Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (28)

Dublu orb (28)

09/02/2010

Cum-necum, reuşisem să evadăm amândoi din „carcera domestică” şi îmbrăcasem hainele de sărbătoare ale iubirii. Am luat prânzul într-un local căruia i-am uitat numele. Îmi amintesc doar mirosul amestecat, de bucătărie şi deodorant de baie, masa noastră aflându-se aproape de intrarea în toaletă. Restaurantul era destul de curat comparativ cu altele din capitală, muzica mergea în surdină (minune mare!), chelnerii erau politicoşi şi prompţi, iar Igor arăta ca un adevărat domn din alte timpuri. Nu-l mai văzusem îmbrăcat în costum niciodată, ci doar într-un sacou profesional şi pantaloni de culoare închisă. Hainele stăteau impecabil pe el, doar cravata era cam excentrică, dar un adevărat aristocrat ştie să poarte orice fără să pară un saltimbanc. Culoarea ochilor îi era scoasă în evidenţă de cămaşa vernil, parfumul cu care se dăduse mirosea a tabac, ţinuta îi era dreaptă şi zâmbetul seducător. Avea un calm olimpian, care a făcut să mi se disipeze stânjeneala pe care o simţisem când am dat cu ochii de el, în holul pensiunii în care stăteam. Îl priveam şi nu mă puteam împiedica să nu fantazez despre noi ca formând un cuplu legitim, lucru care acasă nu mi se mai întâmplase; eram prinşi prea puternic în angrenajul familial, ca să ne imaginăm, chiar şi în glumă, că am putea deveni soţ şi soţie; de altfel, îi şi spusesem o dată -mai în glumă, mai în serios- că nu-mi doresc să-i fiu nevastă; „De ce ?” întrebase el, nevenindu-i să creadă că există şi femei care să nu viseze la asta; „Să fiu veşnic geloasă, ca Verona? Lasă, mai bine să fie neliniştită ea, nu eu”; „Ciudată logică mai ai!” reamarcase nu prea mulţumit). Am luat prânzul şi am tăifăsuit, neputându-mă împiedica să nu controlez, din când în când, dacă nu apare vreo faţă cunoscută prin împrejurimi. „Ar trebui să fim de-a dreptul ghinionişti să păţim lucrul acesta, aici”, a spus zâmbind. Mi s-a părut normal să bea câteva beri, dar am început să mă îngrijorez când l-am auzit comandând, la desert, o butelie de vin. Nu aveam de gând să-l las să o bea singur, aşa că am cerut şi eu un pahar, de care însă abia m-am atins, în ciuda îndemnurilor lui amuzate: „Vreau să te văd cum eşti când te ameţeşti!” „Nu-i nevoie. Ameţită sunt de felul meu, altfel n-aş umbla cu tine”, i-am răspuns râzând. Mi-am spus că, la urma urmei, nu băuse chiar atâta şi că, ajuns acasă, va dormi, aşa că seara, când ne vom reîntâlni, va fi proaspăt ca o viorea. Ne-am întîlnit în locuinţa unui prieten de-al lui, care lipsea din localitate. Nu dormise nici un pic! Nu ştiu exact ce făcuse, dar, văzându-i ochii uşor injectaţi, aveam o idee nu prea îmbucurătoare. Camera în care m-a primit era mobilată ciudat, din lucruri adunate alandala, de-a lungul timpului, de un burlac cu lipsă de imaginaţie. În mijlocul ei era atârnat un sac de box, aşa încât în orice direcţie o porneam, dacă nu eram atentă, mă loveam de el. Igor stătea tolănit pe un fotoliu la picioarele căruia am zărit o sticlă de vin pe jumătate golită şi un flacon de apă minerală. M-a invitat să mă aşez pe canapeaua desfăcută, cu aşternuturi în dezordine, lucru pe care l-am făcut, dar poziţia era teribil de incomodă, aşa că am început să mă plimb prin cameră, apoi prin celelalte, inventariind obiectele din jur, tablourile (de fapt, nişte banale reproduceri şi postere cu sportivi) şi biblioteca săracă. Nu prea aveai ce admira acolo, dar nu pentru asta venisem. Între timp, iubitul meu se îmbrăcase şi mă aştepta lângă uşă. M-a dus la un local familial din apropiere, pentru cină. (Fac, aici, o paranteză. În tinereţe, când nu ne prea dădeau banii afară din casă, ieşeam destul de rar în oraş; poate de patru sau cinci ori pe an; mai târziu, când Paty a început să prindă cheag, luam destul de des masa la restaurant, singuri sau cu prietenii sau partenerii lui de afacere, iar în ultimul timp, a devenit o obişnuinţă să mă întâlnesc separat cu ai mei, care îl plictisesc, de regulă, pe el. Întotdeauna am făcut-o în locuri unde şervetul alb de pe mâna stângă a chelnerului este obligatoriu, vinul îşi este adus la degustat înainte de a fi servit, scrumiera îţi este schimbată după fiecare ţigară fumată şi nota de plată prezentată într-o mapă elegantă, discretă. Cu Igor însă am ajuns să frecventez locuri care cu greu puteau fi numite aşa: cu muşama pe masă, cu autoservire şi grup sanitar cât o gămălie de chibrit. Nu mă deranja prea mult, erau chiar pitoreşti într-un fel; îmi aminteau de localurile muncitoreşti în care mă duceau, extrem de rar, părinţii mei, când erau tineri; mă intriga doar faptul că avocatul celebru şi cultivat se simţea bine în asemenea stabilimente; mai mult decât atât: exista un depozit de vinuri lângă gară unde se întâlnea o parte a cremei intelectualităţii oraşului, printre care şi iubitul meu; acolo, aşezaţi cu fundul pe lăzile cu sticle, petreceau ore întregi bând şi discutând, făcând politică sau chiar închegând afaceri. Mă rog, fiecare cu gusturile lui!…)

După un coniac dublu şi o sticlă de vin, faţa lui Igor a început să-şi piardă trăsăturile cu care eram obişnuită. Când sosisem, sala era aproape goală. Între timp, se ocupaseră toate mesele, unele de mai multe ori la rând, ca, în final, să rămână doar vreo două grupuri de cheflii, printre care şi noi; adică el, pentru că eu băusem doar o jumătate de pahar de bere. Renunţasem să-i mai contorizez băutura; ştiam doar că este deja prea mult; ar fi fost înţelept din partea mea să pretextez o indispoziţie subită şi să mă întorc la pensiune, dar chipul lui, chiar şi aşa parţial desfigurat de băutură, era cel al unui om fericit, aşa că nu m-a lăsat inima să-l las singur. L-am urmărit neputincioasă -înăbuşindu-mi cu greu căscatul- cum povestea ceva ce nu părea a avea sfârşit; nu-i mai urmăream şirul vorbelor şi îmi simţeam spinarea înţepenită de atâta stat pe scaun. Într-un final, am plecat spre casă, dar drumul a fost prea scurt pentru ca el să-şi revină cât de cât din aburii beţiei. Am intrat în apartament ca într-o închisoare, jinduind după un pat numai al meu, în care să-mi întind oasele obosite şi să adorm netulburată de nimeni. Nu meritam însă un asemenea răsfăţ, aşa că am mai stat vreo oră abia ţinându-mi ochii deschişi, l-am ascultat istorisind isprăvi din timpuri mai bune sau comentând ce vedeam la televizor sau, pur şi simplu, îngăimând vorbe dezlânate. „De ce mă laşi doar pe mine să vorbesc?” m-a luat, deodată, la rost. „Ai zis de atâte ori că vrei să-ţi petreci o noapte cu mine, şi acum taci mâlc. Te plictisesc? Sau, poate, vrei să facem dragoste… Da, cred că asta vrei. Bine, mă voi executa. Fetiţa mea dulce va avea ce doreşte!” Era ultimul lucru de care aveam chef, dar cui să-i spui asta?! Mi-am scos, în silă, hainele care păreau că se lipiseră de mine, în timp ce el se dezbrăca ca la armată, astfel că în câteva secunde era gol şi prăvălit pe canapea, în aşteptare. A fost singura dată, de când îl cunosc, când am sesizat un miros urât venind din partea lui; era explicabil: stătuse atâtea ore aşezat, încât transpirase din greu şi cutele pielii lui emanau un iz acrişor, greu. Mă gândeam cât de neplăcut va fi ce urma să se întâmple, dar se pare că bunul Dumnezeu se îndurase de mine, deoarece, când m-am apropiat de el, sforăia deja, doborât de somnul izbăvitor. În cameră nu erau mai mult de 17 grade, aşa că am început să-l îmbrac cu pijamaua, cu infinite precauţii, de teamă să nu-l trezesc. Am remarcat că pielea de pe spate era destul de aspră, de parcă nu era din acelaşi „material” cu cealaltă, fină subţire şi uşor umezită. M-am aşezat, apoi, epuizată lângă el, şi am încercat să adorm, dar n-am putut; se zbătea în somn, gemea, sforăia, apoi părea că nu mai respiră minute întregi, după care îşi schimba din nou poziţia, inconştient de prezenţa mea, astfel că de vreo două ori abia am reuşit să mă feresc de braţul lui greu care se îndrepta spre mine. Trecuse cu mult de miezul nopţii, capul îmi bubuia de durere şi simţeam o senzaţie de sfârşeală. M-am ridicat de lângă el şi am părăsit camera, căutând un loc mai propice somnului decât în vecinătatea uriaşului periculos. Am găsit o cameră mică, pe care nu o remarcasem la inspecţia de la începutul serii. Era mai mult o debara, dar avea un pat de o persoană, încărcat cu pungi şi saci cu haine. Le-am aruncat pe jos şi m-am ghemuit în el, acoperindu-mă cu un sac de dormit care mirosea a fum şi a grăsime râncezită. Credeam că voi adormi instantaneu, dar impresiile acumulate în ultima perioadă şi teama nedefinită faţă de omul care dormea în cealaltă încăpere îmi stăruiau în mintea mai trează ca oricând. Stăteam şi analizam, pe întuneric, cele întâmplate, şi nu mă puteam împiedica să gândesc că-mi primesc pedeapsa pentru ceea ce făceam. Din când în când, îmi trecea prin minte că lui Igor i s-ar putea întâmpla ceva rău, şi nu ştiam cum va trebui să procedez în atare situaţie. Am coborât din culcuşul meu incomod, am păşit în vârful picioarelor şi am verificat ce se întâmplă în camera cealaltă; era în ordine: respira liniştit, aşa că mă puteam întoarce la locul meu, să prind măcar câteva ore de odihnă. Cred că eram pe cale de a aţipi, sau dormeam deja, dar foarte superficial, când l-am simţit deschizând uşa… Printre pleoapele întredeschise, i-am zărit silueta masivă, ameninţătoare, în cadrul ei. Mă rugam din tot sufletul să nu intre peste mine, să se întoarcă pe canapeaua lui şi să uite că sunt acolo. Se pare că, din nou, Cel de Sus îmi asculta dorinţa, pentru că l-am văzut făcând cale întoarsă; uitase uşa deschisă, dar ce mai conta; important era că mă lăsa în pace; abia atunci am reuşit să adorm cu adevărat, dar m-am trezit după doar două sau trei ore; îmi fuseseră însă suficiente, deşi „norma mea nocturnă” este de şapte-opt. De dincolo, se auzea televizorul cu sonorul dat destul de tare. Am făcut un duş şi apoi, îmbrăcată în halatul pe care îl găsisem în baie, m-am apropiat de canapeaua pe care era întins un Igor treaz, senin şi zâmbăreţ. Igor al meu! M-am cuibărit lângă el şi, după nici cinci minute, făceam dragoste, uitând toate gândurile halucinante care îmi zdrenţuiseră noaptea.

La lumina zilei, lucrurile îşi recăpătaseră contururile fireşti. Am dejunat frugal, apoi ne-am plimbat prin parcul de lângă bloc, în ciuda palelor tăioase de vânt care se fugăreau pe alei. Mă simţeam norocoasă să fiu iubită de un bărbat atât de frumos. Epitetul de „proastă” era cel mai blând pe care mi-l atribuiam, atât de nesăbuite mi s-au părut temerile din cursul nopţii. Un om atât de sensibil şi tandru ca el nu putea să-mi facă vreun rău; cum naiba mă putusem gândi la aşa ceva?! Dacă aş fi ţinut toate acestea doar pentru mine, poate că nu aş fi declanşat reacţia lui surprinzătoare, după o zi sau două; cred că o zi, nu mai ştiu bine ce era atunci, sâmbătă sau duminică… ştiu doar că „deflagraţia” a avut loc într-o luni dimineaţa, când i-am spus, sub formă de glumă, nu de reproş, subliniez: glumă, ce trăznăi mi-au trecut prin minte în noaptea aceea de pomină. Nu am bănuit nici un moment cât de tare îl va afecta ce i-am spus. Am fost sinceră cu el pentru că îmi cunoşteam felul prăpăstios de a gândi, modalitatea ciudată de a reacţiona când nu mi-e bine şi încercam, cu blândeţe, să-l previn să fie mai atent în viitor; am încercat să-i explic că nu ştiam să mă comport cu oamenii care beau, având în vedere că nu avusesem de-a face cu aşa ceva. Cred că a înţeles totul pe dos. Sau, mă rog, a înţeles corect, dar a fost rănit de felul în care i-am spus… sau s-a simţit umilit să fie comparat cu Paty… sau naiba ştie !… Cert este că mi-a trimis, a doua zi, un mesaj uluitor, în care îşi punea cenuşă în cap, ca un lord care a supărat-o pe a lui lady cu o atitudine inadecvată; l-a încheiat interzicându-mi –din nou, extrem de politicos- să nu-i răspund şi să nu-l sun. Era confuz… poate voit confuz, sau aşa i-a ieşit, cine ştie? Era convins că nu voi putea uita ce s-a întâmplat; n-am uitat, într-adevăr, dar nu a contat atât de mult cât credea el; când iubeşti, foloseşti altă măsură a lucrurilor… „Dacă ne vom despărţi, cel puţin vei realiza că nu ai pierdut mare lucru”, îmi scria. Nici măcar nu folosea afirmaţia clară, ci dubitativul. Adică nu era sigur că ne vom despărţi, deşi el considera că am toate motivele s-o fac. Păi, dacă eu le aveam, eu trebuia să hotărăsc, nu el, „vinovatul”.

L-am lăsat în pace un timp, să-şi limpezească gândurile. Se părea că simţea nevoia aceasta. Îmi era însă cumplit de greu. Mă obişnuisem cu iubirea lui glumeaţă-înfocată-jucăuşă-supărăcioasă-decadentă-lipicioasă-nepăsătoare-uimită etc. După o săptămână, l-am luat cu asalt. „Nu-mi răspunde, nu mă suna!” îmi scrisese. Nu „Nu mă căuta”! Nu ştiu dacă se aştepta la asta. Probabil că voia să ne împăcăm, dar în ritmul şi în stilul lui, ori eu nu aveam timp şi răbdare. M-am îmbrăcat elegant, m-am parfumat, mi-am luat inima în dinţi şi am mers la cabinetul lui. Dacă voia să ne încheiem relaţia, va trebui să mi-o spună privindu-mă în ochi. Nu ştiam cum voi reacţiona într-o asemenea eventualitate, dar eram sigură că nu-i voi cerşi iubirea, ci voi ieşi demn din viaţa lui. Ca prin minune, nesuferita de Sanda lipsea. Am intrat peste el şi vorbele au început să-mi iasă pe gură ca mitraliate. L-am făcut cu ou şi cu oţet pentru felul laş în care proceda. Când am tras aer în piept, ca să continuu, mi-a închis-o cu un sărut pasionat… În medicina tradiţională chineză se afirmă că pe ureche, în mâini şi pe tălpi sunt proiectate toate organele şi sistemele. Probabil că la mine şi pe buze; altfel nu-mi explic de ce, atunci când mă sărută, îmi simt intrând în vibraţie totul: inima, stomacul, plămânii, uterul… „Eşti cea mai sărutăcioasă iubită pe care am avut-o”, îmi spunea uneori, râzând, după câte o reprinză de pupături înfocate. Nu pupăcioasă, ci „sărutăcioasă”… îi plăcea să inventeze cuvinte; dacă n-ar fi fost atât de leneş, cred că ar fi fost un scriitor bun; precedente avea în familie, vocabular bogat aşijderea, imaginaţie şi experienţă, peste măsură, probabil că şi talent… o dată mi-a propus să-l înregistrez cu un reportofon şi să transcriu ce a spus într-o ocazie sau alta, la alegere. Într-un fel, am făcut-o. N-am avut însă nevoie de niciun aparat, pentru că mintea mea a reţinut tot ce mi-a impresionat sufletul. Memoria mea nu este atât de performantă ca a lui, dar m-a slujit cu folos atunci când a fost cazul. Şi când n-a fost, dar aceasta este o altă poveste.

Nu sunt prostituata cu sufletul de aur din Leaving Las Vegas, ci doar o femeie care a mai stat la căpătâiul unei iubiri, văzând-o cum îşi dă duhul. A fost o lungă agonie. Nu cred că mai pot suporta alta… Îmi este teamă că nu va înţelege şi se va simţi ofensat. Poate că are tot dreptul, dar când am conceput cartea aşa cum am făcut-o, am fost convinsă că îi ofer cel mai frumos cadou pe care îl poate face o femeie iubitului. Dacă el nu vede lucrurile aşa?!… Mă va trata iarăşi cu dispreţul lui suveran şi politicos? Sau va fi furios? Sau, cel mai probabil, nu va mai dori să ştie de mine, de nemernica ce l-a imortalizat în postúri de care –în accepţia lui- nu are motive să fie mândru, ignorând faptul că nici pe mine nu m-am cruţat. Din păcate, nu mai pot schimba ceva din ea; este independentă deja de voinţa mea, nu mai pot tăia sau să adăuga nimic.

Sfârşitul capitolului

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. kekee
    09/02/2010 la 18:35

    Cabotin .

  2. melami
    09/02/2010 la 18:48

    Cam da.

  3. 09/02/2010 la 20:02

    Unii oameni nu se cred in stare de ceva anume si-si reprima adevaratele poniri. Personalitatea tatalui l-a cam marcat. Stii ce cred? Ca nu se lua in serios, poate doar meseria era aceea care’l ancora in realitate, cat de cat. In rest, avea nevoie sa fie in centrul atentiei spre a fi confirmat, dar nu pentru ceea ce era cu adevarat in realitate, ci pentru ceea ce ar fi reprezentat la concurenta cu imaginea tatalui. Mijloacele folosite sunt diverse, iar lupta interioara il sfasie… Si uite asa ajunge sa bea ca sa inece ceva aflat in el:) Poate’l revigorezi, totusi! Ochii par sa spuna ca are resurse 🙂

  4. melami
    09/02/2010 la 20:06

    Păi, să văd ce poate face Simona, că nu-i al meu! 🙂
    Oricum, mi-a plăcut analiza ta. Eşti prima care îi ia în considerare „antecedentele familiale”, cum zicem noi medicii. 🙂

  5. 09/02/2010 la 20:20

    Ce-i tot plângeţi de milă ?
    Care-i cea mai uşoară carieră pentru un copil de doctor , avocat, notar, etc.
    Cea a tatălui sau a mamei, „că las’ că X-ulescu fostul coleg a devenit profesor, îl mai ştiu pe N-escu , că-i pensionar dar mai predă şi mi-a fost şi mie profesor, îl ştiu pe F-escu, care-i pe acolo, etc. Şi deja ştiu trucurile , şi la început îl iau eu sub aripa părintească.”
    El a fost bou , a ales drumul bătucit de părinte, drumul uşor.
    Şi mai e bou că se raportează la tac-su.
    Dacă chiar eşti genial , îl depăşeşti şi nu mai cauţi o scuză aşa penibilă.

    Ce face el e o manevră josnică. Săturându-se de ea, ca şi de celelalte, ( ea a fost proastă , crezându-se mai cu moţ ) a aflat metoda de a-i trage un şut în cur şi o face să se simtă ea vinovată. LAŞITATE ÎN STARE PURĂ.
    Dacă faci urât când eşti mangă, LASĂ PAHARUL, dacă nu-l laşi înseamnă că ea nu valorează cât o damigeană de vin.

  6. melami
    09/02/2010 la 20:23

    E bine că am aflat şi opinia unui bărbat! 🙂

  7. Blanche Neige
    09/02/2010 la 20:31

    Astia daca mai convietuiesc mult (Simona si Igor) ajung sa nu se mai suporte, ca un cuplu de pensionari inacriti 🙂

  8. 09/02/2010 la 20:39

    @Mel, este personajul tau. O s’o iau cat de curand si pe Simona la analiza 🙂

    @Kekee, in principiu ai dreptate 🙂 Dar practica ‘ne’ omoara! E destul de inteligent sa-si dea seama, numai ca nu are putere! Plus ca orice demers pentru a putea fi pozitiv-constructiv trebuie sa provina din interior, nu din exterior. Degeaba i’ar spune Simona chestii, socoteli, daca el nu se poate privi in oglinda si sa recunoasca ca cineva tipa in el:) Nu cred ca e asa importanta relatia de ‘iubire’ dintre ei, cat nevoia unuia de celalalt pentru a se descoperi, pentru a iesi din cochilie. Fiecare reprezinta pentru celalalt.. psihologul de serviciu 🙂 Cel putin asta e parerea mea.

    Oricum, bine creionate ambele personaje:)Mi-ai trezit curiozitatea, Mel.. si nerabdarea!

    P.S. Sunt biolog, microbiolog… si, in acelasi timp, zoolog :)Hobby: etologia 🙂

  9. melami
    09/02/2010 la 20:54

    @Alba
    Ai vrea tu, răutăcioaso! 🙂
    @Leidi
    Am bănuit, din blogul tău. Cred că e pasionant ce faci. Poate scrii despre asta… 🙂

  10. Blanche Neige
    09/02/2010 la 20:56

    @SLVC
    Ce ai, măi? 😕

  11. melami
    09/02/2010 la 21:01

    Da’ tu ce ai cu eroii mei? Ha?! 😦

  12. 09/02/2010 la 21:01

    @Mel,
    o sa scriu 🙂

  13. melami
    09/02/2010 la 21:04

    Chiar te rog. Uite, aici sunt câţiva economişti, informaticieni, ingineri, lingvişti, studenţi ş.a. Vii dintr-o zonă mai puţin cunoscută publicului larg. Iar mama ta, geolog, dacă nu mă înşel… De-aia ziceam! 🙂

  14. Blanche Neige
    09/02/2010 la 21:09

    @SLVC
    Eu n-am nimic cu ei, era doar concluzia/previziunea mea la comportamentul lor. Sunt, asa cum zic americanii, an accident waiting to happen. Mi se pare ca amandoi nu vad padurea de copaci. Prea mult se axeaza pe defectele lor si uita faptul ca legatura lor e una pasionala, pe care ar trebui sa o traiasca la maxim, deoarece sunt ambii constienti de faptul ca nu ar avea sanse de reusita daca ar ramane impreuna.

  15. melami
    09/02/2010 la 21:12

    Ei, mai vii de-acasă cu asta! 🙂

  16. Florian
    09/02/2010 la 22:05

    Iguano, cre’ că-n seara asta n-o să am timp să citesc pasajul de deasupra, da’ mâine dimineaţă nu scapi tu de ochiul meu vigilent.
    Da’ de ce s-o zice oare „ochiul meu (lui, ei) vigilent”? Ce dracu’, suntem ciclopi? Ia fă bine rogu-te şi mă luminează, scriitoareo.

  17. melami
    09/02/2010 la 22:10

    „ochiul închis afară înlăuntru se deşteaptă”…
    E un concept, deci e luat la singular. Cred.
    Avem două mâini, dar se spune: „Nu întinde mâna ca să cerşeşti!”
    Sau: „Dă cu piciorul norocului!”
    ş.a.m.d.

  18. 09/02/2010 la 22:22

    Mâinile le poţi întinde amândouă , la cerşeală, dar să dai cu amândouă picioarele în acelaşi moment în ceva ……

  19. melami
    09/02/2010 la 22:27

    Nu cu amândouă picioarele deodată, dar o dată cu stângul, o dată cu dreptul, da.
    Iar la cerşit, nu se întind ambele mâini, ci doar stânga, n-ai observat? Cu dreapta dai, cu stânga iei.

  20. 09/02/2010 la 22:31

    dreapta, agresivitate; stanga, sensibilitate (partea cu inima)!

  21. 09/02/2010 la 22:31

    io da , dar unii iau şi cu stânga, şi cu dreapta, 😦

  22. melami
    09/02/2010 la 22:39

    @Leidi
    Dreapta: yang, stânga: yin. Solar/lunar. Alb/negru…
    @kekee
    Iar alţii dau şi cu stânga, şi cu dreapta. Mai aes la nervi! 😉

  23. 09/02/2010 la 22:41

    Mel, corect:)
    io, aikido… da’ n’am mai fost demult!… uf, asta e of’ul meu!
    tu?

  24. melami
    09/02/2010 la 22:45

    Yoga, dar acum doar din memorie, câteodată!
    Aikido! Fain!
    Dar mă abţin, că mi-oi frânge ceva oscioare pe acolo… =))

  25. Blanche Neige
    09/02/2010 la 22:50

    @kekee
    Cum sa nu poti da cu ambele picioare in ceva? Pai, daca te tine careva in brate? 🙂
    @SLVC
    Niciodata n-am stiut cu care mana dai si cu care iei, ca io faceam asta haotic pana acum, bag de seama!

  26. melami
    09/02/2010 la 22:56

    Păi, dacă ai norocul să te ţină cineva în braţe, de ce să mai dai cu picioarele?! Nu, mai bine, ai face altceva cu ele? =))

  27. Blanche Neige
    09/02/2010 la 23:00

    @SLVC
    La mine e cam periculos cu picioarele ca si asa imi dau cu stangul in dreptul si ma impiedic si pe drum drept 🙂

  28. 09/02/2010 la 23:13

    🙂
    Noapte buna, copii!

  29. melami
    09/02/2010 la 23:26

    Noapte bună la toată lumea! 🙂

  30. Dan
    09/02/2010 la 23:39

    Aha, deci e vorba despre o transpunere literara a notiunii de organe pereche din anatomie, nu?
    Abia acum imi explic eu sintagme de genul „ochiul si timpanul” ori „oul lui Columb”. 😀

  31. melami
    09/02/2010 la 23:40

    „Oul lui Columb”!!! =)) =)) =))

  32. 09/02/2010 la 23:46

    vroia să zică oole
    =)) =)) =))

  33. melami
    09/02/2010 la 23:49

    Păi, asta e, că e prima dată când mă gândesc şi altfel la oul ăsta! =)) =)) =))

  34. 10/02/2010 la 00:12

    pe masă , nu ? =))

  35. melami
    10/02/2010 la 00:14

    Dap. Şi pe masă! =))

  36. Florian
    10/02/2010 la 13:19

    Gata, mi-am schimbat definitiv si irevocabil impresia despre amândoi.

    Igor
    Oricâte alte calităţi ar avea, tipul e un porc. Deşi are bani căcălău, îşi duce iubita la o cârcimă modestă, unde masa le este invadată de mirosul bucătăriei şi al toaletei, iar seara la o speluncă ordinară. Bea de stinge cu ea la masă, fără să-i pese în ce situaţie penibilă o pune. Seara îi cere Simonei să-l ia de acasă, în loc să o ia el de la pensiunea unde stătea, sau să se întâlnească undeva în oraş.
    Iar noaptea o invită să şi-o petreacă împreună într-o locuinţă de duzină, în loc să închirieze un apartament la un hotel. Iar acolo îi împuie capul cu poveşti de beţiv, până adoarme desfigurat şi răpus de băutură.

    Simona
    Inţeleg că îl iubeşte, dar totul are o limită. Să fii pusă în atâtea situaţii penibile o zi şi o noapte întreagă fără să ai vreo reacţie, iar dimineaţă să te cuibăreşti fericită la pieptul lui şi să faci dragoste cu el, asta nu mai este iubire. Este înjosire, degradare, renunţare la orice urmă de mândrie de femeie educată. Pentru o femeie care acceptă să fie călcată astfel în picioare, un bărbat normal nu poate simţi decât silă şi dispreţ.

  37. 10/02/2010 la 13:26

    hehe, Flo, ai habar pe langa cati oameni care traiesc astfel de situatii treci zilnic pe strada? oameni care nu-si acordeaza purtarile la scenariul hallmark potrivit situatiei lor(materiale, intelectuale… pozitie in societate, etc.)

    porc, neporc, viata merge mai departe; desi si eu sunt uneori socat de ce alegeri pot face cei din jurul meu, dar raman la concluzia ca asta e una din aspectele prin care viata spune ca merita traita.

    mmda, ar trebui sa folosesc si eu diacritice 😦

  38. kekee
    10/02/2010 la 14:34

    LOVE IS BLIND !

  39. 10/02/2010 la 17:41

    @Flo
    Asculta-l pe Mijou ca stie ce spune. Si eu aflu o multimte de istorii de genul asta, zi de zi.
    @Mijou
    Mi-a placut aia cu „scenariul de tip Hallmark”. Nu stiam eu ce mi se pare in neregula cu postul asta. Asta era: corectitudinea de tip sectant religios.
    @kekee
    Right!

  40. 10/02/2010 la 18:50

    Buna seara 🙂

    @Flo (uimire!)
    Tu vorbesti de lucruri ideale:)
    Pot sa-ti pun o intrebare.. care ma arde?

  41. 10/02/2010 la 20:07

    @ LadyA
    cauţi pe careva cu butelie şi pârjolău ?
    🙂
    sau vreun piroman ?
    =))

  42. Laura
    10/02/2010 la 20:12

    Văd că bărbaţii sunt mai drastici în a judeca lucrurile, mă refer la Kekee in primul lui comentariu şi la măgăruş.

    Kekee, povara asta nu-i chiar aşa uşoara a unui nume mare: obligă prea mult şi asta e o apăsare psihică deosebită. Cunosc un Igor şi crede-mă că nu îl invideiz nici o secundă. Nu-i e uşor. La fel ştiu şi o “Igoră”. A incercat la început să facă altceva, dar pănă la urmă (adică cam pe la vârsta de vreo 45 de ani) s-a apucat (fără să stie familia ei) io zic acum să-şi ia examenul ca să fie avocata, dar e vorba de alta meserie. A spus că toată viata a urmarit-o chestia asta, “că ea nu era în stare de asta”.

    Măgă, aici vorba lui Kekee, cu dragostea asta chioară.

    Mie îmi place că n-au făcut din nici unul ceva perfect, că amandoi au părti slabe, chiar josnice în ei sau părti de admirat.

  43. melami
    10/02/2010 la 20:15

    @Laura
    Cam aşa suntem noi oamenii obişnuiţi: cu părţi bune şi rele, cu gânduri frumoase şi nu prea, cu compromisuri…

  44. 10/02/2010 la 20:23

    @ laura
    dacă era să mă iau după părinţi la ora asta eram ori doftor , ori altceva…
    Le-am explicat că dau la facultă, intru ( ca să vadă că nu-i chestie de lene de învăţat) şi apoi îmi bag piciorul în ea de facultate .Şi crede-mă , bătrânu’ nu era o persoană lejeră. Până la urmă , a apreciat mai mult ceea ce am făcut ( îi demonstrasem că nu-s o mămăligă ).
    E chestie de caracter , de curajul de a-ţi asuma în viaţă şi victoriile şi eşecurile.
    Tu faci , tu tragi .
    Nu te apuci să cauţi motive.

  45. 10/02/2010 la 20:36

    Ariciosule,
    Nu caut nici una, nici alta 🙂 Sunt curioasa de felul meu.. si pun intrebari, ca sa nu dau eu raspuns la tot:)
    La chestia ca nu cauti motive, tu faci, tu tragi, sunt de acord, dar cati sunt in stare, ti’ai pus intrebarea?
    Flo, ca si tine, sunteti idealisti.. daca e sa ma iau dupa ce spuneti p’aci! 🙂

  46. Florian
    10/02/2010 la 20:38

    @Lady A
    Cred că vorbesc de lucruri absolute normale, nu ideale.
    Sigur că poţi să mă întrebi ce vrei, fără să-mi ceri permisiunea.

  47. Laura
    10/02/2010 la 20:38

    Kekee, di ce nu te-ai fi făcut tu doftor, nu înţeleg… un doctor lănga patul unui muribund “nu-mi place deloc cum arată soţul dvs.”. “Nici mie, doctore, dar nu mai dureza mult, aşa-i?” 😀

  48. 10/02/2010 la 20:47

    @Flo, nu am spus ca nu’s normale:)
    Intrebarea era cam asa:
    Cati barbati ai vazut tu sau daca cunosti vreun caz, in afara de momentele oficiale, in care barbatul deschide de fiecare data usa femeii cand se urca in masina, ii aranjeaza scaunul cand se aseaza, nu se aseaza pana nu se aseaza femeia…. Si tu cum procedezi?
    Astept sa vad ce raspunzi:)

  49. Laura
    10/02/2010 la 20:54

    Leidi, mă bag ca musca-n lapte, dar mie una m-ar enerva să-mi dechidă uşa la masina, să-mi aranjeze scaunul etc. Singurul lucru la care ţin e sa intre primul în restaurant, bar, cărciuma sau unde mergem, că n-am chef să se holbeze toti la mine cănd intru undeva, dar în rest neee! Şi dacă văd că n-o face îi zic io sa intre primul. În rest ţin la chestiile de bun simţ, dar nu la gesturi de servil.

  50. Blanche Neige
    10/02/2010 la 21:03

    @Laura
    Ca sa vezi cat de inculta sunt, eu pana acum o luna nici nu stiam ca e politicos ca barbatul sa intre primul intr-un restaurant! Cand mi s-a intamplat, am fost chiar iritata, mi-am zis in sinea mea „Ce nesimtit, intra el primul si ma lasa sa merg in spatele lui!” :-)))

  51. 10/02/2010 la 21:03

    @Laura, chiar te rog:)
    Tu stabilesti, pui conditii cand incepi o relatie?:) Sau cum procedezi?

    O spusa a unei gheise: barbatul il ai cand tii picioarele stranse:) Pana la un punct.. Simona a reusit sa’i starneasca instinctul de vanatoare, apoi a cedat:)
    Iubirea nu e motivatia principala:) Zic si eu!

  52. Laura
    10/02/2010 la 21:19

    Leidi, de acord că într-o relaţie trebe tot timul să lupţi ca să mearga bine: fie şi că ii calci cămeşile sau că el îti spală maşina. Dar şi să-mi ţin tot timpul picioarele adunate numa’ ca să-i trezesc instinctul de vânătoare mi se pare cam mult. Nu mai bine le desfac şi profităm amandoi 😕 😀 Gheişele sunt dupa mine, ceva inutil.

    Blanche =)) daca nu i-ai zis nimic e apoi ok. Important e sa fi decurs restul bine 😉

  53. Laura
    10/02/2010 la 21:25

    Blanche, numa’ pentru atata lucru nu esti inculta 🙂 Io am iesit cu tipi care nu stiau chestia asta, dar io i-am zis „hai, intra tu primul!” Si a fost ok.

  54. 10/02/2010 la 21:27

    Barbatii au ciudatenii.. isi doresc, iar apoi dau cu piciorul:) Sa zicem ca ar trebui sa fii ‘speciala’:)

    Dar nici prea ‘speciala’ nu e bine pentru ca’l complexezi:) Asa ca… rezolvarea ar fi undeva la mijloc si se numeste compromis. Aici e aici.. cine si cat il face:)
    Chestiunea de’i zice oarba… mai rar:) Inseamna mult prea mult, iar ca sa fie adevarata ar trebui sa fie neconditionata. Ihm..e oare posibil asa ceva?

    Impresii?

  55. melami
    10/02/2010 la 21:30

    Deci, îl ţii când ţii genunchii strânşi, dar îl cam ţii pentru alta! 😀

  56. 10/02/2010 la 21:43

    @ lady A
    Dacă-l faci să zâmbrească prea mult în fata genunchilor închişi , îşi bagă piciorul ŞI PLEACĂ LA ALTA.
    Concurenţa nu iartă.
    Doar dacă nu e de aur şi ţi-e frică să nu o fure
    😛
    PS. gheişele cântau , dansau , făceau conversaţie, preparau ceaiul.
    Alealalte erau prostituate nu gheişe.
    Io aşa ştiu , dar nu bag mâna în foc, că-s un amărât de tractorist.
    Oricum , au dispărut , poate pentru că îşi ţineau genunchii lipiţi.
    :))

  57. Laura
    10/02/2010 la 21:46

    Leidi şi io imi doresc un bărbat special. Ce, crezi că mă dau la orişicine? Nu cred că ei sunt mult mai diferiţi în privinţa asta. Vor probabil la fel ca şi noi: o persoana care să-i înţeleagă, să-i iubescă şi nebarbieriţi, sex, dacă se poate să căştigi şi bine… no, nu-s persoanele ăstea „speciale”?

  58. melami
    10/02/2010 la 21:46

    N-au dispărut kekee, că japonezii ştiu să păstreze ceva ce se „vinde” bine. Şi, da, nu era prostituate.

  59. 10/02/2010 la 21:46

    @ Laura
    În nici un caz. Adică nu-i destul că ăla-i amărât , să-i mai ciozmolesc şi io nevasta mi se pare cam mult.
    Mai bine să fie sănătos , că măcar o fac fără mustrări de conştiinţă.
    ( deşi nu sânt genul , e prea multă bătaie de cap ).

  60. 10/02/2010 la 21:48

    Mel, depinde ce cauti:)
    Abstinenta face bine, uneori:) Nu prea mult ca dauneaza GRAV SANATATII, dar… nici prea putin. SUFICIENT! cat sa…
    Iar daca se duce la alta, se va duce mereu:) E o confirmare ca e barbat. Nu inseamna mare lucru. El are productie zilnica, noi o data pe luna:) Cam in asta consta si diferenta dintre noi, nu?
    De asemenea, nu cred nici in barbatii prea cuminti si nici in femeile cuminti:)

  61. melami
    10/02/2010 la 21:51

    Cred că e chestie de dozaj aici. Nici prea mult, nici prea puţin, când şi cât trebuie…
    Alchimie curată! 🙂

  62. 10/02/2010 la 21:51

    Kekee, erau de lux 🙂 Si inca exista…

  63. 10/02/2010 la 21:57

    @ Lady A
    Mai sapă , eşti prost informată .
    Perioada de aşteptare depinde de multe chestii legate de dinamica relaţiei.
    Nu neapărat un bărbat care pleacă , va zbura din floare-n floare.
    Poate gândi că , ori îl iei de papagal şi-l porţi, ori că eşti defectă, ori că eşti o „mimoza pudica „.
    Pleacă , şi culmea că dup-aia şi dacă o să i o pui pe tavă , nu-i mai trebuie ( şi asta nu ca să te pedepsească, pur şi simplu nu-i mai trebuie ).
    Astfel te vei lămuri că nu umbla numai pentru aia , ca să fie la palmaresul lui personal.

  64. Laura
    10/02/2010 la 21:58

    Kekee, io nu te-am priceput. Cine-i amărât şi a cui nevastă nu vrei să cizmuieşti? Parcă vorbim de lucruri diferite… să fie de la supa aia de cartofi cu plăcintă, ce-am mancat-o azi 😕

  65. melami
    10/02/2010 la 22:01

    @kekee
    Io-te ce lucruri noi aflu!
    Deci, nu pleacă pentru că e superficial şi nu are răbdare să descopere ce vrea şi poate ea să-i ofere… Hmm!

  66. 10/02/2010 la 22:04

    Kekee,
    la ce’s prost informata?:) La relatii? Tot ce se poate. Trebuie sa aflu niste raspunsuri, nu?:)

    Despre gheise? 🙂

    Imi place subiectul:) Continuam?

  67. 10/02/2010 la 22:08

    Kekee.. mimoza pudica?:) Poate ipocrizie! Defecta la cap, intr-adevar, se poate si asta:)
    Deci? Dinamica relatiei:) Buuunnnn…

    In viziunea ta.. cine trebuie sa vina cu initiativa, el sau ea? Sau ea da doar semnal si el intelege, dar nu se arunca ca… intelegi ce vreau sa spun:)

  68. Florian
    10/02/2010 la 22:11

    @Lady A
    Măi, nimeni nu-i perfect, la un moment data ar fi chiar plicticos un tip d’ăsta cu punct şi cu virgulă, dar atâta mârlănie condensată într-o singură zi mi se pare mult prea mult. Cum dracu’ să-ţi duci iubita în localuri de mâna a şaptea şi într-o locuinţă de doi bani, când tu eşti putred de bogat, şi să te faci mangă în timp ce ea abia se atinge de băutură? O scrânteşti o dată, o scrânteşti şi a doua oară, dar dacă dai dintr-una într-alta, fără să-ţi dai seama cât de bădăran eşti, cred că nu este vorba de scăpări. Ăsta-i omul, iar dacă tipa se complace cu el n-are decât, dar a pierdut stima mea (pagubă-n ciuperci!).

  69. Laura
    10/02/2010 la 22:17

    Măgă, vrei să zici că Simona ar fi trebuit să-i ţină predică? Sau ce ar fi trebuit să facă în condiţiile în care îl iubeşte?

  70. Blanche Neige
    10/02/2010 la 22:20

    Na ca ma bag si eu ca musca in lapte, dar cred ca extrem de mult intr-o relatie conteaza asa zisa chimie (aici ma refer si la sensul propriu al cuvantului) dintre cei doi. E parerea mea personala ca asa se explica multe relatii ciudate si neconventionale, ca si cea dintre personaje.

  71. 10/02/2010 la 22:21

    Flo 🙂
    Hai sa’ti spun o chestie: exista femei carora le place sa fie umilite, stii asta nu? Un fel de ‘victima’ care spera ca prin comportamentul avut sa atraga masculul. (Sincer, nu cred ca e cazul Simonei si, de asemenea, sustin ca nu povestea ‘de iubire’ dintre cei doi este ceea ce trebuie urmarita… ci iesirea la suprafata a celor doua personaje). Romanul se nmeste: Dublu orb… poate fi pentru ea, in cele doua ipostaze de nevasta si iubita SAU cei doi amanti orbi la problemle lor:) Si tare ma tem ca le rezolva intr-un fel problema.. amicul cel tanar, Odel:) sau cameramanul, posibil, el este.. cel ce vede prin tot si toate:)
    wow.. ce am debitat:)
    I sa vedem ce spune Mel, acum:)

  72. 10/02/2010 la 22:27

    @ laura
    ăla care murea pe patul de spital.
    @ slvc
    Nu , să ştii că nu ar fi superficial . Pur şi simplu s-ar sătura să dea târcoale ca un copil unui tort care ar fi completat sărbătoarea.

  73. melami
    10/02/2010 la 22:29

    @kekee
    Care pat de spital, bre, că ne-ai năucit! 🙂

  74. 10/02/2010 la 22:31

    @ ladya
    Nu există o regulă , care face primul pas, al doilea pas , al treilea pas …

  75. 10/02/2010 la 22:33

    bre , voi aţi fumat fân ?
    luaţi comentariile la citit.
    😦

  76. 10/02/2010 la 22:34

    :)))) hehehehe
    Ce ma amuz…

  77. melami
    10/02/2010 la 22:40

    Păi, cred că tu citeşti altă carte!
    Pe care am băgat în spital şi n-am băgat de seamă?!

  78. Laura
    10/02/2010 la 22:40

    Oh, kekee, ce şod eşti hihihi… aia era o glumă ce o zis-o azi o colegă şi nu mă refeream aşa. Era doar o glumă. Atât. Ca să vezi ce interesantă e comunicarea asta şi ce grea este câteodată, că aşa de uşor se ajunge la neînţelegeri, care sunt uneori ireparabile 😦

    Leidi, eu cred că nici unui om normal nu-i place să fie umilit.

  79. Florian
    10/02/2010 la 22:41

    @Laura
    Nu să-i ţină predică, strigoito, dar să-l roage să caute un alt local, dacă acolo unde a dus-o el singura masă liberă e invadată de mirosuri de la bucătărie şi de la baie. Şi să-l roage să bea mai puţin, pentru că îi place de el când e treaz. Nu ştiu dacă asta e reţeta, dar ceva de soiul ăsta.
    Dar tu, dacă iubeşti un bărbat, îi accepţi orice mojicie? Iubirea te face sa iti pierzi respectul de sine? Nu ştiu, în locul Simonei aş fi reacţionat într-un fel sau altul, nu aş fi suportat ca iubitul meu să se poarte aşa cum s-a purtat Igor.

  80. 10/02/2010 la 22:46

    Flo, Laura.. va pierdeti in amanunte:)

    @Laura, putin masochism, putin sadism… in fiecare:) Totul este relativ! Cine spune care este normalul?:)
    Se numesc tipare comportamentale:)

  81. Florian
    10/02/2010 la 22:46

    Măi oameni buni, s-a întors lumea cu curu-n sus. Eu iau apărarea femeilor, iar femeile iau apărarea bărbaţilor. Vine Apocalipsa, neamule!

  82. Laura
    10/02/2010 la 22:48

    Nu, nu ii accept orice mojicie! Numa’ că atunci cănd iubeşti nu iei totul ca mojicii. Recunosc locul acela lâmgă baie nu mi-ar fi placut. As fi zis sa mergem altundeva unde e mai comfortabil. Şi nici să bea până e beat nu mi-ar place.

  83. Laura
    10/02/2010 la 22:51

    Leidi, chinurile nu-mi plac de nici o culoare. Dar deloc. Iar sado-maso în iubire: nu mersi.

  84. 10/02/2010 la 22:52

    Flo:)
    Nu, bre, acilea facem analiza pe text si incercam sa aflam ce transmite Mel 🙂
    Am vazut ca esti bine intentionat. Dreptatea este de ambele parti:) Vezi, d’asta justitia e oarba 🙂 ca sa nu vada sexul. Ar trebui sa fie si surda, dar cum ar mai auzi, daca nu vede… of, of

  85. 10/02/2010 la 22:55

    A, Laura, sado-maso.. practicam in fiecare zi, cum bine zici 🙂 Nu e legat numai de sex:) Sa zicem o rafinare a ierarhizarii… asa suna mai placut la ureche…

  86. melami
    10/02/2010 la 23:19

    No, mami, dacă ne iei cu cuvinte de-astea… rafinare a ierarhizării… ne-ai pierdut pe drum!
    Am glumit, bineînţeles.
    Da, avem câte ceva din fiecare tip de comportament. Amestecate în proporţii variabile.
    Să revenim însă la Simona şi la Igor. Cred că am scris undeva că ea a încercat să lupte cu aplecarea asta a lui spre băutură. Şi că a ajuns la concluzia că nu se pricepe.
    Se pare că sentimentele ei pentru Igor erau destul de puternice atâta timp cât trece peste chestiile astea penibile, descurajante, blamabile dacă le priveşti din afară, obiectiv.

  87. Laura
    10/02/2010 la 23:39

    Leidi, deci chinurile mie una nu-mi plac. Sub absolut nici o forma! Şi nici cu „rafinare a ierarhizarii” prin sado-maso n-am priceput ce vrei să zici, da’ nu-i bai, că m-o pălit somnul. Noapte bună.

  88. melami
    10/02/2010 la 23:41

    Noapte bună, Strigo! 🙂

  89. 11/02/2010 la 00:25

    Daaa , fiecare femeie se crede o Florence Nightingale , datoare să-l schimbe pe bărbat.
    Din nefericire sânt unele care vor să-l transforme în paj sau ceva de genul ăla. Iar când se trezesc că animalul supus dresajului îşi ia lumea-n cap, nu pricep de ce .
    Iar bărbaţii speră că tânăra crudă şi timidă va rămâne tot aşa pentru întotdeauna.

  90. 11/02/2010 la 06:07

    @Buna dimineata!

    @Melami erau, dar isi dorea o rezolvare pe mai multe planuri:) Ca fameie poti trece peste foarte multe lucruri care privite din pozitie neutra… nu le-ai accepta:) Sunt multe de spus.
    @Kekee, fiecare cu sperantele lor. Tot ce traieste, creste. Si intr-un caz si in altul se cere imposibilul. De ce n’ai accepta ceea ce este, atat cat este? In fond, venim singuri pe lume, plecam singuri… doar ne alaturam din cand in cand, ne intersectam cu alte persoane. De ce sa nu privesti lucrurile mai simplu? De ce ne complicam existenta inutil? 🙂

    Dar sa mai dea Mel un capitol la digerat:)

    Va spun o zi faina!

  91. 11/02/2010 la 09:30

    ohh, Leidi sper ca ti-e clar ca un barbat transformat in paj nu mai foloseste scopului initial; pe cand o femeie care ramane la fel de sturlubateca, cruda si timida in acelasi timp(aici m-a pus ariciul pe ganduri), da!

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: