Dublu orb (20)

04/02/2010

-Bine c-ai venit! Ajută-ne să ieşim din impas! a întâmpinat-o el cu licărirea aceea în ochi pe care doar alcoolul i-o dădea. Tocmai degustam vinurile, şi nu ne putem hotărî. Am supus la vot, democratic, dar am ajuns la baleiaj…
-Balotaj vrei să spui, l-a corectat, involuntar.

-Da, aşa am vrut şi eu să spun. Oricum, opinia ta va fi decisivă, iubire.

-Dacă n-ar fi de faţă micuţa, care, apropo, nu ştiu de ce nu este în pat la ora asta, ţi-aş arăta explicit ce să faci cu democraţia ta şi unde să-ţi bagi votul meu „decisiv”. Cred c-ar fi mai bine să te ocupi singur de băutură, că te pricepi destul de bine şi fără ajutor. Restul: împrăştierea! Sau, v-aţi terminat deja treaba, şi eu n-am observat?! Dacă-i aşa, somn uşor, vise plăcute! Lăsaţi că mă ocup eu de restul. Şi-aşa ard gazul de pomană în casa asta, mitraliase ea în timp ce obrajii îi frigeau.
Zâmbetul larg al bărbatului a pălit instantaneu. Oamenii au pus, pe furiş, paharele de plastic care pe unde apucau, foindu-se şi căutând în lături cu privirea. După niciun minut, fiecare îşi vedea de însărcinările lui, cu excepţia lui Filip, care o privea interzis, şi a mamei-soacre, care o strângea pe Elena pe lângă fuste afişând figura de martiră cu care îl impresiona întotdeauna pe fiul ei. Bărbatul era însă prea ocupat să-şi scape pielea ca să-i mai sară şi mamei în ajutor. Bătrâna a luat-o, cu un icnet, pe fetiţă în braţe, deşi nepoata era de mult trecută de vârsta când acest lucru mai era firesc, fiind deja în clasa întâi, şi a ieşit tăcută din scenă, lăsând pentru altă dată reglarea de conturi cu nora cea ţâfnoasă şi nesuferită. Nu era singura care credea că în casa asta cântă găina, nu cocoşul. Cei care pretindeau că-i cunosc o considerau ca fiind adevăratul creier şi motor al familiei. Ea însă ştia că nu-i ajunge nici la degetul cel mic lui Filip, care avea o inteligenţă ascuţită şi o ambiţie nemăsurată, dar care, cu firea lui aparent blajină, lăsa o impresie falsă, de om ezitant şi uşor de manevrat. Doar cei cu care tratase în mod direct afaceri ştiau că bărbatul avea o minte ca briciul şi un instinct natural de prădător. Ea lua doar deciziile casnice, cele cu adevărat importante fiind hotărâte de el, care avea însă abilitatea de a lăsa impresia că părerea ei a contat, deşi, la o analiză mai atentă, se dovedea că lucrurile nu stăteau deloc aşa. Femeia se obişnuise cu felul lui de a fi şi, de cele mai multe ori, îi convenea să fie scutită de bătăi de cap inutile, dar uneori se răzvrătea împotriva condiţiei de femeie-obiect. Din fericire, n-o ţinea mult, şi, de-ndată ce soţul ei dădea impresia că a decis s-o implice mai mult în treburile lui, situaţia revenea la „normal”. Adică, el se ocupa să facă bani, iar ea literatură, celelalte treburi fiind lăsate în seama mamei-soacre, care aproape că se mutase la ei, considerând că trebuie să stea cineva cu ochii pe servitori cât timp lipseau stăpânii de acasă.
Mai târziu, noaptea, când s-a sculat să meargă la baie şi a văzut lumina aprinsă în camera lui Norbert, a tras cu urechea la uşă şi l-a auzit pregătind „coloana sonoră” a evenimentului de a doua zi. S-a culcat, chinuită de remuşcări că îl făcuse să-şi piardă o noapte, când putea cere oricărui disck-jokey să facă treaba în locul lui. Nu din zgârcenie sau răutate procedase aşa, ci pentru a-l implica în activităţile comune, a-l face să se simtă parte constituentă din familie, nu doar un chiriaş care trece pe acolo doar când are nevoie de haine, mâncare sau bani. Tot din acest motiv se opusese şi atunci când băiatul venise cu ideea de a rămâne în vechea casă, cu Ma-Na, fiind mai aproape de şcoală şi câştigând astfel o jumătate de oră de preţios somn matinal. Îşi cunoştea fiul destul de bine ca să realizeze că nu doar acesta era motivul pentru care voia să locuiască cu bunica lui, de care, de altfel, nu era atât de legat. Nu vorbise cu el niciodată despre asta, dar simţea că nici el nu se simte confortabil în acest ciudat Xanadu pe care îl crease Filip în momentele lui de nebunie, mânat de cine ştie ce frustrări din copilăria lui nu prea fericită. A realizat acest lucru abia când l-a auzit –într-o seară- luând-o peste picior pe Erica în legătură cu entuziasmul ei pentru „domeniu”.
A doua zi, se trezise privind critic curtea imensă, cu clădirile mari (de aceleaşi dimensiuni, cu excepţia celei în care dormeau ei, care era şi mai impunătoare) răspândite parcă la voia întâmplării. Le lipseau doar plăcuţele care să le desemneze identitatea, dar, ştiindu-l pe Filip, nu s-ar fi mirat prea mult să le vadă apărând pe frontispicii într-o bună zi.
„Biblioteca”: rafturi acoperind toţi pereţii, cărţile fiind aranjate, evident, în ordinea alfabetică a numelui scriitorilor; fotolii austere, care să nu te îndemne la somn, alături de care fuseseră aşezate măsuţe de mahon, cu picioare curbate şi suprafaţa ca a unei table de şah, pe fiecare fiind un teanc de foi albe şi pixuri pentru însemnări; bustul orb al unui scriitor antic; barul din colţ şi camera de toaletă. „Pavilionul de vânătoare”: trofee montate pe suporturi de lemn sculptat cu motive tematice specifice, safe-ul cu dublă încuietoare, în care îşi păstra puştile şi gloanţele; un corn de vânătoare străvechi, fixat deasupra uşii de la intrare; bandulierele înşirate de-a lungul pereţilor; dulapul în care îşi păstra hainele cu care mergea pe teren, aşezate în cinci despărţituri, câte una pentru fiecare anotimp al anului, şi alta pentru cele de gală, cu fireturi şi tigheluri complicate; zeci de cutii aranjate pe rafturi de lemn geluit, în care îşi ţinea uneltele şi substanţele pentru curăţarea armelor; o impunătoare bibliotecă de specialitate, cu sute de reviste legate în imitaţie de piele şi câteva manuale groase, cu marginile înnegrite de cât de mult le răsfoise Filip; un colţ de primire pentru vânătorii care i-ar fi călcat pragul, alcătuit din şase scaune înalte, scobite din trunchiuri groase de copac, şi o masă imensă; blăni de urs aruncate pe jos într-o dezordine aparentă; camera de toaletă, identică cu cea din bibliotecă. „Locul de petreceri”: o încăpere lipsită de geamuri, lumina albastră venind din spoturi montate în pereţi, pe tavan şi în fântâna cântătoare din mijloc; fotolii şi canapele adânci, galbene, portocalii şi maronii; cărucioare nichelate pentru servit băuturi; frigiderul ticsit cu sticle de vin, bere, nectar, apă tonică şi minerală; barul ce le imită pe cele din saloon-uri, de pe vremea căutătorilor de aur, în spatele căruia se înşirau, pe o platformă, sticle cu whisky, gin, vodcă, palincă, rom şi lichior; trabucurile groase montate în cutiile speciale, prevăzute cu sisteme de control al umidităţii; combina stereo, colecţia de CD-uri şi laptop-ul cu muzică preînregistrată, la care doar cei doi copii mai mari ştiau să umble; într-un colţ, mascat de un paravan pe care erau desenaţi doi pantofi, unul femeiesc şi altul bărbătesc, grupul sanitar, alcătuit din două cabine, o chiuvetă dublă, uscătorul de mâini şi coşul de gunoi. „Casa de oaspeţi”: un adevărat minihotel cu duşumelele acoperite cu gresie; camere cu paturi largi, pregătite permanent pentru primirea musafirilor, frigidere în care găseşti câte ceva de băut sau ronţăit înainte de culcare, şi băi bine luminate, utilate cu tot ce este necesar; o bucătărie la parter, cu automatul de cafea gata de pus în funcţiune, pachete cu biscuiţi, prăjituri uscate şi pesmeţi, câteva cutii cu lapte condensat, şerveţele de hârtie, storcătorul de fructe şi alte utilităţi care probabil că nu vor fi folosite vreodată. „Bucătăria”: un blat în care erau încastrate aragazul dublu, chiuveta şi sistemul de colectare a gunoiului; în dulapurile cu geam de pe pereţi – zeci de flacoane cu mirodenii, recipiente cu uleiuri, sosuri şi esenţe cu etichete colorate, strălucitoare şi indescifrabile, boluri cu pliculeţe de ceai, cuburi de zahăr brun şi batoane de vanilie; dedesubt, alte dulapuri pe suprafaţa cărora erau înşirate, ca la o expoziţie de ustensile culinare, mixere, roboţi de bucătărie, râşniţa electrică, cuptorul cu microunde şi alte alcătuiri de care se îndoia că bucătăreasa ştia cum să le utilizeze; frigiderul uriaş, cu uşa împodobită de magneţi aduşi de prin locurile unde îşi făcuseră vacanţele sau cumpăraţi de la magazinul chinezesc din colţ; cămara printre rafturile căreia îţi trebuia un adevărat curaj ca să te aventurezi. „Sala de sport şi recreare”: o adunătură alcătuită din tot ce găsiseră mai performant în domeniu, începând cu banalul stepper şi sfârşind cu maşinării care te duceau cu gândul la aparatele de tortură medievale. „Studioul audio-video-DVD”: un conglomerat de aparatură sofisticată, de ultimă oră, cu care doar Norbert şi Filip aveau voie să umble, nu atât din cauza stricăciunilor ce-ar fi putut fi provocate de femeile nepricepute ale familiei, cât mai ales din orgoliul bărbătesc al celor doi „pricepuţi” din casă. „Dormitoarele personalului îngrijitor”: mai puţin luxoase decât celelalte corpuri de clădire, dar amenajate aşa cum bieţii oameni nu aveau posibilitatea să o facă în propriile case, aşa că nu era de mirare că preferau să locuiască permanent pe „domeniu” în loc să plece acasă când erau liberi. „Crama”: piesa de rezistenţă a lui Filip, locul unde-i ducea doar pe cunoscătorii care ştiau să aprecieze calitatea vinurile din butoaiele aliniate de-a lungul pereţilor sau din sticlele uşor mucegăite de pe rastele, inventivitatea de care dăduse dovadă când proiectase sistemul de aerisire sau minuţiozitatea cu care etichetase mostrele de recolte de-a lungul anilor. „Şopronul câinilor”: de dimensiunea unui apartament cu trei camere, împărţit în patru compartimente, câte unul pentru fiecare din cei doi masculi şi două femele de dobermani care lătrau la cea mai slabă mişcare sesizată în împrejurimi.

Anunțuri
  1. Florian
    04/02/2010 la 14:35

    Da’ Filip ăsta ce-nvârteşte, frate, de-şi permite aşa o proprietate? Cine se ascunde sub numele ăsta, SOV, Patriciu sau Videanu?

  2. Aura
    04/02/2010 la 14:56

    @Florian, de asta este fictiune! 🙂

  3. 04/02/2010 la 16:05

    Niciodată nu cred că am mers noaptea la baie, doar la closet…

  4. melami
    04/02/2010 la 17:25

    @Flo
    Curios eşti, bre! Stai pe-aproape, că dau amănunte cât de curând! Eventual conturile lui din străinătate… =))
    @Aura
    Mersi de ajutor! 🙂
    @Vania
    Hai că am schimbat cu „wc”, că „closet” prea sună a „latrină”, „privată”, ori nu e cazul… 🙂

  5. Aura
    04/02/2010 la 17:42

    @SLVC – nu cred ca aveai nevoie, vad ca te descurci foarte bine singura, mai ales ca vad ca ai o gramada de ajutoare in caz de…
    La revedere!

  6. 04/02/2010 la 19:39

    „Sala de sport şi recreere”- de cateva zile doar asta aud! 🙂

  7. melami
    04/02/2010 la 19:46

    @Aura
    „La revedere!” ?! Hmm!
    @Cristian
    „De ce?” „Pentru că meriţi”, vorba unei reclame celebre. =))

  8. Laura
    04/02/2010 la 20:04

    Io acum, ca si maga: tipa e Simona, nu?
    Am citit amu tot Xanadu’ul… sefa, esti tare! Acum chiar trebe sa incep sa ma concentrez 🙂

  9. melami
    04/02/2010 la 20:17

    Eşti pe aproape! 🙂

  10. 04/02/2010 la 20:18

    Ai fost la Strehaia la documentare.
    Că şi ăia de acolo au 20 de camere şi ei traiesc in 2 ( şi-s 20 în familie ).

  11. Blanche Neige
    04/02/2010 la 20:26

    Din toata magaoaia de casa mie imi place cum ai creat bilbioteca (chiar daca restul casei parca e scos dintr-un roman cu case bantuite). Ai descris-o in asa fel incat sa fie singura incapere dintre toate in care sa iti placa sa stai, sau doar mie mi se pare asa?

  12. Laura
    04/02/2010 la 20:31

    Blanche: da’ nici sopronul cainilor, nu-i de lepadat 😀

  13. melami
    04/02/2010 la 20:44

    @Alba
    Uite cum mă trădez! 🙂
    @Laura
    No, hai c-om găsi ceva mai de Doamne ajută pentru tine, nu chiar şopronul! 😉

  14. 04/02/2010 la 21:00

    Dacă pui un hamac în biblotecă, mă mut io acolo 🙂 .

  15. melami
    04/02/2010 la 21:01

    Pun, numai să-mi zici tipul, că te ştiu… chichiricios în domeniul ăsta! 😀

  16. Laura
    04/02/2010 la 21:11

    Sefa =)) =)) =))
    Parca imi amintesc si io ca ariciul are vreo patru feluri 😀

  17. melami
    04/02/2010 la 21:13

    Păi da! De munte , de şes, de trestie, de pânză de păianjen! =))
    Mie să-mi precizeze exact!

  18. 04/02/2010 la 21:16

    =)) =)) =))

  19. 05/02/2010 la 10:32

    Aş vrea să locuiesc şi eu în bibliotecă. Ar putea fi şi una publică. De-aş fi o carte, să zicem, că tot se punea accentul pe ficţiune, nu mi-aş face griji. Cred că în majoritatea timpului aş fi lăsată în pace. 🙂

  20. melami
    05/02/2010 la 11:01

    Depinde de carte! De pilda, una de bucate cred ca e rasfoita mai des decat Biblia. 😀

  21. 05/02/2010 la 11:10

    si ar fi prima din raft, la litera A[adarus]
    sa speram ca-s oameni constiinciosi si iau cartile de la inceput 😀 asa ca va fi foarte des luata din raft si deschisa

  22. melami
    05/02/2010 la 11:51

    Pey, daca e asa, pana ajung la litera noastra, ca si eu tot cu M sunt la catalog, se plictisesc cititorii! 😉

  23. 05/02/2010 la 11:58

    nu-i nimic, ajungem voyeuri rafinati pana atunci [me visator]
    numai ca o sa ni se cam lungeasca gaturile, ai dreptate, tot uitandu-ne cum e unul, alta, deschisa si linse paginile … 😦

  24. melami
    06/02/2010 la 00:44

    Mda, desfăcute ca desfăcute, dar linse… nu ştiu: să mă bucur sau să mă întristez… 😀

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: