Prima pagină > Dublu orb > Cameramanul (18)

Cameramanul (18)

02/02/2010

-Fă-te mai repede bine, şi hai acasă! i-a spus Radu, la ultima lui vizită. Ni s-au desfiinţat posturile. Trebuie să ne continuăm proiectul. Am câteva oferte deja…


Vorbea în şoaptă şi privea în jur de parcă i-ar fi urmărit un observator nevăzut. Merita să plăteşti ca să-i vezi mutra plouată. Cristo nu a înţeles decât mai târziu de ce era atât de disperat încât să-şi lege speranţele de un „nebun” cu acte în regulă. Adică, de el.


I-a spus că ajutorul lui de şomaj este pe sfârşite şi că sunt slabe speranţe să-şi găsească ceva de lucru acum, când fuseseră disponibilizaţi atâţia oameni.

-Încălcări disciplinare, a fost răspunsul spelbului la întrebarea: „De ce?” O să înţelegi singur când o să ieşi, a completat el, sibilinic.


I-a dispărut expresia aceea de viezure vesel şi inventiv. Îşi ascunde cu greu iritarea şi neliniştea sub un zâmbet strâmb, neconvingător.


-Bun, tu eşti şomer. Care este situaţia mea?

-Problema stă în felul următor: ai două variante. Deocamdată, eşti în pensie de boală. Revizuibilă. O poţi prelungi cât vrei. Asta-i prima. A doua este să te apuci de lucru. În fond, nu ai decât 24 de ani. N-o să te transformi într-o legumă de la vârsta asta!


Cristo sesizează la fostul său coleg o grabă vecină cu disperarea, pe care nu o avea înainte.


Ajuns acasă, timp de câteva zile, s-a închis între cei patru pereţi ai studioului. Pe la tatăl lui nu mai merge. Îl scoate din sărite privirea ostilă a omului ieşit la pensie de curând care nu se poate obişnui cu gândul că nu mai trebuie să muncească, în timp ce fiul trântor se ascunde în spatele unei boli „imaginare”; imaginare, bineînţeles, de vreme ce nu se vede. Ce mai, l-a făcut de râs! Acum ştiu toţi că băiatul lui e „sisi” şi a fost închis la „glumeţi”. Probabil că are şi buletin galben, de nebun, dintr-acela care te scuteşte de responsabilitate atunci când eşti prins umblând prin oraş doar în chiloţi, sau dansând şi cântând în holul primăriei, sau mâncând merele mărunte şi roşii, ornamentale, necomestibile, din copacii parcului central.


Câtva timp i-a fost imposibil să se apropie de computer… computerul lui cu intimitatea pângărită de priviri străine, ale ei şi ale celorlalţi, care au căutat în măruntaiele lui -şi au găsit, în cele din urmă, altfel nu l-ar fi închis aproape doi ani în sanatoriul de boli mintale- dovezile devierii lui de la normal…

Clădirea gri, cu „gratii la fereşti”… ţipetele inumane sau tăcerile înspăimântătoare ce legau -cu sârmă ghimpată- serile de dimineţi… privirile rătăcite, trupurile excesiv de ţepene sau, dimpotrivă, nefiresc de mobile ale unor bolnavi… ritualul spălării cu salivă, în fiecare dimineaţă, a maşinii profesorului -şeful clinicii, omul cu dioptrii mari- de către nebunul de la „opt”, un tip de 50 de ani, cu păr roşu şi faţă lucioasă… scuipa şi freca apoi cu hârtie igienică până când vopseaua metalizată sclipea de-ţi lua ochii… satisfacţia datoriei împlinite care se citea pe faţa lui după cele aproape două ore de muncă făcută cu devotament şi iubire… bietul ochelarist, a trebuit să-şi parcheze maşina în spatele spitalului şi să aşeze în loc o rablă donată de un depozit de automobile, ca să nu-l priveze pe pacient de „obiectul muncii”… În cele din urmă, au fost siliţi să îl externeze pe Cristo. „Nu au mai avut motive să mă ţină acolo, îşi spunea el. Sau bani să-i îngrijească pe toţi dezaxaţii. Aşa că i-au eliberat pe cei mai puţin periculoşi… La urma urmei, ce rău poţi face celorlalţi cu o video-cameră?!”


Îl privea cu ură neputincioasă, ca pe o iubită care s-a lăsat violată de golani… o fi făcut ea ceva ca să le aţâţe poftele, să-i aducă în situaţia prielnică de a abuza de ea… Apoi, l-a „iertat”. Ce vină avea el, la urma urmei? Acum, că a revăzut toate fişierele, se întreabă ce motive au avut ei să îl scoată din circuit. Probabil că nu va afla niciodată.
Radu. El a fost acela care l-a ajutat şi de data aceasta. Să-şi vindece agorafobia incipientă. L-a luat pe sus şi l-a scos în lume… în lume… ce lume!… oameni grăbiţi, tăcuţi, crispaţi, cu feţe rigide şi priviri inexpresive, de parcă ar suferi de cine ştie ce boală anxio-depresivă… de parcă sanatoriul s-ar fi extins în tot oraşul, pe nesimţite, încât se întreba uneori dacă l-au externat într-adevăr sau doar l-au transferat într-o secţie exterioară, în care bolnavii trăiesc -fără ştirea lor- într-o libertate aparentă…

Şi video-camerele… Adevărată invazie a unei armate tăcute şi ameninţătoare. Video-camerele de supraveghere. Fixate peste tot: la intrarea în clădirile publice, la birourile de recepţie ale hotelurilor, în gară, pe peroane, în interfoanele şi lifturile blocurilor de locuinţe, deasupra porţilor caselor, în garaje, pe holurile spitalelor, în saloanele şi sălile de operaţii, în intersecţii, pe creştetele statuilor din parc…

-Astea-s cele mai puţin periculoase, i-a spus Radu. Au mai mult rol de intimidare. Cred că multe dintre ele nu funcţionează tot timpul. Celelalte însă…

„Celelalte” sunt video-camerele minuscule, performante, camuflate în ceasurile secretarelor, printre faldurile unor perdele sau draperii, în televizoare, la butonierele sacourilor, în stilouri şi pixuri, în cataramele curelelor şi centurilor, în broşe, pandative, cercei şi inele, în vizoarele uşilor, în „celulele” sistemelor de alarmă împotriva incendiilor, în globurile din pomul de Crăciun, în boscheţii din parc sau printre exponatele din vitrinele magazinelor, încastrate în ramele ochelarilor de vedere sau de soare, în agrafele de păr, în casele de marcat, în penarele elevilor, în ornamentele poşetelor, în video-telefoanele mobile, în „perlele” fixate în buric, limbă, urechi, nas sau buze, în plafoniere, lămpi de birou sau de veghe… Video-camere la preţ de dumping, care se găsesc pe toate drumurile, conectate continuu sau sporadic la firmele de supraveghere care s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie.


Priveşte câteva modele expuse într-o vitrină care aparţinea mai demult unei mezelării. Radu îl trage de mânecă insistent şi îi face semn din ochi să plece. Îl duce într-un loc viran, încărcat de gunoaie printre care rătăcesc câini vagabonzi.

-Aici nu ne vede şi nu ne aude nimeni, spune el după ce inspectează rapid împrejurimile. Te-am luat de acolo pentru că dacă staţionăm mai mult de 30 de secunde, intrăm în baza lor de date şi, implicit, în cea a poliţiei, la capitolul suspecţi.

Proaspătul externat îl priveşte ca picat din lună, astfel încât Radu simte nevoia să continue:

-Au fost cazuri în care pensionari cumsecade, privitori nevinovaţi ai vitrinelor, au fost suspectaţi că pregătesc terenul pentru o spargere. Au fost atenţionaţi discret, printr-o scrisoare introdusă în cutia poştală, că dacă vor mai fi surprinşi în această ipostază vor fi acuzaţi de spionaj economic… Ce gogoriţă: spionaj economic doar pentru că priveşti o râşniţă de cafea sau un set de şurubelniţe!… În alte situaţii, oamenii au fost somaţi să dovedească -de parcă ar fi chiar aşa de uşor s-o faci!- că intenţionau să cumpere un produs de tipul celor expuse în vitrină, sau chiar l-au cumpărat, ulterior, de la firma respectivă… sau de la o alta, cu acelaşi profil, situaţie în care apăreau alte complicaţii: instigare la concurenţă neloială… S-a ajuns la procese, bani cheltuiţi cu avocaţii, tracasări…


Înţelege acum de ce oamenii trec unii pe lângă alţii evitând să se privească sau să se oprească în loc; intră în magazine, îşi fac rapid cumpărăturile şi ies ca din puşcă, îndreptându-se aţă spre casele lor, unde se închid în siguranţă, cu draperiile trase chiar şi în timpul zilei. Cu geamurile astfel astupate, locuinţele par camuflate, ca pe timp de război. Petrecerile, care altădată se ţineau lanţ, s-au rărit considerabil şi au devenit excesiv de sobre şi de scurtă durată: o nuntă ţine doar trei ore, un botez mai puţin, zilele de naştere sunt serbate în surdină, la domiciliu, iar parastasele se desfăşoară în incinta cimitirului, rezumându-se la împărţirea -în linişte mormântală, cu feţe reţinute şi gesturi puţine- de colăcei şi ţuică ambalată în butelii mici, de 100 mililitri, produse de una dintre secţiile-anexă ale holding-ului DVS.

În afara copiilor, care nu au căpătat încă discernământul necesar, singurii care par neatinşi de ameninţarea video-supravegherii par a fi beţivii. Figurile lor joviale sau ameninţătoare -după cum le este firea- au intrat de mult timp în fişierele poliţiei. Sunt chemaţi să se prezinte la „Biroul Central” ori de câte ori este perturbată ordinea publică -concept ce şi-a lărgit accepţiunea într-un mod neaşteptat-, dar rareori sunt reţinuţi pentru cercetări, din -culmea!- lipsă de probe concludente. Unii dintre ei, aceia care nu dau pe acasă cu zilele, se prezintă din proprie iniţiativă în faţa „organelor”, interesându-se dacă nu au fost cumva „solicitaţi” -un termen care a intrat rapid în vocabularul lor nu de puţine ori sărac- în lipsă de vreo persoană sau firmă „lezată” -alt termen adăugat bagajului lor lexical.


Radu îi spune că ştie câţiva hoţi „profesionişti”, abstinenţi înainte de invazia video-camerelor, care s-au apucat de băut doar pentru a intra în contingentul „etilicilor”, consideraţi a prezenta un risc scăzut de infracţionalitate, asta dacă se face abstracţie de încăierările din crâşme sau vagabondajul la care se dedau unii dintre ei, contravenţii atât de blând sancţionate de autorităţi încât se discută în ultimul timp de încadrarea lor la categoria „comportament previzibil al toxicomanilor”.


Victimele „grase” ale supravegherii se recrutează din rândul politicienilor din opoziţie, al oamenilor de afaceri „nealiniaţi”, al medicilor, judecătorilor şi funcţionarilor publici. Ultima dintre ele, cea mai celebră, care a ţinut, timp de o săptămână, capul de afiş al ziarelor, revistelor şi posturilor de televiziune locale, este viceprimarul, demascat de o video-cameră ultra-performantă, fixată în vaginul unei prostituate de lux.


-Îţi imaginezi ce au putut filma ăia! spune Radu râzând aşa cum nu l-a văzut de mult timp: cu întreaga faţă, dar mai ales cu ochii violeţi, singurele pete de culoare de pe faţa lui albă. Îţi închipui cum au trebuit ăia să demonstreze că „scula incriminată” aparţine viceprimarului şi nu altcuiva?! hohoteşte el îndoindu-se, ca apucat de crampe.


DVS. În ultimul timp, Cristo a auzit din ce în ce mai des vorbindu-se despre iniţialele acestea. Azi le-a văzut imprimate şi pe ecranul televizorului, în dreptul unui post local care nu exista înainte de internarea lui în sanatoriu. Priveşte de mai bine de câteva ore cele patru imagini simultane, surprinse de video-camerele de supraveghere. Nu ştie dacă le selectează cineva sau sunt transmise la întâmplare. Urmăreşte, fascinat, înscrisurile care se succed neîncetat în partea inferioară a ecranului -litere albe pe fond albastru, ca pe canalele posturilor de ştiri: „În fiecare sâmbătă, 13,30-17,30: topul celor mai bune imagini. Se admit şi înregistrări particulare.”, „La 23,00: Hold-up-ul de la Banca Transnaţională!!! – reluare. Interzis minorilor sub 12 ani.”, „DVS – postul cu cel mai bun rating!”, „Între orele 0,05-4,00: Hot images! Numai pentru adulţi!”, „AVIZ INTERESAŢILOR: Videofarm posedă sistem computerizat DVS.”, „Nico pentru Lulu: Special pentru tine; urmăreşte la ora 18,15!!!”, „S-a întâmplat ieri – sinteză DVS: ora 21,45.”, „Concursul lunii: DVS în parcuri şi grădini publice. Informaţii la tel. 040966310155-int.966, non-stop.”, „DVS – postul cu cel mai bun rating!”, „Camera de gardă, Spitalul Universitar, ora 10,14.”, „Marina B.: Caut sistem DVS second-hand, în condiţii bune. Ofer 20 euro. Eventual schimb cu video-cameră plus decodor.”, „Cu un abonament de numai 25 euro pe lună, veţi fi în siguranţă 24 de ore din 24 – DVS, relaţii la tel. 040966310155 – int.131, non-stop.”, „Anonymus: Pentru INCRESATCO – Ce ţie nu-ţi place altuia nu face! Vezi stânga jos, ora 14,40.”, „Angajăm personal calificat pentru întreţinere sistem DVS. Informaţii la tel. 040966310155-int.931, non-stop.”… După ce priveşte mai mult timp anunţurile din partea de jos a ecranului, cele patru imagini filmate aleargă spre stânga, ca atunci când mergi cu trenul şi te uiţi pe geam, apoi priveşti în compartiment şi vezi că totul curge în sens contrar celui cu care te-ai obişnuit: tablourile cu Băile Govora, oglinda, tetierele, plasa pentru bagaje… Îşi freacă ochii şi încearcă să ignore banda albastră, concentrându-şi atenţia asupra unui singur pătrat albăstrui, ignorându-le pe celelalte trei. Îi este destul de greu; atenţia îi este distrasă de multe ori în altă parte a ecranului de vreo mişcare neaşteptată, promiţătoare de acţiune, care se dovedeşte a fi adeseori o alarmă falsă. Revine asupra primei imagini şi are impresia că tocmai i-a scăpat ceva important în timpul absenţei sale…


Este aproape noapte şi a obosit. Închide televizorul şi încearcă să adoarmă. Este cuprins de o stare de surescitare pe care nu a mai simţit-o de mult timp. Din copilărie poate, când îşi făcea ucenicia de devorator de televiziune. Pe retină i se derulează, cu viteză fantastică, imagini distorsionate: oameni cu capete deformate ca în urma unei naşteri dificile -frunţi imense, bărbii triunghiulare- şi picioare scurte, semănând cu nişte spermatozoizi cu mâini de lungime variabilă, în funcţie de îndepărtarea sau apropierea lor de video-camerele de supraveghere – fantome fumurii făcând gesturi absurde, sau indecente, sau monotone, sau inedite, sau groteşti, sau inutile; video-camere supraveghind alte video-camere, intersectându-se, fulgerându-se cu sclipiri sticloase în timp ce se rotesc lent, panoramând „obiectivul”; clădiri cu geamuri mate, ca nişte bucăţi imense de leucoplast; frontoane ascuţite, agăţate de colţurile de sus ale ecranului său mental; sânii voluminoşi, uşor lăsaţi, ai unei femei, apoi pântecul supt şi pata întunecată dintre coapse, mâinile cu peri albăstrii ale unui bărbat, fesele lui rotunde, animate de mişcări sacadate; holuri imense şi pustii; chipul oval al unui copil care îl priveşte de aproape; umărul unei persoane care se ridică şi coboară în ritmul paşilor; o ţigară fără filtru care arde între degete tremurânde… un joint, probabil… faţa încercănată a unei fiinţe asexuate, cu ochi stinşi; ceafa şi spatele unui adolescent care butonează febril tastatura unui computer, apoi imaginea transfocată a ecranului, dovadă concludentă a unui act de hacking; uşa masivă, pe care intră şi ies umbre grăbite, care îşi feresc faţa; un robinet picurând; ramurile gri-argintii ale unui copac, printre care se zăreşte cabina unui telefon public în care o fată cu păr de cânepă stă cu receptorul lipit de tâmplă, nehotărându-se parcă să sune pe cineva…


„… ai două variante”, spunea Radu.

-A treia, a mea, nu-i interesează? se întreabă el îndreptându-se spre computer.

-sfârşitul capitolului-

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. Florian
    02/02/2010 la 20:02

    Parfum de Orwell. Mişto!

  2. melami
    02/02/2010 la 20:18

    Parcă e altceva de cum începuse, nu? 😉

  3. Blanche Neige
    02/02/2010 la 20:41

    Deci daca astia te chemau la politie ca stateai putin mai mult intr-un loc, cred ca pe mine ma arestau de la prima plimbare cu aparatul foto prin oras 🙂
    E clar, se impute treaba…..

  4. melami
    02/02/2010 la 20:50

    Crezi că scăpai aşa de uşor? Uite ce a păţit Cristo! 🙂

  5. 02/02/2010 la 21:20

    Da, categoric Orwell. Adică 2010 al lui melami. Cu un ton mai dulce, democratic desigur. Pensionarii sunt atenţionaţi frumos să nu se mai zgâiască în vitrine, cu intenţii bine intuite. Un 1983, într-un ton mai romantic. Nu degeaba e caldă autoarea…

  6. melami
    02/02/2010 la 21:24

    Mulţumesc!
    Sper să vă mai rezerv nişte surprize totuşi! 🙂

  7. 02/02/2010 la 21:38

    Mă autosesisez, 1984 nu 1983… Urât din partea mea, deşi distanţa între cei doi ani e atât de mică. Să-mi fie cu iertare! Surprize? Din partea ta sigur vin şi sunt din categoria mult-plăcutelor. 🙂

  8. 02/02/2010 la 21:39

    18 nu există?

  9. melami
    02/02/2010 la 21:46

    Ăsta-i 18. Dar, dacă te tentează un 19, intră în bandă, la Xanadu. E secret!.. 🙂

  10. 02/02/2010 la 21:54

    Xanadu suna muuult mai uman 😀

  11. melami
    02/02/2010 la 22:00

    Stai numai să vezi cât e de uman! 🙂

  12. 02/02/2010 la 22:06

    Măiiii…când am citit şi postat scria 19!!!! O fi vreun DVS la mijloc, că nu mai înţeleg nimic 😦

  13. melami
    02/02/2010 la 22:08

    No, lasă că nu-i bai.
    Înseamnă că l-ai citit mult mai devreme, că aşa-l postasem iniţial din greşeală, după care m-am corectat. Ce simţ de observaţie ai, doamna profesoară! =))

  14. Laura
    02/02/2010 la 22:11

    Dar ce idei de ascunzatoare a camerei… hihihi Sefa, ai facut vre-un semestru la securitate?

  15. 02/02/2010 la 22:12

    ma astept sa fie atat de uman, cat poate omu’ duce 😀

    @sebra, in link a ramas publicat cu titlul initial, adica 19

  16. melami
    02/02/2010 la 22:14

    @Laura
    Păi, uite că nu-s! Că m-or dovedit sebra şi Miju, hihihi! 😉

  17. 02/02/2010 la 22:18

    Mersi Miju, să nu zică careva că-s io nebună şi văd 19 :))

  18. Laura
    02/02/2010 la 22:28

    Am dat si io click pe Miju si i-am vast poza la profil :))

  19. melami
    02/02/2010 la 22:31

    Cred că e a unui dintre cei doi băieţi ai lui.
    Dacă intri în postări şi cobori câteva poziţii, o să vezi că e ok. Deci, nu-s pedofilă! 😀

  20. Florian
    02/02/2010 la 22:32

    @Laura
    Doar un semestru, strigoiţo? E securistă sub acoperire şi ne momeşte pe aici ca să ne afle secretele. Când o să te umfle din pat nişte mascaţi, să nu te mire ce ţi se-ntâmplă.

  21. Florian
    02/02/2010 la 22:35

    Mel, Xanadu e numele unui restaurant aflat la doi paşi de casa mea. Se mută acţiunea la mine în cartier?

  22. melami
    02/02/2010 la 22:37

    Păi, acolo l-am scris! Când… ştii tu, hai nu mă mai fă să dau din casă, uof… 😉

  23. Florian
    02/02/2010 la 23:07

    Am văzut eu că tot scrii de zor în timp ce… în fine, ştii tu când, dar credeam că dezlegi cuvinte încrucişate.

  24. melami
    02/02/2010 la 23:15

    😀 😀 😀

  25. kekee
    02/02/2010 la 23:18

    ou ! bre ! cum adică , sfârşitul capitolului !
    acu’ când am aflat şi io o bucăţică de scriere să-mi placă .
    băăăăăă , ce lume !

  26. melami
    02/02/2010 la 23:20

    Hai, măi, că mai are naşa câte ceva pus deoparte pentru finuţ! 🙂

  27. kekee
    02/02/2010 la 23:33

    🙂
    aşa mai da , mai merge.

    ps.
    La un moment dat ( recunosc eu păcatos, că am greşit ) , începusem să mă îndoiesc de imaginaţia ta, cu tot siropoşagul ăla.
    Sunt Appy că m-am înşelat.
    Ai rămas tot defectă.
    E ok.

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: