Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (22)

Dublu orb (22)


Era prima petrecere pe care o dădeau pe „domeniu”, şi ceva îi spunea că o a doua nu va urma prea curând. Nu atât aniversarea lor comună îl făcuse pe Filip să-şi cheme prietenii şi cunoscuţii –faţă de trecerea anilor, el reacţiona aproape ca o femeie cochetă, adică era deprimat câteva zile după ce împlinea o oarecare vârstă- cât, mai ales, inaugurarea casei la care trudise atâţia ani, aproape ascuns de ochii lumii. Pasiunea pe care o nutrea faţă de complexul de construcţii semăna izbitor de mult cu aceea faţă de soţia lui, de care se simţea foarte atras, în ciuda aventurilor lui cu prostituatele de la Hotelul Vechi, de care intimii lui ştiau, dar pe care le treceau cu vederea ca pe nişte ciudăţenii. Femeia nu ştia exact cum reuşea să-l ţină lângă ea într-o perioadă când divorţurile din familiile de vârstă mijlocie se ţineau lanţ, astfel încât din „vechea gardă” de neveste nu mai rămăseseră prea multe, locul lor fiind luat de „păpuşile Barbie”, cum le spunea ea proaspetelor neveste de bogătaşi. Poate că vivacitatea ei, prospeţimea şi dispoziţia afectivă uşor oscilantă erau calităţile care-l fascinau pe Filip, obişnuit să i se dea mereu dreptate de către angajaţii care i se supuneau orbeşte. Era singura care îndrăznea să-l contrazică, să-i critice uneori opţiunile şi să-i sugereze alte soluţii decât cele pe care i le ofereau „creierele” angajate special pentru aceasta. Dacă ea ar fi vrut să muncească alături de el, ar fi alcătuit o echipă redutabilă, dar femeia –după ce încercase acest lucru câteva luni- se retrăsese, explicându-i faptul că nu numai că nu stau mai mult timp împreună –cei doi având birourile separate şi nevăzându-se uneori decât la venire şi la plecare- ci îi şi lipsesc pe copii de prezenţa măcar a unuia dintre părinţi. În realitate însă ştiau amândoi că era vorba doar de o parte din adevăr, cealaltă fiind faptul că slujba aceasta îi seca creativitatea şi o transforma într-o persoană care nu-i plăcea nici măcar ei. Înainte vreme, când intra în vreun birou, era întâmpinată cu simpatie; oamenii o înconjurau imediat şi începeau să-i povestească despre problemele personale sau de serviciu; nu de puţine ori pledase în favoarea lor pe lângă Filip, făcându-l să-şi reconsidere deciziile („Te-ai transformat într-un fel de sindicat”, remarcase el, zâmbind, după ce-l convinsese să-i acorde fiului secretarei sale o bursă de studiu.) De când lucra însă alături de soţul ei, observase că relaţiile cu personalul se răciseră simţitor, la apariţia ei într-o încăpere conversaţiile încetând brusc, fiecare ţinându-şi ochii înfipţi în monitoarele computerelor, evitând-o parcă. Formaţia ei de tip umanist o făcea să-i considere pe toţi egali, şi nu-i plăcea să-i vadă tratând-o ca pe o „patroană” oarecare, de care este mai bine să te fereşti decât să-i ieşi în cale. „Eu nu sunt aşa! Nu vreau să fiu aşa!” îşi spusese cu năduf, şi se întorsese la vechea ei viaţă. Reacţia soţului ei o duruse mai mult decât ar fi crezut. A acceptat mult prea uşor explicaţia ei trasă de păr, neinteresându-l să afle mai mult. Se comporta în continuare ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic: o scotea în lume de două-trei ori pe lună, îi făcea cadouri consistente, nu-i cerea socoteală de felul în care cheltuia banii, îi acorda libertatea pe care şi-o dorea şi se întorsese la femeile uşoare şi nespălate, cu faţa ca de cadavru. Aflase pe propria piele acest ultim amănunt, cu ocazia unei vizite la ginecolog. Îi apăruse o infecţie neplăcută, boală pusă de medic pe seama contactului cu un capac de toaletă sau un mâner de uşă nedezinfectate sau chiar a sterilizării defectuoase a instrumentelor cu care o consulta de obicei, făcându-şi astfel reclamă negativă propriului cabinet. Femeia îi acceptase, fără comentarii, explicaţia, ştiind că este minţită cu bună ştiinţă. Se tratase şi îl pusese şi pe Filip să o facă, dar după aceea nu mai acceptase să facă sex neprotejat cu el. „Nu ne dorim un al patrulea copil, nu?” fusese explicaţia ei destul de subţire. Nici măcar nu s-a străduit să pară convingătoare. I-a comunicat doar –fără vorbe- că ştie de escapadele lui, pe care le acceptă, deşi nu este de acord cu ele. Altădată, ar fi făcut un adevărat tărăboi din asta, l-ar fi chestionat amănunţit şi l-ar fi pus să promită că renunţă la obiceiul acesta ciudat, dar acum s-a mărginit doar să-şi ia măsurile de precauţie. El înghiţise hapul amar, uşor stânjenit, dar şi oarecum uşurat că astfel de episoade nu se vor mai repeta. Se simţise vinovat în toată acea perioadă când în baia lor mirosea a antiseptice, capacul de la toaletă era şters după fiecare folosire cu alcool medicinal şi prosoapele fierte zilnic; pielea ei mirosise a antibiotice zile în şir, iar cearcănele îi dispăruseră mult mai târziu, când a sesizat că femeii nu-i mai păsa prea mult de cele întâmplate, sau chiar de el.

Abia atunci a început să-şi pună întrebări incomode. Până atunci, nu-şi imaginase că soţia lui ar putea avea ochi şi pentru altul. Era obişnuit s-o vadă mereu prin preajmă, cu o carte sau un caiet de notiţe în mână, cu părul adunat neglijent în vârful capului, fixat cu un creion, fapt care o făcea să semene cu o gheişă. Nu de puţine ori părea ruptă de realitate, şi atunci ştia că scrie o nouă carte. În plus, de trei ori pe săptămână, mergea la redacţia ziarului unde publica articole pe teme psiho-sociale, pe care el nu avusese curiozitatea să le citească până când i-a auzit pe cunoscuţii lui vorbind despre ele. Se părea că ziarista avea un public cititor fidel, care o admira. În lumea lui, ea era considerată a fi doar „soţia domnului Filip”. Într-a ei, însă, el avea rolul incomod de prinţ-consort, lucru care la început l-a amuzat, apoi l-a iritat, dar nu într-atât încât să încerce s-o convingă să renunţe la scris sau la publicistică. Într-un fel, ocupaţia nevestei îi ameliora imaginea de exploatator nemilos pe care o aveau îmbogăţiţii perioadei post-revoluţionare. În adâncul fiinţei lui, se simţea însă mai mult intelectual decât om de afaceri. În tinereţe citise mult, iar acasă avea o bibliotecă vastă, la care soţia lui îşi adusese contribuţia abia în ultimii ani, majoritatea volumelor de pe poliţe fiind moştenite de la bunicul lui. A fost un timp în care a însoţit-o la concerte, expoziţii şi spectacole de teatru, dar arta modernă i se părea din ce în ce mai artificială, făcută doar să şocheze prin exhibiţionism, urlete şi pete de culoare, elemente străine firii lui liniştite, astfel încât, încetul cu încetul, a renunţat, lăsând-o să meargă singură sau însoţită de prieteni din care cu mulţi nu avea ce discuta când se întâmpla să se întâlnească. Prefera să-şi petreacă timpul liber uitându-se la televizor, la ştirile canalului financiar sau la vreun film vechi sau de aventuri, asta în cazurile când nu se întâlnea cu prietenii cu care discuta ore în şir în timp ce goleau sticle de whisky, după care se plimba pe lângă Hotelul Vechi şi îşi alegea o fată cu chip boit şi ochi hăituiţi… Era, oricum, mai bine decât în sălile din ce în ce mai obscure în care se produceau artiştii de care se entuziasma soţia lui.

De doi ani însă se schimbase ceva în atitudinea femeii. De felul ei, nu era o persoană din cale afară de ordonată. Îşi lăsa hârtiile risipite prin casă, şi deseori se întâmpla să găsească lipite de oglinzile din băi sau pe dulapuri câte o frază sau fragment de propoziţie sau, uneori, doar un cuvânt. Se şi mira cum de-i ies atât de îngrijite romanele sau povestirile, dar bănuia aici mâna atentă şi mintea limpede a lectorului ei, un bărbat cu care îi fusese greu să găsească subiecte de conversaţie, în ciuda abilităţii pe care era convins că o are în a comunica cu oameni din toate mediile. Încă nu înţelegea cum crea femeia lui, pentru că lucrurile pe care le citea pe post-it-urile răspândite peste tot nu păreau a avea vreo logică sau legătură. Când o întrebase despre aceasta, îi dăduse un răspuns aiuritor:

-Nu le folosesc pe toate. Sunt doar idei disparate. Pe unele chiar le împrumut sau le fac cadou.

Nu-şi putea imagina cum putea altcineva să-i folosească ideile literare, iar dacă o făcea, de ce nu plătea pentru asta? Oare soţia lui nu aflase încă de conceptul de proprietate intelectuală?! Încetase să-şi mai bată capul cu asta, mai ales după ce îi cunoscuse pe prietenii ei literari. Din partea aceea, nu adia niciun vânt primejdios: bărbaţi îmbrăcaţi destul de modest, cu tunsori demodate, mirosind a ţigări ieftine şi cu un fizic pe care nu dădeai doi bani. Ce putea găsi ea la ei, asta era o enigmă. Ce aveau ei în comun cu ea, alta, la fel de inexplicabilă. Ca fost cititor împătimit, îşi imaginase scriitorii ca pe nişte persoane interesante, cu ochii sclipind de idei strălucite, dacă nu chiar geniale, captivanţi şi fermecători. Un fel de cavaleri ai condeiului. Când colo, n-a întâlnit decât slujbaşi ai vorbelor, minaţi de invidie, răutate, lipsuri, colcăind de idei adeseori meschine. Şi-a spus atunci că poate cercul în care se învârtea nevasta lui era aşa, marii scriitori fiind totuşi spirite elevate. După ce a însoţit-o însă la o întâlnire naţională a breslei, s-a convins că lucrurile stăteau la fel şi la acest nivel. S-a întâmplat să stea la masă chiar lângă un vestit şi bogat critic literar care cocheta din când în când cu poezia. Spre deosebire de ceilalţi, omul era bine îmbrăcat, chiar dacă nu în ton cu ultima modă. Avea barba tunsă atent, părul dat pe spate şi mâinile îngrijite. Discuţiile de la masă erau animate, în general fiecare vorbind de bine despre ce urma să scrie el şi de rău despre ce au publicat ceilalţi, mai ales dacă nu erau de faţă. Soţia lui păstra o atitudine rezervată şi respectuoasă, evitând să emită judecăţi despre alţii, ascultând însă interesată ce se vorbea. În afară de ea, la masă erau încă două femei; una tânără, mustăcioasă şi vehementă („Scrie o poezie de dragoste foarte delicată”, avea să afle din gura consoartei, mai târziu) şi cealaltă, o prozatoare între două vârste, blondă şi probabil foarte frumoasă în tinereţe, care nu a scos mai mult de zece vorbe întreaga seară. Îi urmărise, timp câteva ore, şi simţea că îl cuprinde somnul, aşa că s-a îndreptat în scaun şi şi-a dezmorţit oasele. Abia atunci a părut să-l observe vestitul critic. I s-a adresat, cu o voce subţire şi afectată:

-Dumneata, cu ce te ocupi? Adică, ce scrii?

-Foi de parcurs, a răspuns el, amuzat de expresia şocată ce apăruse pe figura soţiei.

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. 06/02/2010 la 21:12

    mie personajul tău Filip mi se pare ok.
    Un bărbat care face bani, ca să aibe familia de toate.
    În ceea ce priveşte domeniul, omul ajungând să aiba bani îşi face damblalele, îşi realizează visele ce le avea când era tânăr.
    Bineînţeles că banii nu se fac singuri, şi el devine căsătorit cu serviciul , iar pentru familie ( nevastă şi copii ) nu mai are timp , astfel că el neavând timp pentru ei , când vor ei, iar ei nu au timp, pentru el, când are el timp.
    Se trezesc toţi însinguraţi, izolându-se.
    Nu sânt deacord cu escapadele sale, ( dar nu poţi şti niciodată ce-i în capul omului ) dar cu restul sânt perfect de acord, face ceea ce trebuie să facă orice bărbat , poartă o pâine albă pe masa familiei şi le asigură bunăstarea.

  2. 07/02/2010 la 12:11

    mie imi place prozatoarea aia de la intrunire, cea care nu a scos mai mult de zece vorbe intreaga seara 🙂

  3. melami
    07/02/2010 la 12:19

    @kekee
    Şi mie mi se pare ok Filip. Dar nu m-aş mărita cu el totuşi. 🙂
    @Miju
    Mda. Adică de mine, care-s vorbăreaţă, nu prea ţi-ar plăcea! 😦

  4. 07/02/2010 la 12:27

    @ melami
    ba , i-ar place şi de tine.
    Cu plasture pe gură . 🙂

  5. melami
    07/02/2010 la 12:30

    Dacă am mâinile libere, nicio problemă! =)) =)) =))

  6. Laura
    07/02/2010 la 13:58

    Mie inca nu stiu daca-mi place in ansamblu de Filip sau nu. Nu-mi place la el egoismul ala: adica de duce la c… si nici macar n-are bunul simt sa se protejeze si isi mai imbolnaveste si nevasta. O avut noroc ca o scapat cu o boala ce s-o putut trata. Pentru mine, asta ar fi un motiv de „adio”. Nu ca s-a dus la alte femei, dar ca e atat de lipsit de responsabilitate fata de sotie. N-are dreptul s-o imbolnaveasca pe ea doar ca el nu si-a putut tine in frau testosteronii.

  7. melami
    07/02/2010 la 14:02

    Cam multă inconştienţă, zic eu. De gusturile omului… n-am ce zice. Uneori, soţii unor intelectuale oarecum aride caută în ală parte ce nu găsesc acasă. E o părere doar.

  8. yeonsaeng
    07/02/2010 la 14:02

    asa Laura,fii rea!

  9. Laura
    07/02/2010 la 14:05

    Kekee, eu nu cred ca un barbat trebuie neaparat sa ofere bunastarea materiala a familiei. Poate si o femeie sa castige atat incat sa traiasca decent. Un barbat poate sa ofere si altceva in afara de bani. Si asta e dupa mine mult mai important. Cunosc cazuri in care el e casnic si ea castiga banii. Si se inteleg si iubesc. Traiesc armonios. Fiecare ofera ceva si sunt intr-un echilibru in a da si a lua. Stiu pentru multi barbati asa ceva e inacceptabil. Eu nu zic sa schimbam rolurile si femeia sa aduca painea in casa si barbatul sa faca curatenie, dar o cale de mijloc ar fi ok. Asta ar fi emanciparea, dupa mine.

  10. Laura
    07/02/2010 la 14:08

    Da, sefa, sa caute ceea ce are nevoie, dar sa caute cu cap, ce naiba!

  11. Blanche Neige
    07/02/2010 la 14:12

    Io m-am pronuntat deja pro Filip, pentru simplul motiv ca are sange rece cand vine vorba de siguranta familiei (episodul cu hotul inchis in beci). Desi pentru unii ideea cu sechestrarea pare macabra, eu m-as simti in siguranta cu un asemenea sot, mai ales daca am trei copii in casa.

  12. melami
    07/02/2010 la 14:13

    @Laura
    Cu care cap, fată! Că ăla cu care caută nu prea ştie carte! =))
    @Alba
    Eu nu m-aş simţi. Pentru că dacă i-a trecut aşa ceva prin minte referitor la un hoţ, poate că şi nevasta sau unul dintre copii l-ar putea „enerva” vreodată atât de tare încât să-l închidă acolo. Aşa crede şi eroina…

  13. Laura
    07/02/2010 la 14:26

    =)) =)) =)) sefa, esti teribila!

    Si io-s de parerea ta. Cine stie ce i se nazareste si ma-nchide acolo… brrr, mie cred ca mi-e cam teama de Filip asta!

  14. Blanche Neige
    07/02/2010 la 14:30

    @SLVC
    Eu nu stiu cum sa iti spun, da si un Ionel oarecare, sot si tata model, care nu ar omori nici o musca, s-ar putea imbata intr-o seara si sa isi injunghie toata familia in somn. Uita-te la stirile de la ora 5, sunt pline de oameni de treaba, despre care familia nu a avut decat cuvinte de lauda pana ce au luat-o razna.

  15. melami
    07/02/2010 la 14:36

    Sunt convinsă că şi Ionel a dat unele semne de alienare, dar Maricica n-o fi avut ochi sau minte să le-nţeleagă.
    Când sesizezi aşa ceva, şi ai ceva minte sub calota aia craniană, iei distanţă. Sau stai pregătită cu un spray de autoapărare în buzunar.
    Nu devenim paranoice, dar nici nu ignorăm pericolul.

  16. Blanche Neige
    07/02/2010 la 14:42

    Din pacate nici alternativa nu e prea atragatoare, un sot fara ”sete de sange”. Risti ca la primul idiot care te agreseaza pe strada sa stea ca mutu si sa faca 2 pasi inapoi, lasandu-te pe tine sa pui lucrurile la punct. Am mai vazut eu cazuri de baieti de nota 10 care au fost primii care au fugit si si-au abandonat printesele cand acestea au fost atacate.

  17. melami
    07/02/2010 la 14:52

    Ca întotdeauna, linia de miloc e cea mai bună.
    De-aia ziceam io să te lipeşti de unul din flăcăii ăia care făceau arte marţiale, dezbrăcaţi, în zăpadă. Într-o asemenea situaţie, ei i-ar înoda, din două mişcări, pe agresori, n-ar da bir cu fugiţii. ;(

  18. Laura
    07/02/2010 la 14:53

    Asa. sefa… sigur o dat Ionel ceva semne si Maricica nu le-o luat in seama…

    Blanche, apoi aia or fugit sa cheme politia; si-or pastrat sangele rece 😀

  19. melami
    07/02/2010 la 14:54

    Bravo, Laura!
    Eşti cea mai bună la explicaţii! =)) =)) =))

  20. 07/02/2010 la 16:42

    buei ! între a-ţi imagina că închizi o persoană , şi a închide-o cu adevărat e o maaare diferenţă.
    Eu când prestam în agricultură neavând ce să fac ( ca să culegi fructe nu e nevoie de sforţări supraomeneşti ale cortexului ) , într-o săptămână am gândit la 5 moduri de a omorâ un om fără să fiu prins.
    Cu precizie matematică şi acurateţea unui scritor de romane poliţiste. ASTA NU ÎNSEAMNĂ CA VREAU SĂ OMOR PE CINEVA SAU CĂ AŞ FI ÎN STARE SĂ O FAC. Mie mi-e milă şi de o gâză.
    Aşa că nu o luaţi razna.

  21. melami
    07/02/2010 la 16:50

    Sigur că da, între a-ţi imagina şi a acţiona e o diferenţă. Dacă, după ce ai găsit cele 5 modalităţi de a omorâ pe cineva fără a putea fi descoperit (btw: de ce nu ţi-ai imaginat 5 moduri de a salva planeta?), te apuci să faci rost de câteva lucruri care ţi-ar folosi în caz că te-ai hotărî să treci la fapte, totuşi, dă-mi voie să mă îngrijorez. 🙂

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: