Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (19)

Dublu orb (19)

03/02/2010

Xanadu
„În ce staţiune sunt?!” s-a trezit întrebându-se în prima zi din cel de-al patruzecilea an al vieţii. „Vreau o casă adevărată… dacă nu se poate astfel, nu-mi doresc niciuna.”

Petrecerea din ajun fusese calificată de toţi cu o avalanşă de superlative. La drept vorbind, nici nu se aşteptase să fie altfel. Muncise pentru reuşita ei mai mult de o săptămână. O durea capul doar amintindu-şi de nesfârşitele discuţii cu cei de la firma de catering, care reuşiseră s-o „convingă”, după multe negocieri, că soluţia pe care o propuneau ei era cea mai adecvată evenimentului triplu ce urma să fie sărbătorit: zilele de naştere a celor doi soţi, la suficient de scurtă distanţă una de alta ca să fie sărbătorite o singură dată, şi inaugurarea „domeniului”. În locul unui aranjament tematic –doar erau la vremea recoltei!- alcătuit din ciorchini de struguri, frunze şi lujeri de viţă de vie, câţiva ştiuleţi aurii de porumb, coşuri de nuiele pline cu mere şi pere, din care musafirii ar fi muşcat cu poftă, între felurile de mâncare, orice spaţiu care putea fi acoperit cu ceva fusese împodobit cu feţe de masă cu flori aurii brodate pe margini, eşarfe de mătase roşie, zeci de vaze cu flori de câmp, lumânări parfumate, vase în care ardeau esenţe uleioase cu miros greu şi înecăcios, şi aranjamente sofisticate de fructe exotice –arătoase, dar lipsite de gust. Pomii fructiferi încă încărcaţi de roade păreau adevărate sorcove din cauza panglicilor multicolore agăţate „artistic” peste coroanele lor; nici bătătorul de covoare nu avusese o soartă mai bună, fiind transformat într-o adevărată arcadă nupţială (flori, panglici şi mult sclipici), ca în filmele americane; lucru ciudat, piscina scăpase atenţiei decoratorilor; aceasta doar pentru că era deja destul de frig ca să-i vină cuiva ideea de a face baie; pe policioarele băilor, unde de obicei stăteau aliniate cuminţi flacoanele de săpun lichid, şampoanele şi diversele loţiuni, imaginaţia „creatoare” a celor pe care îi decretase drept duşmanii personali după această experienţă pusese figurine orientale şi statuete ale unor animale marine autohtone sau de pe alte tărâmuri; „Prostul gust este etern”, constatase ea cu amărăciune, privindu-le. „În vremea copilăriei mele – peştii de sticlă colorată şi florile de plastic, acum – fel de fel de animăluţe făcute din răşini sintetice. În afară de faptul că nu-s nici cai, nici măgari, adică nici cópii fidele, nici stilizări reuşite, le-au mai şi aranjat în stupide grupuri statuare care îţi strepezesc dinţii numai privindu-le. Cum naiba m-oi fi lăsat îmbrobodită de aiuriţii ăştia?!… Decor kitsch-os de proaspăt îmbogăţiţi…”

Cu mâncarea, lucrurile stăteau încă şi mai rău. Cantităţi enorme de aperitive (boluri cu alune americane şi de pădure, fistic, seminţe de floarea soarelui şi de dovleac, prăjiturele arăbeşti, fructe uscate şi confiate, trufe de ciocolată, fursecuri sărate şi dulci), platouri cu felii de chec, cozonac şi ruladă, biscuiţi, cutii cu îngheţată, tăvi întregi cu sarmale în foi de viţă sau cu peşti rasol, lighenaşe pline cu salate de legume, de fructe sau amestecate, farfurii cu brânzeturi franţuzeşti asezonate cu boabe de struguri şi felii de mere, pepeni crestaţi artistic, ca nişte dovleci de Halloween, recipiente cu legume fierte, şuncă, jambon, cârnăciori şi kaiser alături de bucăţi de slănină şi de solzişori de ceapă roşie, prăjituri de cinci feluri aranjate pe farfurii de carton şi învelite în folie transparentă, trei torturi imense –de fructe, de ciocolată şi de marţipan, pentru toate gusturile- care le ocupase un întreg frigider, kilograme de murături simple (gogonele, castraveciori, pepeni verzi şi pere) sau asortate (ardei umpluţi cu varză, gogoşari cu conopidă şi struguri), un sac de pâine de toate felurile (albă, intermediară, neagră, cu seminţe, de secară şi graham), flacoane viu colorate cu maioneză, ketch-up, sos tartar, bechamel, muştar franţuzesc şi românesc, sos de usturoi, soia şi curry, şi câte şi mai câte. Un alt frigider era ocupat de carnea de vită, pui şi porc gata pregătită pentru pus pe grătar, iar cei cinci purcei se perpeleau la foc mic încă de la prânz, sub privirea atentă a bucătarului special angajat pentru această ocazie. În cămară aşteptau, în pungi închise ermetic, cartofii fierţi şi dressing-ul pentru garnitură, dar şi un neaoş lighean de varză călită, pentru gusturile mai puţin pretenţioase.
Situaţia nu ar fi fost atât de încurcată dacă nu s-ar fi certat zdravăn cu aproape toată suflarea „domeniului”. Cu Erica se luase la harţă în urmă cu trei zile, după ce adolescenta o anunţase că intenţionează să-şi invite câteva colege la „paranghelie”.
-O să mă plictisesc de moarte cu moşii şi băbătiile voastre, fusese argumentul ei, căruia, ce-i drept, nu-i găsea nici un cusur.
La cei cincisprezece ani ai ei, chiar şi persoanele de 22-23 de ani –de pildă cele trei neveste-Barbie care fuseseră invitate alături de soţii lor- trebuie că îi păreau bătrâne.
-Ce înseamnă „câteva”? o întrebase femeia, sperând să audă cel mult cifra patru.

-Păi, iniţial m-am gândit la vreo douăzeci…
-Câââte?! sărise ea, ca arsă.

-Stai, nu te ambala! După matură chibzuinţă, le-am redus la paisprezece. Crede-mă, mami, mai puţine de atât nu pot. S-ar supăra…

Imaginea fetişcanelor palide, scheletice şi placide care aveau să zacă pe balansoare privindu-şi tâmp unghiile atent lăcuite, şuviţele năclăite de balsam pentru păr şi coapsele slăbănoage, comparându-se între ele, dar şi cu celelalte femei, şi schimbând replici presărate cu expresii şi cuvinte englezeşti la modă, multe dintre ele intraductibile, o scotea din sărite. După lungi parlamentări, ajunseseră la consens oprindu-se la şase prietene, şi anume acelea ale căror părinţi urmau să vină şi ei la petrecere. În agitaţia care avea să urmeze, n-avea nervi să mai stea cu ochii şi pe ele… Erica ţinuse însă cu tot dinadinsul să-i demonstreze că se considera nedreptăţită, motiv pentru care, când dădea cu ochii de maică-sa, afişa un aer abătut, care ar fi rupt inima oricui n-ar fi văzut-o mai apoi zburdând prin curte, fredonând şi ciripind zeci de minute la telefonul celular.
La rândul lui, Norbert o enervase cu tehnica lui binecunoscută de amânare sine die a sarcinilor pentru care nu simţea aplecare. Ştiind că băiatul avea de învăţat pentru bacalaureat şi admiterea în facultate –reuşise cu greu să-l convingă pe Filip că facultăţile de stat, în ciuda lipsurilor şi inconvenientelor existente, erau cea mai bună alegere pentru un băiat sclipitor dar delăsător, ca al lor- îi repartizase doar sarcina de a pregăti fondul sonor al reuniunii. Pentru a nu avea surprize neplăcute, îi dăduse câteva repere („Ambientală la început, abia auzibilă, apoi un pic de caffé-concert, când musafirii încep să se încălzească, după care melodii mai săltăreţe, care să ridice oamenii de la masă, iar în final muzică lăutărească de calitate; sunt sigură că din astea nu ai, dar poţi apela la colecţia mea de CD-uri. Şi, uitasem: fără rapp, house şi manele! Un pic de rock merge. Chiar şi metalic…”) De fiecare dată când îl întreba cum stau lucrurile, puştiul îi spunea singurele cuvinte care -ieşite din gura lui- o făceau să ia foc: „Imediat, mamă. Acum am ceva de terminat.” Bineînţeles că vineri seara încă nu se apucase de treabă, iar ea a izbucnit într-o salvă de cuvinte grele, de care sigur avea să-i pară rău odată incidentul rezolvat; a încheiat cu şantajul care dădea întotdeauna roade:
-Nu-i nimic, de acum, când mă vei ruga ceva, voi proceda la fel ca tine. Vei trata direct cu taică-tău…

A ieşit ca o furtună din camera băiatului, având grijă să trântească uşa, demonstrativ, şi s-a dus în curte, să se liniştească. Acolo însă altă dandana. Filip prezida o adevărată petrecere avant la lèttre cu personalul servitor, Ma-Na şi mezina familiei, trează încă, în ciuda orei înaintate.

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. Blanche Neige
    03/02/2010 la 20:01

    Unde sunt comentariile de pana acum? Ca parca am comentat aici…

  2. melami
    03/02/2010 la 20:04

    Ai comentat în bandă, sus, la articolul: „Xanadu – 4”.

  3. kekee
    03/02/2010 la 21:07

    bine decrisă imaginea.

    Chef tipic de ghiolbani !
    mai trebuiau neşte languste şi caviar, să aibe lumea ce să bage în ea cu linguroiu ăl mare ( nu contează că nu le place ), dar vorba aia, amu-i momentu’ , că-i gratis şi ce bună impresie facem dacă strâmbăm din nas criticând caviarul ” că deh, nu-i Beluga ! ”

    uitasem şampania , obligatoriu Dom Pérignon , că ” aia-i bună ” , dacă le dai altceva rişti să zică lumea că te-ai zgârcit.

  4. melami
    03/02/2010 la 21:10

    Băi, tu eşti ăla de la firma de catering? =))

  5. kekee
    03/02/2010 la 21:14

    Dă-i drumul şi umple locaţia de ţoape cu donacaranuri şi lubutini, dar la care le-a mai rămas urme insesizabile de balegă intre degetele de la picioare , de când mâncau pâine cu ulei şi zahăr.
    Cât despre ei ?
    Indivizi abrutizaţi de alcool , cu băşini de stâlpi ai societăţii , exemple de morală creştină , semianalfabeţi cu spirit de haită, ( cotizanţi de bază a paraşutelor de lux a urbei )

  6. melami
    03/02/2010 la 21:21

    Hai că te las pe tine să scrii continuarea, că eşti în „condei”! 😀

  7. kekee
    03/02/2010 la 21:27

    nuuu, că la un moment dat îi pun pe ” domnii ” mangă de beţi să se dea la junele de 16 ani , da la alea cu unghiile vopsite cu ciocanul.
    Şi iese cu păruială între ei .
    😉

  8. melami
    03/02/2010 la 21:34

    Păi, şi n-ar fi fain? Hai, că eu am fost mai blândă cu ei. S-au dat fetişcanele emo şi satanice la babalâci, nu invers! =))

  9. kekee
    03/02/2010 la 21:57

    Da măi , dar aşa fiind iniţiativa junioarelor, parcă nu se pot bălăcări aşa bine între ei.
    Se termină cu ” las’ că cu tine vorbim acasă „şi vreo două reproşuri tovarăşului de cotizaţie .

  10. Florian
    03/02/2010 la 22:00

    La început mă văitam că-s prea puţine personaje, acum simt că începe să mă ia cu vertij. Dacă mai vii cu multe piese d’astea de puzzle disparate, până ajungi să le asamblezi mă chiaunesc de cap.
    Da-mi place la nebunie tabloul. Dacă băgai şi un tron aurit, ziceam că paranghelia e la palatal lui Jiji Berbecali.

  11. kekee
    03/02/2010 la 22:02

    nţnţnţ .
    la becali erau berbecuţi la proţap .

  12. Florian
    03/02/2010 la 22:16

    @kekee
    Unde ai dreptate, ai. Familia Cocoş merge?

  13. melami
    03/02/2010 la 22:18

    @Flo
    Ai vrut personaje! 😉
    @kekee
    Cred că era şi aşa ceva pe acolo, că nu se poate să le fi scăpat din vedere! Dacă nu e, adăugăm! 😀

  14. Blanche Neige
    03/02/2010 la 22:19

    @Florian
    Nu merge, ca tipa asta din Xanadu gandeste propozitii intregi, care nu contin cuvintul cheie „Vuitton”.

  15. 03/02/2010 la 22:29

    e lunga povestea asta?:)) ca poate ma apuc de regizat si o fac serial 😀

  16. Blanche Neige
    03/02/2010 la 22:31

    @SLVC
    E grav, soro! Cred ca iti confisc Indreptarul gramatical, ca ai inceput sa imi corectezi comentariile :-)))

  17. melami
    03/02/2010 la 22:37

    @Giusy
    De acord, dar după ce termini sesiunea! Şi dacă obţii măcar un scor egal cu profii! 🙂
    @Alba
    Nu mai striga, soro, că se prind şi alţii! 😉

  18. Florian
    03/02/2010 la 22:51

    @Blanche Neige
    Măi, tu şi kekee v-aţi vorbit să mă contraţi? Bine, fie, nici familia Cocoş. Casa Zeus, poftim. Iar aia mică e Eba.

  19. kekee
    03/02/2010 la 23:00

    băăă , nu-i Zeus, e Caligula , că şi chiorul şi-o făcut iapa , pardon boarfa , ministră !

  20. melami
    03/02/2010 la 23:06

    Interesant colaj antic!
    Vorba aia: toate-s vechi, şi toate nouă!
    😀

  21. Florian
    03/02/2010 la 23:13

    Da, Caligula e mai bun decât Zeus, că a murit asasinat.

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: