Prima pagină > Dublu orb > Cameramanul (17)

Cameramanul (17)

01/02/2010

La început, a sunat aşa cum obişnuia: de trei ori scurt şi o dată lung. De partea cealaltă a uşii ar fi trebuit să se audă lipăitul tălpilor ei goale pe linoleumul din hol. Ştia că este acasă: pe sub uşă se strecoară o lamă fină de lumină gălbuie. Maria nu lasă niciodată becul aprins când iese în oraş: are o teamă aproape patologică de incendiu; de fiecare dată când părăseşte garsoniera, îndeplineşte un adevărat ritual: decuplează de la reţeaua electrică maşina de spălat rufe, aspiratorul, uscătorul de păr, cuptorul cu microunde, din bucătăria minusculă, lampa de veghe închipuind o candelă, de la capătul patului, becurile din debara, cameră şi hol, bâjbâind apoi, pe întuneric, în căutarea încuietorii metalice a uşii de la intrare.

„Poate că doarme”, îşi spune el, înverşunându-se asupra soneriei care ţârâie răguşit. Deodată, liniştea se instaurează pe palierul îngust, deşi degetul lui apasă, în continuare, pe butonul negru. Începe atunci să bată în uşă, încet, cu încheieturile falangelor fine, apoi din ce în ce mai tare, cu pumnul, făcând să vibreze placajul subţire, vopsit în verde.

-Deschide! Ştiu că eşti acasă, spune el începând să-şi piardă răbdarea.


Se pare că a reuşit să atragă atenţia cuiva, pentru că se deschide o uşă la capătul palierului, iar în cadrul ei, puţin mai sus de clanţa din bronz, cu motive baroce, mult prea pretenţioasă pentru un bloc de garsoniere cu confort redus, apare un cap cu păr alb, rulat pe bigudiuri metalice.

-Domnu’, mai încet, ce naiba! E ora de linişte. Nu vezi că nu-i nimeni acasă? spune femeia cu glas de fumătoare.

-Ba da, este. Nu lasă niciodată lumina aprinsă când pleacă.

-O fi, dar poate că doarme sau spală cu maşina, şi nu te aude. De ce nu revii mata mai târziu?

S-a ivit de-acum întreagă, în cadrul uşii. Nu are mai mult de un metru şi jumătate; trupul îi este puţintel, mult adus de spate, dar capul îi tronează impunător deasupra umerilor căzuţi. După ce îi aruncă o privire fugară, tânărul se întoarce spre uşa care se încăpăţânează să rămână închisă, şi reîncepe asaltul sonor.

-Fir’ai a dracu’ de zărghit! bombăneşte pitica şi se întoarce în casă. Dacă nu te potoleşti, chem poliţia!

În cele din urmă, încetează să mai lovească uşa şi îşi contemplă nemulţumit mâinile: sunt roşii, cu venele turgescente, iar firele dese de păr negru le fac să semene cu labele unei maimuţe.
De partea cealaltă a uşii, se aude un suspin slab şi un fâşâit. Tânărul se aşează în patru labe şi priveşte cu atenţie dâra luminoasă: este întreruptă la mijloc de o umbră care se mişcă încet.

-Maria, deschide, imploră el, îmblânzit. Ce s-a întâmplat?

-Pleacă, se aude un glas subţire, nesigur, înmuiat în lacrimi. Nu vreau să te mai văd.

-Deschide, să stăm de vorbă. Ce prostii îţi trec prin cap?! Tocmai acum…

-Termină! Pleacă, nu pricepi? spune femeia agasată.

Tânărul ridică ochii în tavan, implorând, mut, cerul. Se întoarce apoi cu spatele spre uşă, se aşează cu fundul pe ştergătorul de picioare -o bucată de mochetă decolorată- decis să aştepte până când se vor linişti lucrurile. Nu e momentul să insiste; Maria s-ar putea speria, şi este ultimul lucru pe care şi-l doreşte acum.

-Nu înţeleg, iubito. Aseară era totul O.K, ne făceam planuri de viitor, şi acum… Uite, am răbdare, te ascult.

-Nu avem ce discuta, se aude vocea îngheţată de dincolo de uşă. Eşti un… eşti…

-Ce sunt? întreabă el, candid.

-Un monstru! Ăsta eşti: un monstru.

-Bine, sunt un monstru, admite el. Explică-mi de ce mă vezi aşa.

-Pentru că faci ceea ce faci, vine răspunsul sec din hol.

-Ce fac?

-Lucruri ciudate, care mă sperie. La început, am acceptat… eram chiar mândră… mă simţeam în centrul atenţiei, admirată… După aceea, mi s-a părut că exagerezi un pic, dar te iubeam şi te luam aşa cum erai. Acum însă… nu mai pot, nu mai vreau… E vorba de copilul meu… mi-e teamă pentru el, asta e. Te rog, pleacă!

-Copilul nostru, o corectează el, blând.

-Al meu! Până una-alta, e doar al meu. Nu o să declar cine îi este tată.

Tânărul îşi trece mâinile prin păr şi le încleştează în dreptul cefei, încercând să-şi stăpânească exasperarea.

-Nu înţeleg nimic, spune el într-un sfârşit. Aseară era totul în regulă. Parcă ai înnebunit brusc.

Începi să mă îngrijorezi. În situaţia în care eşti, cred că ar fi bine…

-Eu te îngrijorez pe tine?!!! Uite cine vorbeşte!

-Da, mă îngrijorezi. Tu. Şi copilul.

-Taci, strigă ascuţit fata. Nu mai aminti de el!

-Maria… iubito, nu crezi că sari peste cal? Uite, dacă nu-mi deschizi, o să chem un medic. O s-o rog pe vecina ta să-mi dea voie să sun la spital şi…

-Sună! Cheamă un medic. E mare nevoie de doctor aici, ai dreptate, dar nu pentru mine, ci pentru tine, Cristo!

-Bine, bine, să ne calmăm. Nu chem pe nimeni. Dacă e nevoie, o să stau aici până dimineaţă, şi tot o să stăm de vorbă, spune el, rece.

Se ridică şi se sprijină cu palmele de uşă, parcă testându-i rezistenţa; se răzgândeşte apoi şi începe să se plimbe, cu mâinile în buzunare, numărându-şi paşii -trei la stânga, şase la dreapta, din nou şase la stânga…- încercând să găsească o soluţie raţională la problema apărută pe neaşteptate în viaţa lui monotonă, previzibilă.

-Am văzut imaginile, aude vocea tremurată a fetei.

Se opreşte din mers şi se apropie de uşă.

-Ce imagini?

-Acelea cu mine… E incalificabil ceea ce faci. Şi de neînţeles: parcă m-ai urî.

-Ce-ai văzut? Unde? Când?

-La tine în studio, azi dimineaţă, în timp ce te aşteptam. Mă plictiseam… am deschis, la întâmplare, computerul…

-Iubito, e doar un joc… E ca şi cum ai mâzgăli pe hârtie ceva în timp ce vorbeşti cu cineva sau te gândeşti la ale tale. Nu au nici o legătură cu realitatea…

-Nu m-a deranjat faptul că îmi vezi trupul ca pe un deşert; arăta bine: soarele asfinţea roşu în dreptul şoldurilor mele, ombilicul era ca un vârtej de nisipuri mişcătoare, continuă fata ca în transă. Sânii mei: doi vulcani ce erupeau lapte vâscos… Venele gâtului, în timp ce făceam dragoste cu tine: şerpi cu dinţi înfipţi în mandibulă… ştiu că te obsedează reptilele, dar să le vezi ca făcând parte din trupul meu… Porii feţei: cratere cu fund acoperit de noroi uscat, crăpat de secetă. Aşa mă vezi tu, n-am ce face! „În felul acesta transform realitatea în ceva suportabil”, mi-ai spus cândva. Realitatea insuportabilă: trupul meu… Nu pot aştepta să mă iubeşti, dacă tu mă vezi aşa…

-Iubito, n-ai înţeles exact ce voiam să…

-Ba da, am înţeles. Şi m-am speriat. Ştii când m-ai îngrozit de-a binelea? Când videocamera ta blestemată mi-a “pătruns” în pântec, ca o sondă de explorare, şi a vizualizat copilul care creşte în mine. L-am văzut, adică am văzut felul în care ţi-l imaginezi tu: ochi de batracian, cap de extraterestru, aripi în loc de mânuţe, picioare ca labele unui scufundător… Până aici a ajuns demenţa ta! De la acest punct încolo, e posibil orice, cu tine. N-o să permit aşa ceva. Nu vreau să te mai văd niciodată. Niciodată… Niciodată…

Vocea fetei, ca o litanie, se stinge încet.

Pe palier e întuneric deja; oamenii par a fi dispărut pentru vecie din acest spaţiu mort. Tânărul priveşte năuc uşa cu manşetă de lumină din faţa lui, cu mintea învârtindu-se în gol. Cât timp să fi trecut de când nu se mai aude glasul enervant al fetei? Un minut? O oră? Un veac? De ce o fi tăcut?
Şi-o imaginează cu faţa descompusă de plâns, îmbrăcată în pijamaua ei informă… griuri înceţoşate, maroniuri incerte, alb-murdar, crem, ocru… pământ răscolit… mormânt proaspăt… Simte că nu mai poate rămâne niciun moment în locul acesta pustiu, întunecos şi ostil. Se întoarce brusc, pe călcâie, şi o rupe la fugă pe scări, sărind câte două-trei trepte deodată. Ajuns în stradă, ochii îi sunt arşi de lumina neoanelor fixate pe stâlpi, răsucite în înscrisurile reclamelor luminoase, reflectate pe chipul trecătorilor şi în bălţile de pe trotuar.

„Lipseşte ceva”, spune el, şi întinde mâna, reflex, spre video-cameră; îndepărtează, cu gesturi febrile, husa aparatului, îl ridică în dreptul ochilor şi începe să filmeze la întâmplare, cu frenezie: felul în care se scurg câteva picături de apă din burlanul fixat pe blocul din care abia a ieşit, o bicicletă şchioapă de o roată, abandonată lângă un zid scund, faţa murdară şi abrutizată de alcool a unei cerşetoare, ambalajul mototolit al unui pachet de biscuiţi pe care îl plimbă vântul printre picioarele trecătorilor zgribuliţi, ochiul scurs, cu pleoape lipite de secreţii purulente, al unui câine vagabond cu blana roasă pe şale.

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. Florian
    01/02/2010 la 20:31

    Un tip ciudat şi o gagică isterică. Ce copil o ieşi din combinaţia asta?

  2. Laura
    01/02/2010 la 20:33

    Stai, ca doar acum is reactualizata. Gata… bietul Cristo, e neinteles de iubita lui si ea vazandu-se cum o vede el se ingrozeste. Oare nu ne ingrozim si noi cateodata cum ne vad ceilalti si atunci ne suparam pe ei? Azi chiar vorbeam cu cineva ca e important ce ajunge, nu ce si cum ai vrea sa transmiti. Uneri transmitem ceva si cel care primeste, primeste cu totul altceva decat am vrea noi sa transmitem si noi nici macar nu observam asta si ne miram de ce suntem neintelesi… n-o acum nu stiu daca a ajuns ce-am vrut sa transmit :))

  3. melami
    01/02/2010 la 20:37

    @Flo
    Probabil că un copil montat de mamă împotriva tatălui, după cum pare… Aşa cum se întâmplă, din păcate, în realitate uneori…
    @Laura
    La mine a ajuns, fii sigură! 🙂

  4. Laura
    01/02/2010 la 20:41

    Sefa, sa nu zici ca astia or fi parintii Simonei 😕

  5. melami
    01/02/2010 la 20:44

    Nu, fată. Acţiunea are loc în prezent, plus minus un an cel mult

  6. Florian
    01/02/2010 la 21:03

    @Laura
    Ai mare dreptate, strigoiţo, de cele mai multe ori contează cum este recepţionat mesajul, nu ceea ce vrem de fapt să transmitem. Dar dacă mesajul este înţeles greşit, n-ar trebui ca cei doi să aibă disponibilitatea să discute şi să lămurească lucrurile?

  7. Florian
    01/02/2010 la 21:07

    @Mel
    Iguano, problema pe care i-o pun strigoiţei e una de principiu, nu are legătură cu mine şi cu ea, cum poate ţi-ai închipuit ;))

  8. melami
    01/02/2010 la 21:09

    Nu-mi permit supoziţii de-astea! Că, cu tine m-aş descurca în vreun fel, dar strigoiţa nu ştie decât: cearşaful, cavoul şi noaptea eternă, ori eu sunt Vara Eternă! =))

  9. Laura
    01/02/2010 la 21:29

    Magarusule, ar trebui sau ar fi de dorit, dar cateodata nu e disponibilitatea asta fie din lipsa timpului sau a rabdarii sau a iubirii sau pentru ca unul nu vrea sa mai vada „doi” 😀

  10. Aura
    01/02/2010 la 22:47

    Mai pe mine deja cartea ma depaseste, „e prea grele pentru mine”, unde a disparut Igor cu Simona, i-a prins Verona si a ascuns cadavrele si nu se mai stie brusc nimic de ei?

    Gata m-am prins, astia sunt copiii lor, fata a lui Igor si baiatul e al Simonei!

  11. Blanche Neige
    02/02/2010 la 09:18

    @SLVC
    Chiar ca si eu sunt in ceata un pic, ma deruteaza numele ultimelor personaje, Cristo si Maria… Conotatii biblice, sau doar coincidenta?

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: