Archive

Archive for Februarie 2010

Primăvara – 2

28/02/2010 18 comentarii

Locurile astea goale sunt păstrate pentru pozele făcute de unii dintre voi azi! 🙂


Dublu orb (50)

28/02/2010 8 comentarii

Ia să stau un pic mai comod, că n-o fi foc. Aşa… Să vedem mai bine ce este pe alte canale… Film de acţiune… film de acţiune… bălărie… muzică populară… film de acţiune… MTV… post nemţesc… turcesc… cine s-o uita la astea?… rentează?… film de acţiune… talk show… să fiţi voi sănătoşi, dacă vă închipuiţi că-mi pierd timpul cu voi… film de acţiune… vorba lui fiu-meu, când era mic: film cu „pupături, împuşcături şi gagici goale”… ia să mă uit la ăsta, l-am mai văzut de vreo trei ori, dar nu rezist să nu-l văd iar: Full Monthy… aşa băieţi, daţi-i bice… You can keep the hat on

Gata, s-a terminat. Ce somn îmi este, fir-ar să fie! Şi nu-i decât… să vedem… unsprezece şi un sfert… Ce-o să fac până dimineaţă? Cred că, totuşi, voi dormi puţin. Iepureşte. Oricum, am somnul uşor, aşa că n-am de să-mi fac griji. „Odel” doarme dus. Chiar dacă ar avea accese de nebunie, acum e „descărcat” pentru un timp. Şi-a făcut „numărul” cu tipul din camionetă… Aşa se întâmplă în cazul cutremurelor: dacă sunt mai multe şi de magnitudine slabă, exista şansa să scapi de unul catastrofal… Mâine însă camere separate, cheia întoarsă de două ori în broască… Deocamdată, doar mă odihnesc… cu urechile ciulite… ce tare mă frig tălpile… am închis camionul? Nu se strică marfa omului? Hait, am uitat s-o sun pe nevastă-sa! Mâine, neapărat… Mâine trecem prin G… Poate mă opresc să beau o cafea cu… Nu zice el aşa? „Dacă treci prin oraş, sună-mă, să bem o cafea împreună!” Atâta amar de timp… Nici măcar nu-mi place cafeaua… Sau, poate, nici măcar n-o să-l anunţ, deşi tare sunt curioasă…

… nu trebuie să-mi fie frică, n-o să-mi facă nimic… nu se descurcă fără mine… nu poate… …

Ce mi-a dat Buna-Nebuna să sug, odată cu laptele ei? O născuse pe Renata, mătuşa mea cea mai mică, iar mama se angajase la combinat, aşa că nu mă mai putea alăpta… M-au lăsat la ea până când am mers la şcoală. De ce o fi făcut bunică-mea atâţia copii, când, după primii patru, putea avorta legal? Religioasă nu prea era, altfel nu înţeleg de ce n-a vrut să se spovedească la un preot nici măcar înainte de a muri… A făcut-o însă în faţa mea; astfel am aflat povestea „nebuniei” care se pare că mi s-a transmis peste o generaţie… În ciuda celor şapte sarcini, trupul ei arăta ca acela al unei fetişcane. Ba parcă, pe măsură ce se mai elibera de un copil care îi lua fiinţă în pântece, se mai decojea de un strat care îi prisosea… În pozele ei de nuntă, era o femeie tânără numai bună de prăsilă: sâni plini, braţe rotunde şi puternice, şolduri largi, coapse ferme. Pe măsură ce năştea, se împuţina, dar nu se usca, aşa cum am văzut la altele… Chiar şi liniile feţei i s-au schimbat: în tinereţe, erau cumva lipsite de expresie, ca o bucată de lut pe care abia începi s-o modelezi. În timp, au devenit pregnante şi limpezi, proaspete, astfel că, în fotografia pe care a făcut-o după ce a născut-o pe Reni, şi în care apar şi eu –boţ de carne cu faţa cât pumnul-, nu poţi să o deosebeşti de mama mea… Era o femeie cultivată, dar nu ştiu de ce părea că acest lucru mai mult o încurca decât o ajuta. …veşnic în criză, dar nu în sensul că devenea agitată văzând că nu le poate birui pe toate, ci în acela că făcea mai multe activităţi deodată; am văzut-o tricotând în timp ce trăgea cu coada ochiului la o carte pusă pe un pupitru pentru note muzicale din vremea când gemenii luau lecţii de violoncel; peste toate acestea, supraveghea şi copiii care foiau prin jur, împărţind dreptatea atunci când se încăierau. Te aşteptai ca, după o asemenea viaţă, să se stingă prematur, dar n-a făcut-o decât la 80 de ani, şi atunci din cauza excesului de zel al unui chirurg… Adevăratul ei talent era însă broderia. Nu ştiu cine a iniţiat-o… Avea un gherghef mare, pe care pânza era strânsă atât de bine încât puteai cânta pe firele ei ca pe coardele unei harfe. Nu folosea modele, ci le crea după capul ei. Nu ştia ce va ieşi… afla abia la sfârşit, odată cu noi… girafe cu gâtul încolăcit drăgăstos în jurul unor şerpi solzoşi, flori carnivore, din gura cărora se zăreau jumătăţi de animale, insecte ciudate, pe care nu le găseai în atlasul zoologic, siluete de oameni cu membre disproporţionat de mici, chipuri halucinante şi priviri ascunse în spatele ochilor deschişi, clădiri cu arhitectură barocă, din care auzeai acorduri de orgă, peisaje prin care şuiera vântul, apoi, spre final, doar sunete, acorduri muzicale şi vibraţii; privindu-le, nu puteai distinge nimic, dar auzeai, sau mai degrabă simţeai, fragmente de melodii, suspine, zgomotul pe care îl fac, în interior, lacrimile care se preling pe obraz, scânteile care ies din zbaterea gândurilor, hohote de râs venite de niciunde… După ce i-au plecat copiii din casă, a uitat, dintr-odată, cum se ţine acul în mână. Nu ştia nici să-i coase bunicului un nasture, aşa că „moşu” trebuia să apeleze, pentru aşa ceva, la o vecină care se minuna în gura mare cum de nu se pricepe „artista” la un lucru de nimic ca acesta… Se plimba prin casă ca o nălucă, nereuşind să pună ordine între lucruri, gătea numai cât să nu-şi ridice bărbatul în cap şi spăla doar atunci când nu mai aveau ce purta. Eram destul de mare ca să văd că se întâmplă ceva neobişnuit cu ea, şi chiar de n-aş fi fost, îmi ajungea la urechi nemulţumirea mătuşilor care o judecau aspru pentru delăsarea de care se lăsase cuprinsă. O tratau ca pe o fiinţă pe cale a se decrepi… Ea nu făcea decât să se… recompună. Era ca şi când cineva încearcă să ansambleze un puzzle uriaş, din care –la o privire neatentă- părea că lipsesc câteva piese… Ce a ieşi însă aveam să vedem cu toţii… Când am mers la bunici, în prima noastră vacanţă –a mea şi a Renatei, care fusese dată, în contrapartidă, mamei, s-o ţină la şcoală- am crezut că am greşit adresa. Schimbase toată mobila din casă, scosese de la ferestre perdelele pe care le brodase… dar cel mai mult ne-a izbit înfăţişarea ei: arăta ca o soră a ei mai tânără, de existenţa căreia nu aflasem până atunci. Suplă, agilă, îmbrăcată ca o adolescentă… culmea era că hainele acelea „nepotrivite vârstei” parcă îi crescuseră pe trup, erau ca o a doua piele… Eram încântată că am o asemenea bunică; nu însă şi fetele ei… „Uite la ea, a dat în mintea copiilor! Nu vede că-i penibilă cu pantalonaşii ei trei sferturi, cu bluziţele de şcolăriţă şi cu vestele ei fantezi. De ce-i dă voie tata să se facă de râs?…” Deşi aveam doar opt ani, ştiam ce le deranjează cel mai mult: privirile bărbaţilor atraşi de trupul care îşi uitase vârsta. În plus, Buna-Nebuna începuse să se machieze; nu se limitala a-şi colora buzele şi a-şi contura ochii, ca alte femei. O urmăream fascinată cum îşi fixa oglinda pe masa de toaletă, îşi înşira cutiile cu farduri, creioanele şi pensulele, îşi studia faţa pură… stătea un timp în linişte, ca spre a asculta ce-i spun trupul şi sufletul, apoi începea să-i dea contur şi culoare, ca altădată, când broda… Reuşea să fie de fiecare dată alta: când gheişă, când femeie fatală, când fecioară inocentă, când boemă, când intelectuală rasată… Nu părea să-i pese de părerea celorlalţi; de a mea însă ţinea seama; poate şi pentru că îmi plăcea fiecare chip sub care mi se arăta; era de ajuns să o privesc, că-i auzeam gândurile, bătăile inimii, zvâcnetul sângelui prin artere; i-am spus asta; s-a uitat la mine lung, apoi m-a întrebat: „Cum sunt acum?” „Eşti soare… şi nisip… şi cămile”; apoi, altădată: „.. noapte… şoapte… vânt… nelinişte…” sau „… sunet de chitară… dans… nebunie…” Bătea din palme, fericită, şi mă strângea în braţe, şoptindu-mi: „Eşti ca mine. Vezi inima lucrurilor”. Eram fericită, în ciuda privirilor piezişe ale celorlalţi… N-am mai revăzut-o decât când am fost suficient de mare încât să pot lua decizii de una singură. Embargoul mătuşilor… În ciuda lui, ajungeau câteodată la urechile mele zvonuri despre felul în care a luat-o razna bunică-mea… După ce le curăţam de noroiul vorbelor, rămâneau doar experienţe fascinante, la care mă gândeam luni sau ani, până când aflam ce alte „isprăvi” a mai făcut ”zărghita”, şi o luam de la capăt. Poate că de acolo îmi vine talentul de a broda poveşti… S-a dovedit că nu m-am înşelat prea mult în tot acel timp. Am avut ocazia de a afla asta când era pe patul de spital, cu o zi înainte de a muri. Simţea, probabil, că nu se va mai trezi din anestezie… nu ştiu de ce a acceptat operaţia, nu era o urgenţă… poate că se săturase de viaţă şi a ales acest tip ciudat de euthanasie… Mi-a spus de ce l-a lăsat pe „moşu” şi a plecat în lume („Mirosea a moarte… A mai trăit mulţi ani după aceea, aşa că, probabil, miasma aceea venea dinspre sufletul lui, nu de la trup…”); mi-a povestit despre Profesor („L-am iubit pentru că mă săruta. Bunicul tău n-o mai făcuse de douăzeci de ani…”), despre Puşti („Era pe jumătate nebun. Credea sincer că mă iubeşte. În realitate, doar îl fascinam… I-am redat libertatea pentru că trebuia să-şi trăiască tinereţea alături de o fată de vârsta lui, nu de o babă…”) şi despre Avocat („L-am prins în amurgul vieţii. Era de viţă nobilă, instruit, politicos, generos, copilăros, vulnerabil, intolerant cu prostia născută din lene, că faţă de cea nativă avea respect şi compasiune; din păcate, era lipsit complet de simţul umorului, dar compensam eu… Mi-ar fi plăcut să-mi petrec cu el bătrâneţea, dar l-am iubit prea mult ca să-l smulg din mijlocul familiei care nu se putea dispensa de el. În plus, mă obişnuisem cu singurătatea”)… Ultimele ei cuvinte… „Ţi-am lăsat toate cusururile mele. În suflet. Şi cusăturile. În sertarul de sub televizor. Nu ştiu dacă acum vei mai pricepe ceva din ele. Când erai mică, erai printre puţinii care vedeau. Oricum, ia-le, e mai bine să le ştiu la tine, decât să fie folosite la ştersul prafului. Fă ce vrei cu ele. Nu cred că le vei pune la geamuri… nu mai sunt la modă… de fapt, n-au fost niciodată… Te văd însă într-o rochie făcută din ele. Sunt pline de vise şi închipuiri, te vor ajuta poate în vreun fel…” Rochia mea albă cu care eram îmbrăcată când s-a apropiat el de mine atunci a fost făcută din apele uneia dintre ele… În jurul meu toţi se topeau de căldură, dar, sub ea, trupul îmi era învăluit de unde răcoroase… Din resturile ei, am pus-o pe croitoreasă să-mi facă eşarfa cu care mă leg la gât când scriu… talismanul meu…

… se luminează deja… Uite că nu s-a întâmplat nimic. M-am temut, ca proasta… Poate că mai prind câteva ore de somn, altfel nu văd cum voi putea conduce… Ciudat, nu mă simt deloc obosită. E doar o impresie probabil… sau chiar am dormit şi nu mi-am dat seama…

Sfârşitul capitolului

Categorii:Dublu orb

La politesse

28/02/2010 18 comentarii

Suntem prieteni, de mulţi ani, cu un cuplu român-francez. El – copie aproape identică a lui De Gaule: înalt, subţire, cu nas proeminent; ea – a Tudoriţei-nene: neagră şi slabă. Ambii sunt absolut fermecători.

Din cauza numeroşilor prieteni francofili şi francofoni, Pierre n-a apucat să ne înveţe limba decât foarte puţin, astfel încât într-o zi, vrând să laude ciorba cu care-l servise maică-mea, i-a spus acesteia că respectiva zeamă e foarte… frumoasă!

(Bineînţeles că franceza vorbită de noi este cam livrescă, astfel încât nu prea ştim cum să-i spunem lingurii, furculiţei şi scrumierei, dar ne pricepem de minune să-i recităm Marseieza, Sur les ponts d’Avignon sau La cigale et la fourmie, cu legendara noastră memorie pentru inutilităţi.)

Într-o vară caniculară, maşina fiindu-mi la reparat, Pierre s-a oferit să mă ducă unde avem nevoie. Venise în vizită la noi de câteva zile, fără nevastă-sa, şi se cam plictisea, pentru că noi nu intraserăm încă în concediu ca să ne putem ocupa mai bine de el.

Ajungem la destinaţie, adică locuinţa unui pacient de-al meu, de unde nu mai erau decât vreo doi paşi până la cabinet. Cobor, îi mulţumesc şi-l informez că mai departe mă descurc singură. Îmi fac treaba, apoi merg la dispensar şi încep să consult. După vreo două ore, mă sună „peştişorul”:

-Ce s-a întâmplat cu Pierre, că n-a sosit încă acasă?

No, drăcie! Îl lăsasem bine mersi lângă piaţă! Cunoştea destul de bine oraşul, aşa că nu putea să se rătăcească. I s-o fi făcut rău cumva? Îi comunic soţiorului temerile mele, îl îndemn să facă investigaţiile necesare şi închid. După o jumătate de oră, mă recheamă:

-L-am găsit. Era în maşină, acolo unde l-ai lăsat, roşu la faţă ca o sfeclă, cu aerul condiţionat dat la maximum.

-Păi, de ce nu s-a întors acasă, că eu i-am spus că de acolo încolo mă descurc singură?

-Da, şi el zice la fel, doar că, la despărţire, nu i-ai spus A bientot! aşa că a crezut că totuşi o să te întorci, şi te-a aşteptat. Era să dea în primire bietul de el de la atâta căldură…

M-am simţit de tot rahatul, dar am învăţat încă o lecţie elementară de politeţe.

Pierre e genul de bărbat care se ridică în picioare ori de câte ori se apropie de el o femeie. Tot el e în stare să-şi piardă o oră întreagă, deşi e rupt de foame, curăţind de pieliţă roşiile pentru salată, doar pentru că a observat că ai ciudăţenia de a le mânca astfel. Până şi banalul gest de a-ţi aduce un pahar de apă este, la el, un ceremonial de politeţe. Recipientul trebuie neapărat să fie înalt şi din sticlă incoloră; trebuie aşezat pe un şerveţel şi apoi pe o farfurioară; pe buza lui trebuie să fie pusă o felie de lămâie, iar lângă el, neapărat, un bonbon au chocolat.

Oh, ces terribles Francais! 🙂

Categorii:Chestii, socoteli

Dublu orb (49)

27/02/2010 5 comentarii

Frodi. „Hotel California”

Iată-mă ajunsă de unde am plecat: în baie, cu uşa închisă, încercând să-mi delimitez propriul spaţiu vital. Dincolo… dincolo doarme un bărbat tânăr, pe care abia dacă îl cunosc. Dacă mi-ar fi spus cineva că voi ajunge în situaţia aceasta, i-aş fi zis că bate câmpii. Şi totuşi… Afurisiţi să fie toţi şoferii din lume! Dacă nu-şi băga cheliosul acela coada, aş fi călătorit şi acum în linişte, oprindu-mă unde vreau, stând cât doresc. Aşa… Săracul, era cât pe ce să… Cine şi-ar fi închipuit?! Nemernicul ăla arăta ca o persoană amabilă şi cumsecade!… Oare l-o fi atacat într-adevăr sau tipul este într-o dungă, cum scrie în certificatul lui de pensionare? Prea am trecut uşor peste asta. Trebuia să-l iscodesc mai mult, să văd de unde i se trage diagnosticul… Delir paranoid… Adică, e cam alături cu drumul uneori. Uneori… Când? Când e părăsit pe neaşteptate? Adevărul este că l-am expediat fără prea multe menajamente. Nu sunt o actriţă grozavă, aşa că am impresia că a sesizat uşurarea pe care mi-o aducea plecarea lui. Era o ocazie prea bună s-o las să-mi scape… Partea mea masculină a crezut că se descurcă de minune. Aşa procedează, de obicei, bărbaţii cu tipele care îi încurcă. O femeie îşi pregăteşte terenul, te ia pe departe şi, în cele din urmă, te face să crezi că a fost ideea ta să pleci, că-i laşi un gol în suflet pe care nu-l poate umple nimeni mult timp. O femeie adevărată… doar că eu nu sunt… dacă aş fi, m-aş afla acum alături de ai mei, nu aici, în hotelul acesta de două stele, la naiba-n praznic… Ăştia nu s-au obosit nici măcar să pună un sul nou de hârtie igienică… iar coşul de gunoi nu are sac de rezervă… cine ştie ce salarii de mizerie le dau îngrijitoarelor… Şi, totuşi, vânătaia de pe faţa lui… e clar că a încasat-o. Atac sau apărare? Atac… dar de să-l atace pe haidamacul acela?… un mic acces de nebunie?… Nu-i bine aşa, mă învârtesc în cerc… În mod normal, ar fi trebuit să aşteptăm echipajul Salvării, să mergem apoi la Poliţie şi să declarăm fiecare ce ştie, dar cine zice că aceasta este o situaţie normală? O femeie care a şters-o de acasă din motive greu de înţeles („Dar ce i-a lipsit, dragă?”… „Aşa-s unele, când nu mai pot de bine, o iau razna”… „Nu era mai simplu să-şi ia un amant?”) şi un orb cu patalama de nebun! La urma urmei, el are tot dreptul să acţioneze ca un scelerat; eu, ce justificare am? Bine, trecem peste middle age crisis, e fumată de mult; se tratează cu hormoni de împrumut şi cu sânge proaspăt… sânge… mamă, cât sânge era în cabină şi pe hainele lui!… şi pe bastonul lui alb… unde naiba o fi, l-o fi aruncat, că nu l-am mai văzut… Ce rece e capacul acesta, poate mă aleg cu o cistită… Frumoasă imagine: „şoferul iadului” oprind din sfert în sfert de oră ca să facă pipi în tufişuri!…

Gata, la duş cu mine! După cum arată apa, cred că ăsta n-a mai fost folosit de o vecie… Mucosul de recepţioner… „Cât să fie? O oră, două?… Trei sute ora, fără chitanţă… Doar cât să dăm femeii pentru că schimbă aşternuturile…” Cum era poezia aceea? „Noi ne iubim în paturi de-mprumut”… Nu-mi amintesc exact, dar era ceva de Minulescu… Dar apa asta nu se mai încălzeşte odată? La dracu, mi-am uitat trusa în maşină! Nu mă duc după ea nici să ştiu că mă spăl cu deodorantul pentru veceu! Să trec din nou prin sala aceea plină de beţivi care se uită tâmp la tine şi râd deşucheat… Mai bine, lipsă. Ah, uite că au săpun, mare minune! O fi de pe vremea lui tata Noe, la cât de jerpelită îi e învelitoarea… miroase a leşie, cum mă aşteptam. Nu-i nimic, important e să facă clăbuci… o să miros ca Lina, spălătoreasa, dar n-am de gând să fac o criză de depresie dintr-atât. El cu ce s-o fi spălat?… Uf, ce mă ustură ochii! Ce-au băgat ăştia în săpun? Sodă caustică?… Oare cum s-a obişnuit cu lipsa vederii? E ca dracu! M-apucă ameţeala… stai să văd… aşa… acesta-i robinetul, peretele… perdeaua duşului… asta ce-o fi?… ah, capacul rezervorului de la… uşa… cum ajung ei să se descurce? Îşi numără paşii?… Ah, bastonul… acela e cheia… acum ce se face fără el? Va trebui să-l duc de mână, ca la venire? O să-l duc, ce să fac. „Mama răniţilor!” Ce prosoape jegoase! Lasă că nici alea din Paris nu erau mai de doamne-ajută! Aşa de select era hotelul, că nu avea nici măcar o stea pe el. Da, hotel de mâna a şaptea, dar cina, în restaurante selecte; plimbările, cu taxiul. Boierie!…

Cine o fi stins lumina? Eu… sau el?… Proastă sunt: bineînţeles că eu, că pe el nu văd de ce l-ar deranja… Sunt obosită, uit de la mână până la gură… Noroc cu televizorul… În dimineaţa aceea, prima, am avut impresia că… bineînţeles că a fost o prostie. M-am cam speriat… Aşa cum stă încovrigat, nu pare decât un copil neajutorat. Dacă mi-aş pune mintea cu el, chiar şi eu l-aş putea bate, şi totuşi… Cât de speriat (sau furios?) trebuie să fi fost ca să-i facă ăluia capul chisăliţă!

Ştirile serii… ce dor mi-a fost de ele! Aceleaşi capete pătrate de politicieni, aceaşi prezentatori constipaţi, aceaşi miniştrii cu mutre ce mimează compasiunea şi competenţa, aceaşi bătăuşi, violatori, scandalagii, criminali… cei printre care mă învârt acum, Doamne! Până mai ieri, credeam că lumea mea nu se poate intersecta cu a lor, dar uite-mă aici, în carne şi oase; şi cucuie, dacă nu sunt atentă! Zona crepusculară a României. Oameni pe care îi vedeam înainte doar pe micul ecran: feţe abrutizate, gesturi obscene, vorbe răstite, abrupte, situaţii imprevizibile… Nici când se distrează nu sunt mai simpatici… ba, dimpotrivă… Acasă, seara, când nu puteam adormi, căutam un post de muzică populară sau de petrecere, îl puneam pe mute şi mă uitam fascinată la figurile săltăreţe care ţopăiau băţos, cu pieptul umflat de mândrie că-i văd neamurile la televizor, chiar şi pe post de figuranţi dănţuitori… duetele acelea stereotipe… un bărbat cu burtică făcând pe fantele, şi o femeie boită, cu sfieli feciorelnice; în timp ce unul dintre ei cântă, celălalt saltă lângă el, cu mâinile în şolduri, doi paşi la stânga, doi la dreapta, doi la stânga, doi la dreapta, apoi inversarea rolurilor… feţe grase, cu zâmbete încremenite pe buzele lătăreţe… ochii ţintă în camera de filmat, flirt cu telespectatorii, lasă-l pe fraier să dea din gură… eu sunt vedeta; ce, nu se vede?

Oare doarme? Toată după-amiaza a cucăit. Unde încape în el atâta somn? Bietul băiat, a cam tras-o azi… Lasă-l să vadă şi el cum e să se apuce unii şi alţii să te pipăie. Auzi la el: am sărit la bătaie în bar! Doar m-am apărat. Ca şi el, azi. Doar că eu nu aduc oamenii în stare de leşin… Trebuie să fi lovit cu sete de i-a crăpat ţeasta… Se zice că nebunii dobândesc puteri nebănuite când îi apucă… Ei, acum chiar mi-e frică să adorm în aceeaşi cameră cu el. Mai bine nu mă gândeam la asta. De ce oi fi cedat? „Hai să luăm doar o cameră. Am trecut proba focului noaptea trecută. Ştii bine că nu te paşte niciun pericol…” Atunci nu mi-au trecut prin minte toate aceste lucruri. Nu ştiu ce-i cu mine, am momente în care nu pot realiza complexitatea unei situaţii. Nu văd întregul, ansamblul, ci doar părţi ale realităţii, nu neapărat pe cele semnificative, şi-apoi îmi dau cu pumnii în cap, şi cu capul de pereţi: „Tii, cum nu mi-am dat seama atunci?! Era atât de evident!”… Cum se numeşte asta? Trebuie să aibă un nume; toate chestiile astea psihologice au… Vedere de ansamblu şi în perspectivă, asta e! A mea este prin ochelari de cal. Dar cine-mi ţine hăţurile? Acasă era Filip; aici…? Copiii… ce-or simţi acum? Un complex de inferioritate faţă de ceilalţi? De vinovăţie, că i-a părăsit mama?… Nu mi-aş ierta-o dacă ar fi aşa… Sau doar indispoziţie pentru situaţia penibilă în care i-am pus. Mai degrabă, asta… I-am învăţat verticalitatea, el doar versatilitatea… Cu toate acestea, în jurul lui gravitau când reuşeau să-l prindă acasă… lui îi povesteau despre reuşitele lor… mie îmi rezervau doar crizele, apoi nici pe acelea… „Îi pregăteşti pentru o lume vetustă care există doar în mintea ta”… Apoi, când n-am mai făcut-o: „Eşti o mamă neglijentă”. Acum – una absentă… Întotdeauna la extreme, niciodată pe linia „corectă”. Prea înceată sau prea rapidă, niciodată în viteza normală… mereu defazată… Of, Doamne! …

N-o să dorm la noapte; voi sta aşa, în capul oaselor, şi o să-mi păzesc pielea dacă e cazul. A naibii să fie cine o mai accepta aşa ceva, altă dată!… Asta dacă va mai fi o dată viitoare… Ar putea să mă sugrume… sau să-mi pună perna pe faţă… cuţit nu are, briceagul îi este încă la mine, bastonul nu-i aici… ce tâmpită pot fi! El doarme ca valiza-n gară, iar eu stau cu ochii cât cepele şi inventez drobul de sare… „Drob de sare în spinare, mălăieş în călcâieş”… călcâiul lui Ahile… Troia… cal troian… ochelari de cal troian… Aşa se nasc metaforele? Sau butadele?… Să-l întreb pe Grig, el e poet, trebuie să ştie… Mi-a fost milă de el când îmi povestea… Ciudat specimen! O ţine încurcată pe Olena de mai bine de zece ani, şi când îl anunţă femeia că vrea să facă un copil, cu el, o refuză. Hai, în cel mai rău caz, acceptă să-i facă unul, dar roagă să nu fie implicat în creşterea lui. „Eu n-am cerut să mă nasc. Nu vreau să contribui la aducerea pe lume a altui nefericit”, spunea el, de parcă ar fi avut garanţia că micuţul îi va semăna neapărat în acest sens. N-o fi întâlnit şi oameni fericiţi pe lumea asta? Dintr-aceia care râd din orice, debordează de vitalitate şi îşi trăiesc fiecare zi ca pe ultima de care au parte. Eu, da. De exemplu, pe Eta. Cardiacă. Internări cu duiumul la cardiologie; de două ori pe an, în staţiune; nicio petrecere la care să lipsească; elegantă ca o ducesă; veselă şi optimistă; iubăreaţă; gurmandă, inventivă. Epicuriană, dacă luăm cuvântul în sensul lui pozitiv. Doctorii nu credeau că va trece de cincizeci de ani. Şi uite că a împlinit 70, şi e văduvă de zece. Nea Dorel, un munte de om, fost boxer – secerat de un infarct năpraznic, în timp ce stătea pe fotoliu, la televizor… Ei, dar Grig e de meserie neînţeles, deci nefericit. Odrasla lui ar fi cazul să fie şi ea aşa, nu? Aşa că i-a refuzat Olenei bucuria maternităţii. Ceasul ei biologic însă: „Tic-tac, vreau un bebe!” S-au despărţit de patru luni. Cu toate astea, de sărbători a căutat-o, i-a dus un cadou… „Cel mai scump inel din oraş. Şi ea nici măcar nu mi-a zis mersi. Sau să mă pupe pe obraz… Cu alţii se pupă toată ziua. Una-două, cu cine se întâlnea, îi ţocăia pe obraz, că i-am şi reproşat odată că-i prea prietenoasă cu oricine…” Nici prin cap nu-i trecea că un fir de aur în chip de verighetă ar fi contat mai mult pentru ea decât „cel mai frumos inel din oraş”… Altul cu ochelari de cal… Să facem un club, ceva. Sau un partid…

Categorii:Dublu orb

Inbox-ul mă-sii!

27/02/2010 13 comentarii

Am vreo trei cunoştiinţe care-mi trimit mesaje de-alea cu efect piramidal, adică pe care să le trimiţi apoi tuturor prietenilor de pe lista ta. Deja când le văd numele, încep să simt un oarecare tremurici. Şi totuşi le deschid, pentru că s-ar putea să fie ceva întradevăr important în ele şi să risc să ratez cine ştie ce chestie. Azi dimineaţă l-am primit pe următorul:

TE ROG CITESTE-l!!!

Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu  permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.

Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu  permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Image removed by sender. Browserul nu permite afişarea acestei imagini.Azi dimineata cand Dumnezeu a deschis o fereastră în RAI m-a văzut pe mine şi m-a întrebat:

Copilul meu, care este marea ta dorinta pt. azi??? Iar eu i-am răspuns: Doamne te rog sa ai grijă de persoana care citeste acest mesaj, de familia lui şi de prietenii lui speciali. Ei merita asta şi îi iubesc foarte mult. Iubirea lui Dumnezeu este ca un ocean, îi poti vedea începutul dar nu si sfârsitul. Acest mesaj este valabil din ziua în care îl primesti. Trimite asta la toti din lista ta. Ceva bun se va intampla cu tine mâine. Ceva pe care tu asteptai de mult să ţi se întample.

Nu rupe acest lant !!!

In momentele fericite iubeste-l pe Dumnezeu!
In momentele dificile cauta-l pe Dumnezeu!
In momentele de liniste adora-l pe Dumnezeu!
In momentele dureroase ai incredere in Dumnezeu!
In toate momentele multumeste-I lui Dumnezeu!
Cand Iisus a murit pe cruce, El se gandea si la tine!
Este foarte curios ca 93% dintre persoane nu retrimit acest mail. Daca faci parte din cei 7% care cred, retrimite acest mail cu titlul 7% si crede!
Lucrurile se intampla la o ora anume stabilita. La ora la care trebuie sa se intample.


Cu multa dragoste pentru tine,
Pe cat de repede a venit, pe atat de repede trebuie sa se duca.
Fecioara care IA TOATE NECAZURILE.
Cand ajunge la tine trebuie sa si plece mai departe.
Trimite acest mail la 10 persoane si problemele ti se vor rezolva.
Maica noastra a trecut pe la mine pe acasa si mi-a luat toate problemele, ti-o trimit ca sa le IA si pe ale tale..

Bun, mie mi se pare modalitatea asta de a acţiona ca un fel de şantaj emoţional. Sunt o persoană credincioasă, chiar dacă nu habotnică, şi mi-e greu să lupt cu îndemnuri de genul acesta, în care este amestecată Fecioara Maria şi Iisus.
A nu te supune îndemnului expeditorului ar putea părea un act de nesupunere, de răzvătire chiar, de negare a credinţei religioase, lucru care mi-e complet străin. Dar nici să mă apuc acum să agresez şi eu alte persoane somându-le să intre în „lanţ” nu mi se pare corect. Poate unele dintre ele sunt atee sau de alte credinţe, deci aş nimeri ca nuca-n perete. Poate că pur şi simplu îşi practică crezul în suflet, ca mine, nefăcând mare paradă de asta. Poate… Mai sunt o mulţime de astfel de „poate” în numele cărora anunţ, pe această cale, că nu voi mai deschide mesajele provenind de la astfel de persoane, chiar dacă risc să pierd „o mare sumă de bani”, o eventuală „moştenire” sau preţuirea lor.
Aşa cum am renunţat să mai deschid pliantele şi plicurile promoţionale de la diverse firme şi bănci, tot aşa voi proceda şi acum, pentru redobândirea liniştii mele sufleteşti. Un astfel de mesaj are rolul de a-ţi strica ziua, creindu-ţi un greu de definit sentiment de culpă, în loc să ţi-o înfrumuseţeze. Gata!

Primăvara – 1

26/02/2010 22 comentarii

Deocamdată nu spunem cine e autorul…

Puteţi comenta pe marginea lor! 🙂

Sa fie primavara!

26/02/2010 45 comentarii

Uite asa!

M-am saturat de politica, de disponibilizari, de masuri populiste si ineficiente, asa ca am decis sa ne ocupam de ceva mult mai serios si… productiv: de primavara ce sta sa ne ia pe sus! Va propun deci sa ne luam aparatele de fotografiat sau telefoanele mobile si sa iesim in gradina sau in parcuri. Ca sa fie mai atractiv totul, am decis sa dau si un premiu celor mai reusite poze, nu neaparat sub raport artistic sau tehnic, ci emotional. Asa ca nu voi publica criteriile dupa care voi judeca respectivele productii. Va trebui sa ma credeti pe cuvant ca voi premia cea mai inspirata fotografie. E preferabil sa fie facute de voi, dar pot intra in concurs si cele gasite pe internet. Ideea e sa ne patrundem de prospetimea acestui anotimp pe care l-am asteptat cu disperare atatea luni!

Premiul va fi un martisor-surpriza si va fi anuntat pe data de 1 martie, la ora 9.00.

Voi publica si eu cateva imagini primavaratice, doar pentru sustinerea ideii concursului.

Invit sa participe pe oricine doreste, dar neaparat pe urmatorii:

Alina, Blanche Neige, Cangurul, Ciprian, Cristian, Ema, kekee, Lady A, m3bis, Miju, sebra, Sir Dan, Tomatacuscufita, Vania.