Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (23)

Dublu orb (23)

06/02/2010

-Ah, eşti şofer sau cam aşa ceva, a concluzionat bărbatul şi i-a întors spatele pentru restul serii.

Întorşi în camera de hotel, a întrebat-o destul de iritat:

-Tu de ce nu deschizi gura la întâlnirile astea? Îi laşi pe toţi mamelucii să se dea mari…

-Eu sunt o intrusă printre ei, a răspuns ea aiuritor.

-Cum, o intrusă? Ai publicat trei cărţi, scrii la ziar, cotizezi la Uniune, eşti mai scriitoare decât mulţi dintre ei!

-Nu-i acelaşi lucru. Ei trăiesc din asta. La mine este vorba mai mult de un hobby. Nici măcar n-am făcut „Literele”, ca ei…

-Hai să fim serioşi! Ar însemna, după tine, că orice profesoraş de română este scriitor, deşi după ce a terminat facultatea poate că nu a mai scris altceva decât notele în catalog.

Oricum, după ce îi cunoscuse pe cei cu care îşi petrecea timpul soţia lui, se convinsese că nu din zona aceea ar fi putut veni pericolul. Semnalul de alarmă apăruse legat de conţinutul unor notiţe, dintre care unele păreau adevărate scrisori de dragoste; erau scrise cu vibraţia pe care o simţise la ea în urmă cu douăzeci de ani, atunci când se închega iubirea lor. Ca de obicei, unele erau simple fraze neterminate („Cu mâinile lui mari şi îngrijite, cu care m-ar putea frânge în două dacă n-ar fi atent… ”, „… zâmbet tâmp şi fermecător…”, „Starea confuză şi înflăcărată de …”, „Plăcerea era legată intim de presoceptorii mei…”), altele aveau început, cuprins şi sfârşit, părând a fi scrise de o femeie care arde la foc mocnit.

-E vorba de un roman epistolar? o întrebase într-o seară, zâmbind strâmb, cu ochii pironiţi în unul din acele bilete.

-Se poate spune şi aşa, răspunsese ea, râzând, încurcată.

După această conversaţie, bucăţile de hârtie dispăruseră fără urmă, de parcă femeia devenise brusc ordinea întruchipată. S-a trezit, într-o după-amiază, pe când ea lipsea de acasă, cotrobăindu-i prin sertare. A găsit, suprins, adevărate dosare în care păstra însemnări după criterii care lui îi scăpau; pe coperta lor era consemnat pe scurt cuprinsul. „Şi mai râde de mania mea de a cataloga lucrurile!” pufnise el, în timp ce le răsfoia. Exista, acolo, o adevărată colecţie de titluri, care hazlii, care şocante sau doar anoste; erau chiar şi câteva poezii –nu ştia ca femeia să-şi fi încercat pana şi cu aşa ceva !- şi binecunoscuta, de acum, literatură pentru copii, pe care începuse să o scrie după naşterea Elenei. Într-unul din dosare, avea adunate tăieturi din ziare şi reviste, cu întâmplări ciudate şi fotografii uneori neclare. Ce mai, era un adevărat atelier de creaţie! Din care însă lipseau exact hârtiile care îl interesau pe el. Poate că, totuşi, le purta cu ea, aşa că i-a căutat prin geantă, pe furiş, dar nici urmă de ele. La redacţie, nu le ţinea, pentru simplul motiv că nu avea acolo un birou al ei, fiind doar colaboratoare, şi ducându-şi materialele gata redactate şi salvate pe dischetă. Oricât căutase de atunci, le pierduse definitv urma. Era posibil ca ea să le fi distrus, aşa cum făcea cu toate manuscrisele după ce le publica.

-Nu vreau ca istoricii literari care îmi vor comenta, postum, „opera”, să vadă cât de chinuit scriam, i-a spus ea odată, autopersiflându-se, în timp ce ardea în şemineu nişte hârtii scrise mărunt, cu numeroase tăieturi, adnotări şi trimiteri sub formă de săgeţi.

Un timp urmărise atent pe oricine se apropia de ea, chiar şi pe admiratorii de-acum „consacraţi”, adică acei bărbaţi pe chipul cărora se citea clar admiraţia faţă de femeia încă frumoasă, dar care o lăsau rece, asta în cazul în care îi băga în seamă. O vedea uneori gânditoare şi absentă, alteori plină de o veselie inexplicabilă, iar o dată o auzise foindu-se noaptea în pat şi gemând… ei bine, ca atunci când avea orgasm. „Vise erotice”, şi-ar fi spus în alte circumstanţe. Acum însă a încercat să afle de unul singur despre cine era vorba –asta, în cazul în care exista într-adevăr un rival- dar nu a reuşit decât să se simtă penibil; şi-a jurat să nu mai repete experienţa aceasta niciodată; cel mult avea să angajeze pe cineva calificat să o facă. A urmărit-o o zi întreagă, de la volanul unei maşini împrumutate, şi nu a aflat nimic care să-i dea de gândit, decât, poate, lunga ei plimbare prin pădurea de la marginea oraşului. „La ce i-o fi trebuind să hoinărească pe domeniul public, când are, acasă, o întreagă rezervaţie naturală?!” se întrebase el, plictisit să o vadă umblând pe cărăruile dintre copaci, cu capul în pământ şi umerii strânşi, îmbrăţişându-se parcă, aşa cum făcea când era dusă pe gânduri sau în criză de creaţie. În seara aceea se simţise mizerabil privindu-i chipul senin, adâncit în somn. „N-am niciun drept să-i fac asta. La urma urmei, după douăzeci de ani de căsnicie, poate că nici nu i-ar strica o aventură… Curiozitatea este una dintre cele mai pregnante trăsături umane. Poate că ar trebui să afle cum este să fie şi cu altul ; abia atunci ar şti să aprecieze ce-i ofer: iubire, bani, siguranţă, fideli… asta nu prea, dar totuşi… n-am înşelat-o cu adevărat; femeile alea nu există, sunt doar fantezii de bărbat superstresat. Ea ştie asta… ”

Recidivase, însă, exact în timpul petrecerii. Se trezise scrutând chipurile bărbaţilor din jur, încerând să-i vadă cu ochii ei. Era convins că o cunoaşte atât de bine, încât putea intra oricând în pielea ei. Pe măsură ce se îmbăta, numărul potenţialilor amanţi ai nevestei creştea, astfel încât devenea din ce în ce mai morocănos şi irascibil, în ciuda faptului că alcoolul îl relaxa de obicei şi îl transforma într-o persoană plăcută, din gura căreia curgeau glumele suculente şi calambururile, astfel încât oamenii se adunau în jurul lui atraşi parcă de un magnet.
Pe la mijlocul nopţii, a simţit că nu mai este mult până când explodează. Îl scoteau din sărite toţi nenorociţii ăştia care-i cutreierau curtea, îi cotrobăiau prin casă, îi mâncau bunătăţile, îi beau vinul, ciuguleau din roadele pomilor şi ai viei lui şi… îi futeau nevasta. I-a trebuit un efort de voinţă să nu-i sloboadă pe dobermani în curte. Începuse să râdă, icnit, imaginându-şi sprinturile şi proba de sărit garduri care ar fi urmat, apoi a redevenit posac, turnându-şi încă un pahar de whisky şi privind cu ochi răi o ceată de puştani care scoseseră de nu se ştie unde o cască veche de motociclist şi un suman negru, şi se maimuţăreau în fel şi chip; o femeie grasă („Cine naiba o mai fi şi ţaţa asta?!”) se descălţase şi călca iarba proaspăt răsărită, admirându-şi picioarele butucănoase în timp ce lăsa urme adânci în pământul reavăn; doi copii se căţăraseră în mărul de lângă fântâna acoperită şi se dădeau huţa; un cuplu se plimba pe aleea cu trandafiri, iar la butoniera băiatului strălucea o floare roşie care sigur nu era acolo la venire; pe unul dintre balansoare sporovăiau trei femei care priveau, din când în când, spre el, râzând. Într-un final, s-a hotărât să pună lucrurile la punct, dar, pe când încerca să se ridice de pe fotoliu, l-a cuprins o sfârşeală neaşteptată, care l-a silit să se aşeze la loc. A închis ochii şi a încercat să-şi vină în fire, dar a adormit aproape instantaneu, lăsându-se uşor într-o rână. N-a simţit nimic când a fost dus pe sus de către Norbert şi de doi angajaţi, dezbrăcat şi culcat pe o parte, să nu vomite în caz că i se face rău. Dormea profund încă, sforăind gros, când soţia lui a intrat în dormitorul cu aer îmbâcsit, ruptă de oboseală şi iritată de o descoperire care o bulversase.

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. yeonsaeng
    07/02/2010 la 14:01

    nu se mai poate!..stau ca megaru si astept continuarea care nu mai apareee…ma mai fierbi mult,fata?;;)

  2. melami
    07/02/2010 la 14:03

    Salut, puişor auriu!
    Hai că postez acum urmarea!

  3. Dan
    07/02/2010 la 14:09

    Dottoressa:
    Este gelozia o forma de cancer?
    Se poate vorbi inclusiv de o metastaza a acestei boli? 🙂

  4. melami
    07/02/2010 la 14:11

    Gelozia… o boală tratabilă, dar care uneori scapă de sub control, sir Dan. 🙂

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: