Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (25), pentru Alba!

Dublu orb (25), pentru Alba!


Simona
Avem tipuri diferite de memorie. Eu şi Igor. A mea este aproximativă, afectivă şi senzorială. A lui este riguroasă şi cronologică, viciată de informaţiile –unele eronate- pe care le-a receptat. El ştie data primului nostru sărut, eu pot evoca doar gustul buzelor lui, asprimea bărbii „de o zi” şi durerea de ceafă care m-a fulgerat atunci. El ţine minte cu exactitate toate vorbele pe care i le-am spus, eu doar intonaţia şi încărcatura lor emoţională. El este arhiva, eu boarea de vânt care o aeriseşte când uită deschisă uşa. Dacă vreţi să ştiţi exact ce s-a întâmplat între noi, întrebaţi-l pe el. La mine să apelaţi doar dacă vreţi să aflaţi ce miros are pielea lui, cu ce seamănă trupul lui istovit şi cum reacţionează când se simte atacat sau părăsit sau, pur şi simplu, neiubit.
Spre exemplu, nu-mi aminteam unde am făcut dragoste prima oară, dacă nu-mi spunea el: acasă la ei, într-un week-end, când Verona era plecată din ţară. O dată fixat acest lucru, mi-au revenit în memorie toate amănuntele acelei întâlniri care avea loc după ce crezusem că toate firele dintre noi s-au rupt. Ştiu cu exactitate cât de afectat era de boala incurabilă a lui Raul, care se îndrepta, cu paşi repezi, spre final. Fratele lui mai mare îşi sfârşea zilele în spital, sub ochii neputincioşi ai medicilor şi ai familiei. Igor nu putea scăpa de un inexplicabil sentiment de vinovăţie, ca şi când el ar fi trebuit să-i depisteze maladia necruţătoare şi să-l scape de ea. Ştiam că făcuse tot ce era omeneşte posibil şi încercam să-l ajut să se împace cu gândul acesta. Reuşeam din când în când. Făceam eforturi să-i schimb cursul gândurilor măcar când era cu mine, îi treceam cu vederea micile gafe, dar se pare că nu sunt făcută să parcurg perioade lungi şi întunecate. Obosesc uşor şi dărâm, cu un cuvânt, tot ce-am clădit în câteva săptămâni. De data aceea, nu ştiu cu ce-mi „greşise”, dar îl amendasem cu un mesaj usturător, la care mi-a răspuns într-un fel care m-a făcut să-mi fie ruşine de ieşirile mele necontrolate. Rezultatul: prima pauză din relaţia noastră; prima, dintr-un şir nu prea lung, căruia i-am pus capăt când m-am decis să nu mai încerc să-l schimb de dragul iubirii noastre. Am spus iubire? Da, am spus-o, pentru că, oricât de mult m-am ferit să ajung la aşa ceva, în cele din urmă, s-a întâmplat; era invitabil când respirai acelaşi aer cu el atâta timp. Am devenit femeia lui, de fapt “fetiţa lui dulce”. Conversaţiile noastre telefonice zilnice, aşa insipide cum mi se păreau câteodată, au devenit ca un fel de drog de care depindea dacă ziua îmi va fi luminoasă sau înnorată.

Verona plecase de câteva ore, Igor verificase că aceasta ajunsese la destinaţie, aşa că m-a invitat să-i fac o vizită.

-Unde? am întrebat cu inima tresăltând de bucurie. (Nu ne mai văzusem de o săptămână, în semn de represalii pentru că îmi umblase gura fără mine.)

-La mine acasă.

-Cum?! Şi soţia ta…

-Ne descurcăm noi cumva, a răspuns râzând.

-Credeam că vorbeşti serios, am spus, supărată.

-Vorbesc serios, în ciuda faptului că mă crezi altfel. Ne vedem la mine acasă, deseară, la ora 18. Dacă poţi, bineînţeles.

-Pot, dar nu acolo. N-aş îndrăzni să dau ochii cu Verona.

-Cine spune că trebuie s-o faci? Sau, mă rog, dacă ţi-e dor de ea, urcă-te în avion şi mergi la Viena.

-De ce acolo? Nu înţeleg nimic.

Dacă vrei să nu ai surprize, cu mine trebuie să fii uneori explicit, în ciuda faptului că mă laud cu simţul subtilului.

-Simplu: este plecată la o reuniune internaţională. Sunt singur câteva zile. Credeam că vrei să mă acompaniezi, dar, dacă mă refuzi, va trebui să găsesc pe altcineva să-mi umple „golul interior”, cum spui tu.

Îmi venise inima la loc. Pământul îmi devenea din nou sigur sub picioare.

-N-ai decât să încerci. Mă îndoiesc însă că vei găsi pe cineva cu „buze fierbinţi” ca ale mele.

-Păi atunci, ce mai aştepţi? Ne vedem la mine, la 18.

Exultam. Ceva prindea contur după atâtea luni de tatonări, de discuţii incitante, aluzive, dar doar vorbe la urma urmei… Avusesem timp să mă pregătesc pentru ce va urma, însă, o dată trecută prima explozie de bucurie, începeam să mă gândesc la consecinţe. Voiam cu adevărat să merg până la capăt ? Dar, oare, în adâncul sufletului, nu o făcusem deja?! În toţi anii de căsnicie, nu împărtăşisem, cu Paty, atâtea gânduri cât o făcusem cu Igor în numai câteva săptămâni. Nu este aceasta adevărata trădare? Probabil că, gândind astfel, nu făceam decât să minimalizez importanţa actului fizic care urma să aibă loc peste câtva timp. Oricum ar fi, n-aş mai vrea să trăiesc tumultul acelor ore, altădată…
Casa familiei Panduru m-a surprins prin lipsa amprentei bărbăteşti din ea. Iubitul meu trăia, parcă, în gazdă la o domnişoară bătrână. Mobilă veche şi anostă, cu pete de arsuri şi zgârieturi pe blatul meselor; fotolii obosite de trupurile masive ale celor care îşi petrecuseră lenea pe pernele lor; o adevărată colecţie eterogenă de bibelouri „graţioase”, ieftine; un număr impresionant de rame de fotografii, dintre care, din unele, nu fuseseră încă scoase ilustratele cu care se vindeau; o înşiruire alandala de vaze de flori pe pervazul ferestrei; dormitorul de tip conjugal, în care se mai simţea parfumul Veronei; în dreptul saltelei ei, deasupra patului: bijuterii şi flacoane cu lapte de corp, alături de câteva cărţi din seria Chic (pe care le citisem şi eu, dar le făcusem apoi cadou unei colege de serviciu); baia încărcată de cosmetice care să-i ajungă unei familii numeroase un an cel puţin (am recunoscut aici pasiunea ei pentru shopping, de care Igor părea atât de plictisit, dar şi uşurat că-i cheltuieşte energia nevestei neglijate); bucătăria încărcată de mirodenii din toate colţurile lumii, dar cu o lingură de spumuit cu smalţul sărit, care abia se mai ţinea în niturile care o legau de mâner; mi-a trecut prin minte, într-un moment de răutate, să-i trimit, prin poştă, sub nume fals, bineînţeles, una nouă, sau, mai bine, un întreg set, dar nu am fost niciodată atât de furioasă pe ea sau supărată pe el ca să fiu în stare de asemenea abjecţie; gândul însă mă tenta, de ce să n-o recunosc…

La ora fixată, iată-mă sunând la interfonul familiei Panduru. Poarta mi-a fost deschisă aproape imediat. Am străbătut în pas alert, cu inima în gât, cei câţiva paşi până la uşa în pragul căreia mă aştepta Igor, cu un pahar de bere în mână.

Fir-ar să fie! Nu se putuse abţine? Poate că altădată i-aş fi spus ceva pe tema aceasta, dar acum, când abia ne împăcasem, era mai bine să-mi ţin observaţiile doar pentru mine. A simţit poate ceva, pentru că a aşezat paharul pe o etajeră şi m-a luat în braţe. Contactul cu trupul lui mare, cald, cu miros familiar –de B-uri- a avut darul de a-mi risipi încordarea şi indispoziţia. Eram la adăpost de toate relele lumii acolo. Mă săruta blând, pe tâmple şi pe frunte; credeam că şi această întâlnire va fi una platonică, dar începusem să mă obişnuiesc şi cu acest fel de dragoste care mă regresa în anii adolescenţei. N-a fost aşa. De data aceea am mers până la capăt; unul tremurat şi oarecum neaşteptat, dar se chema că făcusem dragoste, că ne împlinisem şi trupeşte, nu doar sub celelalte aspecte. Eram femeia lui. Fetiţa lui dulce. Iubita lui. Partenera lui în toate cele.

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. Blanche Neige
    07/02/2010 la 18:22

    @SLVC
    In general, tu iti iubesti toate personajele la fel, cat de cat? Pana acum in acest roman ai 4 personaje, Simona, Igor, cameramanul si casa. Dar atitudinile difera fata de fiecare, pe un personaj il aperi, pe altul il justifici, iar unele se pare ca chiar te irita 🙂 (asta e ce receptez eu). Sau evenimentele care vor urma vor schimba tabloul asta? Sunt curioasa care e parerea ta, pentru ca eu daca as scrie o poveste mi-as iubi personajul chiar daca ar fi vorba de un criminal.

  2. melami
    07/02/2010 la 20:22

    Nu ştiu. Cred că mai degrabă da, pentru că sunt una cu el când scriu.

  3. Florian
    07/02/2010 la 21:10

    Nu mai pricep nimic. Blanche Neige zice că până acum sunt doar patru personaje (de fapt trei în carne şi oase). Să înţeleg că Filip = Patriciu, iar nevasta lui Filip = Simona?

  4. Blanche Neige
    07/02/2010 la 21:12

    @Florian
    Eu ma axam pe titlul capitolelor, de acolo am zis eu ca sunt patru personaje, pe restul le consider secundare (Filip si nevasta lui sunt secundare casei).

  5. 08/02/2010 la 00:23

    si din nou se demonstreaza ca pasiunea nu cunoaste limite :))

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: