Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (21)

Dublu orb (21)

05/02/2010

„Casa Noastră” (Cosa Nostra cum îi spunea Norbert în glumă, dar numai în şoaptă, după ce fusese admonestat de tatăl lui, căruia îi pierise deodată simţul umorului când îl auzise) era locul care o indispunea cel mai mult din toată această adunătură de mastodonţi. Croită la dimensiunea unui colegiu, avea câte un dormitor pentru fiecare membru al familiei (doar al ei nu era încă mobilat; îşi dorise de când se ştia o cameră japoneză, dar nu găsise încă pe cineva să i-o amenajeze aşa cum voia, designer-ii cu care vorbise privind-o ca pe o ciudăţenie şi nedându-i soluţii cât de cât decente), o cameră în care Filip îşi amenajase o adevărată expoziţie de antichităţi, cu fiecare obiect pus în valoare de lumini discrete (Pe femeie o enerva pasiunea aceasta pentru obiecte moarte, afumate, ruginite, ciobite, cariate şi prăfuite –baionete, flinte, puşti vechi, pistoale cu mâner de sidef sau fildeş încrustat, râşniţe, fiare de călcat cu cărbuni, tablouri întunecate, cu suprafaţa scorojită pe alocuri, un laibăr de blană întoarsă, o pereche de cizme de călărie, ceasuri, busole, o cască din primul război mondial, o biciuşcă de birjar, felinare şi lămpi cu petrol, farfurii de ceramică, căni şi ceşti de porţelan pictate manual, o maşină de bătut cu clape rotunde, o bâtă noduroasă de oină, un set de pipe marinăreşti, un saxofon bătrân şi afon, un metronom care încă mai funcţionează, un gramofon, plăci de vinilin cu coperte de pe care zâmbesc galeş femei şi bărbaţi cu tunsori demodate, şi chiar un scabros picior de lemn cu vârful tocit şi cupa roasă de contactul prelungit al ciotului de os care se sprijinise de ea- dar mai ales mania de a le personaliza prin ataşarea de extrase din cataloagele de specialitate care specificau de când datează obiectul, cine l-a făcut, în ce circumstanţe şi câte exemplare se cunosc în întreaga lume. Unica „antichitate” pe care o deţinea ea era furca de tors pe care o cioplise bunicul ei din partea tatălui atunci când o curta pe viitoarea soţie. S-a încăpăţânat să nu i-o dea colecţionarului împătimit, preferând s-o ţină într-un colţ, pe hol, în spatele unei vaze de lut negru.). Tot la etaj se afla şi biroul ei, în care îşi redacta materialele la computerul nu prea nou pe care refuza să-l schimbe cu altul mai performant, iar la parter, gigantica şi dezolanta cameră comună a familiei, în care trebuia să strigi ca să te faci auzit de cineva aflat în celălalt colţ al ei (mobilierul modern cu care o decoraseră nu reuşise decât s-o transforme într-o sală de aşteptare, ca a aeroporturilor: canapele şi fotolii de piele, un colţ de servit masa, un televizor cu plasmă cu diagonală mare, dar şi altele mai mici, suspendate în cele mai neaşteptate locuri, în ciuda faptului că aproape nimeni nu se uita la ele, fiecare preferând să-şi petreacă timpul în alte locuri) şi sălile de baie, aliniate una lângă alta ca la internat.


Şi, ca „domeniul” să fie complet, Filip construise, la subsolul casei familiale, un adevărat buncăr care să le asigure supravieţuirea cel puţin trei luni de zile. Alături de el exista însă ceva care îi dăduse fiori femeii de când o văzuse prima dată: „Camera nazistă”. Era o încăpere de dimensiuni mici, în care o persoană de talie medie nu putea sta nici culcată, nici în picioare. Era locul de detenţie pentru eventualii hoţi care le-ar fi încălcat proprietatea. Aceasta era varianta blândă de pedepsire a infractorilor. «După ce-l voi „uita” acolo două-trei zile, voi chema poliţia pe motiv că aud zgomote suspecte în subsol», le povestea el, râzând, unor prieteni la fel de „trezi” ca el în acel moment. Îl privea siderată, întrebându-se unde a dispărut Filip al ei cel bun, şi cine este bărbatul cu ochii opaci şi cruzime abia ascunsă sub cutele râsului silit. În locul tâlharului pedepsit, se vedea pe ea, fetus captiv într-un pântece strâmt de beton. «Când l-or găsi pe jumătate mort de foame, sete şi frică, o să-l întreb: „Dar cum ai ajuns, omule, acolo? De ce n-ai strigat? De ce n-ai bătut în pereţi? Bietul de tine…” » Variantele celelalte… nici nu îndrăznea să se gândească prea mult la ele. În afară de faptul că-l vedea în stare să-şi apere bunurile şi familia cu puşca în mână, mai exista şi posibilitatea de a-l închide pe nenorocit împreună cu unul dintre dobermani, eventual cu Nero, care îl atacase chiar pe omul care îl hrănea încă de când era pui. Câteodată se trezea din somn leoarcă de sudoare, după ce-i visa pe câini fugărind-o prin curte, noaptea, când orice mişca în preajma lor era considerat un vânat numai bun de sfârtecat, astfel încât nici paznicul nu ieşea neînarmat afară. Îşi potolea cu greu zbaterea din piept, aprindea veioza de pe noptieră şi îşi privea, lung, soţul adormit, certându-se în gând pentru ideile prosteşti care îi veneau câteodată. Adormea din nou anevoie, prin minte trecându-i –din când în când- secvenţe de la televizor cu oameni aparent normali, care, într-un moment de nebunie temporară, îşi exterminaseră familia în moduri cel puţin la fel de inventive. Încerca să le anihileze, amintindu-şi cum se înduioşa bărbatul la vederea unei vrăbii căzute din cuib, cum îşi pierdea cumpătul când mezina familiei făcea febră sau se lovea, cum se juca cu puii de pisică aciuaţi la ei, dar imaginile criminalilor care povesteau liniştiţi cum au procedat când au hotărât să-i spânzure-împuşte-ardă-sugrume-înjunghie-sufoce pe cei dragi îi readuceau spaima în suflet… Ştia că Filip povestise toate acestea mai mult cu intenţia ca vorba să se răspândească prin târg –aviz amatorilor!- dar faptul că omul ei se gândise la aşa ceva –fie şi măcar în glumă- o neliniştea şi o făcea să-l privească cu alţi ochi. Uneori o încerca gândul să „scape” din greşeală dobermanii afară din curte, dar imaginea fiarelor flămânde rătăcind pe străzi şi atacând oamenii o tempera de fiecare dată. În plus, era convinsă că soţul ei îi va înlocui imediat cu alţi câini de pază, poate chiar mai feroce decât aceştia, aşa că îşi abandonase gândul vinovat.

În curând va începe prima iarnă pe care aveau s-o petreacă aici, aşa că nu îndrăznea să-şi imagineze nebunia ce va urma. Parcă o şi vedea pe bucătăreasă aducând supa deja sleită şi friptura răcită în drumul ei dintre bucătărie şi „Casa Noastră”. Se vedea pe ea însăşi căreia îi displăcea profund frigul umblând încotoşmănată între corpurile de clădire în care va avea treabă, şi acest lucru nu era de natură să o facă să-şi iubească mai mult noua locuinţă. Nu spunea deocamdată nimic; aştepta să se umple paharul, şi atunci urechile lui Filip vor avea de auzit câteva lucruri bine spuse, şi îl va face, poate, să regândească toată aceasta harababură. Deocamdată, aprecia efortul lui de a păstra vegetaţia pe care o găsiseră atunci când cumpăraseră bucată cu bucată proprietăţile vechi care alcătuiau acum „domeniul”. Din loc în loc, uneori răsărind chiar în mijlocul unei alei, creşteau meri pitici plini de roade, caişi şi piersici cu ramuri chinuite şi, în apropierea pavilionului de vânătoare, aproape prăbuşindu-se de cât de înclinat era, un nuc bătrân pe care nu reuşea să-l culeagă decât prietenul alpinist al lui Norbert. Viţa de vie, de soi comun, era frumos întinsă pe spaliere, iar cei câţiva copaci ornamentali răspândiţi pe pajişti erau tunşi milităreşte. Într-un colţ al curţii, scăpate parcă de sub control, creşteau câteva tufe imense de dalii albe şi roz, la baza cărora era o adevărată explozie de muşcate roşii, plantate de Ma-Na, printre care se hârjoneau, în timpul zilei, cei trei pisoi pripăşiţi în curte de prin vecini. Era o minune că toată această vegetaţie rezistase în ciuda perindării atâtor echipe de lucrători pe acolo. Ochiul soacrei fusese însă vigilent, aşa că acum se puteau bucura de un bogat decor verde care purifica aerul şi estompa zgomotul îndepărtat al maşinilor care treceau pe drumul european din apropiere. Doar dobermanii –în ciuda dresajului sever la care fuseseră supuşi- continuau să-şi însemne traseele nocturne în felul lor specific, astfel încât uneori, când atmosfera era mai umedă, mirosul de urină era destul de pregnant.

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. I
    05/02/2010 la 11:29

    ..ca o adevarata scriitoare:)

  2. melami
    05/02/2010 la 11:42

    Multumesc, puisor auriu! 🙂

  3. Blanche Neige
    05/02/2010 la 13:26

    Mai, mie incepe sa imi placa de Filip asta…

  4. ghfg
    05/02/2010 la 14:54

    iaaar nu-i mai merge blogul lui ciprian

  5. 05/02/2010 la 14:59

    buna ziua!:) pot oare sa-mi fac si eu un abonament mic , mic la blogul tau 😀 ?

  6. melami
    05/02/2010 la 15:14

    @Alba
    De ce?
    @ghfg
    Blogul, ca stăpânul! 😉
    @Sinzi
    Păi, de când te aşteptam, mititico! Eu te-am mai vizitat, ţi-am mai lăsat câte un bilet în uşă, chiar mă gândeam să-ţi fac o analiză a blogului… Bine ai venit! Avem abonamente promoţionale pentru debutanţi. 🙂

  7. 05/02/2010 la 16:01

    Ha, deci asa.. „var’mea”.

  8. melami
    05/02/2010 la 16:07

    Păi, da, că ne îngheţară picioruşele pe lângă poarta ta! Vezi că fata o mai fi tot pe-acolo, că eu am venit să beau un vin fiert, să mă dezmorţesc o ţâră… 😦

  9. Blanche Neige
    05/02/2010 la 17:54

    @SLVC
    Imi place de Filip pentru ca, dintre toate personajele de pana acum, e singurul care pare sa aiba un instinct de supravietuire.

  10. melami
    05/02/2010 la 18:06

    Cred că şi celelalte îl au, într-o măsură mai mare sau mai mică, doar că se manifestă altfel.

  11. Sinziana Lupascu
    05/02/2010 la 19:16

    @silavaracald si eu te-am vizitat dar azi am hotarat sa mai las si cate un cuvintel. In general sunt un cititor tacut, doar savurez si nu-mi simte nimeni prezenta:)

  12. melami
    05/02/2010 la 19:28

    E ok. Poti lăsa un cuvânt, un zâmbet doar. Mă bucur să te ştiu în preajmă. 🙂

  13. 05/02/2010 la 19:43

    Ce-o fi având Filip în cap, cu căsoiul ăsta?? Mi-e antipatic.

  14. melami
    05/02/2010 la 20:05

    Ceva-ceva o vrea să demonstreze el… cred. 🙂

  15. Florian
    05/02/2010 la 21:34

    Măi, eu unul n-aş sta în hardughia aia, şi cu ditamai dobermanii în bătătură, nici să mă plăteşti. Numai să ştiu că la subsol am o cameră de supravieţuire şi una de tortură, că aş avea coşmaruri noaptea şi m-ar trece fiori pe şira spinării ziua.

  16. melami
    05/02/2010 la 21:35

    Şi ce ai face dacă ai fi eroina capitolului ăsta?

  17. Laura
    05/02/2010 la 21:53

    Ai descris fain „casa nostra”; chiar te duce acolo, parca simti atmosfera aia… brrr

    Analog, maga!

    Ce as face? As divorta si mi-as cauta un barbat mai normal 😀

  18. melami
    05/02/2010 la 22:05

    Chiar dacă ai avea 3 copii, ca eroina?

  19. Florian
    05/02/2010 la 22:07

    @Mel
    Da’ ea ce e, cârlig de rufe, glugă de coceni? Pe ea n-a consultat-o nimeni, ea n-a avut niciun cuvânt de zis când au hotărât să-şi facă ditamai căsoiul?
    Acum, post factum, ce dracu’ să mai facă cucoana? Vorba strigoţei, să-şi ia catrafusele şi să-l lase baltă pe ciudatul de bărbatu-său, să se joace de unul singur cu dobermanii şi cu stafiile. Doamne, ce oroare de căsoi, parcă-i din Stephen King.

  20. melami
    05/02/2010 la 22:15

    @Flo
    Hotelul din Shining? Îl şi vezi pe Nicholson cu securea, nu? 😉

  21. Florian
    05/02/2010 la 22:17

    @Mel
    Yeeesss! Si pomii ăia tunşi, plecând la plimbare prin parc. Brrrr!

  22. Laura
    05/02/2010 la 22:28

    Sefa, io cred ca am pierdut un copil, nu stiu pe unde: nu era o fata si un baiat? Si parca is mari copiii, asa ca pot rezista unui divort. Sau incurc io acum personajele 😕

  23. Florian
    05/02/2010 la 23:12

    @Laura
    Eu abia acum observ că bostanul ăla al tău din avatar este zâmbăreţ. Pupa-te-ar măgăruşul să te pupe de strigoiţă, că tare frumuşică mai eşti :-*

  24. melami
    05/02/2010 la 23:16

    Lara, fată, avea o copchilă adolescentă (aia cu prietena care bora pe „exponatele lui tati”), un băiat (ăla cu muzica) şi o fetiţă, Elena, confiscată de mama-soacră. Deci, 3, zic io! 🙂

  25. Laura
    05/02/2010 la 23:16

    „…cu dobermanii şi cu stafiile…”
    Măgăruşule, unde vrei să mă bagi? Deci tu vrei să te răzbuni pentru faza cu laxativele, hai? Nţ nţ nţ… Somebody help me!

  26. melami
    05/02/2010 la 23:17

    Lasă, Laura că e blânzi dobermanii. Şi jucăuşi, nu-ţi fă probleme! =))

  27. Florian
    05/02/2010 la 23:33

    @Laura
    Te ajut eu, strigoiţo. Dacă ţi-e frică de dobermani ia un laxativ şi, dacă se dau la tine, pui jetul pe ei.

  28. Laura
    05/02/2010 la 23:42

    =)) =)) =))
    Razbunatorule!

  29. melami
    05/02/2010 la 23:55

    @Flo
    =)) =)) =))
    @Laura
    Dacă ai presiune suficientă, îl poţi servi şi pe măgăruş! Cred că-i stă bine pistruiat! 😀

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: