prefera să nu-şi facă apariţia pe acasă câteva zile după ce făcea câte o boacănă, şi dormea în podul grajdiului din deal, mâncând ce-i duceam noi pe furiş; după Teo, căruia i-a căzut o oală cu apă fierbinte în cap şi a rămas cu creştetul defrişat pentru totdeauna; după Jeni-roşcata, mătuşa mai răsărită cu doar trei ani ca mine, căreia i se rupea filmul câteodată şi rămânea minute în şir într-o poziţie (pe care am regăsit-o mai târziu în cărţile mele de yoga), legănându-se încet, cu privirea la zenit; după Costi, vărul meu mai mare, cu ifosele lui igienice pe care nu le înţelegeam („Cum, adică, să nu-mi împrumute chiloţii lui, când vreau să fac baie în pârâul de lângă casă ?! Aici fiecare se îmbracă cu ce-i pică sub ochi, indiferent dacă este pe măsura lui sau nu. Important este să nu-ţi fie frig sau cald, sau să nu te arăţi despuiat în faţa lumii…”); după Dumi – unchiul meu cel cuminte şi conştiincios, care venea, la fiecare sfârşit de săptămână, de la internat, şi se culca în laviţa din camera bunicilor; după alt Teo-nerodul care ne aducea în casă mieii abia fătaţi, în primăverile înzăpezite; după Ema, sora mai mică a mamei, care a sfârşit prin a se contamina de morbul curăţeniei patologice, aceea care te face să dezinfectezi cu spirt orice obiect atins de un străin, să nu mănânci decât din farfuriile spălate de propria mână ş.a.m.d.; după Vasi- cea mai vârstnică odraslă a bunicilor, aflată în cealaltă extremă, trăind într-o casă imensă, care i-a scăpat definitiv de sub control de când i s-au născut cei patru copii (de fiecare dată când o vizitam împreună cu mama, aceasta îşi petrecea câteva zile bune spălându-i perdelele, covoarele, draperiile, călcând maldărul de haine înghesuite pe masa din mijlocul camerei de zi, dereticând, frecând podelele, gătind, punându-i murături sau dulceţuri, cârpindu-i rufele, în timp ce eu porneam, împreună cu verii mei, în expediţii care se lăsau de multe ori cu cucuie şi genunchi juliţi).

Poate că ai mei s-au temut că-şi pierd fiica prin puzderia aceea de neamuri. Sau doar au uitat că bunicii fuseseră cei care duseseră greul în primii mei şapte ani de viaţă şi că poate că îmi duceau dorul. Devenise ceva de la sine înţeles că atunci când nu aveau ce face cu odraslele, unchii şi mătuşile să le trimită acolo unde unul în plus sau în minus nu părea a conta. Pe când mai eram „în turmă”, se întâmpla să vedem în vreo după-amiază, la ora când venea „cursa”, cum este ejectat, în staţia de lângă casă, un pui de om încărcat cu plase multe. Stătea în cumpănă preţ de câteva minute, apoi o pornea poticnit spre poartă, timp în care ne dădeam cu presupusul în legătură cu filiaţia lui, nefăcând nici un gest spre a-i merge în întâmpinare. Era de la sine înţeles că nou-venitul urma să devină un fel de băiat de mingi al tuturor, asta până când avea să apară un alt novice care să-i preia sarcinile. Cum eu stăteam mai tot timpul acolo, eram un fel de veteran; făceam parte din staff, cum s-ar zice azi…

Indiferent din ce motiv m-au ţinut departe de casa bunicilor, rezultatul a fost că am simţit nedreptatea şi constrângerea pentru prima dată. O pedeapsă nemeritată. Ruptura. Desprinderea crudă şi inexplicabilă din universul mereu în schimbare al copilăriei.

Faptul că i-am revăzut pe toţi după şaptesprezeci ani, atunci când bunicii şi-au serbat nunta de aur, nu m-a ajutat. Dimpotrivă. M-am simţit înstrăinată de mulţi dintre aceia cu care am împărţit haine, bucate, bucurii şi necazuri. Mai mult chiar: atât de mult se diversificase familionul, încât erau persoane pe care nu le cunoşteam, dar cu care eram în grade strânse de rudenie. I-am numărat o dată, ajutată de mama. Suntem aproape o sută. Nouă unchi şi mătuşe, cu soţii lor. În medie, câte trei copii de pereche, majoritatea căsătoriţi, cu odrasle la rândul lor etc. Asta doar din partea mamei, pentru că şi tata a avut patru fraţi, din partea cărora m-am ales cu patru verişori, dacă-l scădem pe bietul Gică, care a murit la 18 ani. Dacă vreodată aş putea să-i adun pe toţi la un loc, cred că aş umple sala Filarmonicii doar cu rudele mele. Dacă li s-ar adăuga şi cele ale „peştişorului de aur”, ne-ar trebui deja Teatrul Naţional ca să-i încapă pe toţi.

50 de ani de căsnicie ! I-au calculat după vârsta celui mai bătrân dintre copii, ştiindu-se că Buna a odrăslit încă de cum s-a măritat. A pus mână de la mână tot neamul şi le-a făcut o petrecere-surpriză. De cu dimineaţă au început să se adune, în curtea pietruită, care veniţi pe jos, care cu motociclete, care cu maşini, care cu autobuzul închiriat de Pirat, soţul mătuşii Nina, cel care şi-a pierdut un ochi într-o încăierare cu nişte beţivi. Bunicii priveau cruciţi revărsarea aceea de lume pestriţă (pentru că unii veniseră cu prietenii/prietenele sau iubiţii/iubitele pe care nu avuseseră încă ocazia şi îi prezinte), neştiind ce-i aduce acolo, temându-se că s-a întâmplat cine ştie ce nenorocire şi că familia ţine să le fie aproape în momentele grele. Riscau să păţească precum Momo, personajul din Un mafiot la Hollywood, care a făcut infarct când, după ce a urcat din greu câteva etaje, a intrat în casă şi o mare de prieteni/rude/vecini/ş.a. a urlat în cor: Surprise! Abia când a văzut că se îngroaşă gluma, le-a spus mama –organizatoarea evenimentului- despre ce era vorba. Stabilise totul în cele mai mici amănunte: cine ce aduce şi ce are de făcut; colectase banii de cadou –un aragaz cu butelie şi o maşină de spălat- şi le prezida pe gospodinele care găteau care pe unde apucau: în bucătăria strâmtă (cu tigăile şi oalele atârnate pe pereţi şi tufele de ierburi de leac puse la uscat, deasupra sobei), în camera „din sus”, în curte (sub mărul creţesc ale cărui fructe ne strepezeau dinţii când eram mici), în cuptorul de lângă casă etc. Buna încerca să se facă de folos, dare era alungată de peste tot de fetele, nurorile şi nepoatele care intraseră în competiţia „Cea mai pricepută bucătăreasă”, aşa că a sfârşit prin a se aşeza pe un buştean, în poiană, în mijlocul nepoţilor şi strănepoţilor pe care îi pupa uimită de cât de mari se făcuseră. Moşu a reacţionat la toată acea aparentă debandadă luând drumul pădurii, în care s-a afundat cu paşii lui rari şi apăsaţi. Cum nu m-am dat niciodată în vânt după gătit (dar pe atunci nu aveam curajul s-o recunosc), m-am limitat să fiu un fel de piar al comunităţii, aşa că vegheam discret ca relaţiile dintre membrii ei să se păstreze în limite cât de cât civilizate, mai ales că unii dintre ei –cei care rumeneau purceii şi batalul, pe grătarul de lângă pârâu- se „adăpaseră” deja conştiincios din damigenele cu vin aduse de unchiul Teo-ăl-bun, şi deveniseră euforici, chiar uşor irascibili. Mi-am asumat ingrata sarcină de „diriginte” -uzând oarecum de poziţia mea de medic, chiar dacă doar începător- le-am confiscat băutura şi am închis-o în pivniţă, după care am luat-o pe urma Moşului, pe troaş în sus, punând o distanţă cât mai mare între mine şi bărbaţii care începuseră să vocifereze din ce în ce mai întărâtaţi, furioşi pe „tupeul mucoasei”. L-am găsit pe bătrân reparând un gard de crengi şi nuiele cu care încerca să ţină la distanţă jivinele pădurii. Pentru el, nu era decât o zi oarecare. Am vorbit un timp, mai mult prin semne, pentru că era surd-bocnă de când căzuse de pe casă, în urmă cu patruzeci de ani. Ne-am întors abia când Buna a bătut în gongul -de fapt un butoi vechi, de tablă- cu care ne chema la masă. Spre surprinderea mea, am fost întâmpinată cu o veselie la care nu mă aşteptam. Ştiam motivul adevărat, dar am vrut să cred că era vorba şi de dragoste acolo, nu doar de bucuria celor cărora li se încheia astfel perioada scurtă de abstinenţă.

Îmi amintesc de ei cum erau atunci… ce diferiţi totuşi faţă de cum mi-i fixasem în memorie… cei care fuseseră subţirei, deveniseră uscaţi, aţoşi; fetele grăsuţe erau deja obeze; blonzii se transformaseră în şateni sau cărunţi; aveau boli şi metehne care se agăţaseră de ei în toată acea perioadă în care existaseră în mintea mea într-o formă idilizată… Încercarea mea de a mă reîntoarce în „colonia copilăriei” din care mă smulseseră ai mei dădea greş. Îi urmăream cum mănâncă, beau şi se distrează, spunându-mi obsesiv că fac parte dintre ei, deşi mă simţeam la distanţă de milioane de ani-lumină. I-am mai revăzut doar la nunţi şi înmormântări, dar nu am reuşit să mai comunic cu ei cu adevărat niciodată. Când se rupe ceva în mine, nu mai poate fi înnodat; poate doar cârpit cu neîndemânare… mai mult un by pass decât un restitutio ad integrum

Nu dau leapşa asta nimănui. S-o preia cine simte nevoia. Celor care nu au blog (Flo, Strigo), le pun la dispoziţie spaţiu pe al meu.

Anunțuri
Categorii:Maculator
  1. 09/02/2010 la 19:34

    🙂 Mel, faina copilarie ai avut!
    Da, rupturile in familie sunt greu, daca nu imposibil de restaurat. Raman doar nuntile, botezurile si inmormantarile.
    In rest, amintirile frumoase sunt singurele care ne raman si cu care plecam 🙂

  2. melami
    09/02/2010 la 19:36

    @Leidi
    🙂

  3. 09/02/2010 la 20:32

    ‘reai al naibii .Plâng ca un prost .
    Ps. şi dacă ai fi scris numai prostii până acum pe blogul ăsta, pentru scrierea asta merita să-l urmăresc.

  4. 09/02/2010 la 20:37

    Ai trezit melancolicul din mine!

  5. Blanche Neige
    09/02/2010 la 20:37

    Nici copilariile astea nu mai sunt ce au fost candva…

  6. melami
    09/02/2010 la 20:39

    Mulţumesc, băieţi. Ţineţi-vă firea! Mai bine scrieţi şi voi. Eliberează! 🙂

  7. Florian
    09/02/2010 la 21:40

    Minunată copilărie ai avut, Mel. Din păcate, nu toţi au avut norocul unei familii atât de numeroase şi de unite. Eu unul, provenind dintr-o familie destrămată, în afară de bunica din partea mamei şi de două surori ale mamei, cu care se vedea doar la nunţi, botezuri şi înmormântări, alte neamuri n-am prea avut. Partener de joacă mi-a fost doar fratele meu. In schimb, de pe la 15-16 ani am avut un grup de prieteni şi prietene pe cinste, cu care am petrecut câţiva ani de neuitat. Eram vreo 20 cu toţii, iar când plecam împreună la 2 Mai, sau să bătem munţii din cabană în cabană, se lăsa cu distracţii de pomină. Din păcate şi gaşca noastră s-a împrăştiat cu timpul, ca şi familia ta. Acum, când mă mai întâlnesc rareori cu câte unul dintre prietenii de atunci, nici nu mai aducem vorba de vremurile apuse. Poate stinghereala, sau poate sentimentul că totul trebuie să rămână doar în amintirea intimă a fiecăruia, ne opreşte să banalizăm întâmplările adolescenţei, retrăindu-le ca oameni maturi la un pahar de bere.

  8. melami
    09/02/2010 la 21:54

    Ştiu eu, Flo?!…
    Poate n-ar strica totuşi să rememoraţi câteodată anii ăia. În afară de inevitabila nostalgie care te cuprinde, te ajută să te purifici puţin sufleteşte, să te încarci de energia acelor ani… Nu ştiu…

  9. Laura
    09/02/2010 la 22:18

    Eu, cand ma intalnesc cu prietenii mei din copilarie rădem ca nebunii câteodată când ne aminteam ce trăznăi mai făceam. Am trăit la oraş (cu cheia de gât, cum s-ar zice), dar am avut noroc să am prieteni de nădejde cu care şi acum am contact. In vacanţe de vara mergeam la ţară, dar acolo n-am prea putut să-mi fac prieteni (doar tovarasi de joaca) decat animalele şi pomii în care mă căţăram mai ceva ca Tarzan 😀

  10. 10/02/2010 la 20:26

    Melami…m-ai emoţionat, nu atât prin evocarea anilor petrecuţi la bunici, cu tot ce înseamnă asta, cât prin modul în care ai făcut-o.

  11. 10/02/2010 la 20:31

    O să mă întorc mai târziu pentru Dublu Orb, acum m-ai cam bulversat.

  12. melami
    10/02/2010 la 20:33

    Sebra, vezi că am trimis… 🙂

  13. 10/02/2010 la 20:37

    Da?? Mersi mersi şi pupici!!! Rămân datoare 🙂

  1. 13/02/2010 la 09:35
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: