Prima pagină > Dublu orb > Cameramanul (16)

Cameramanul (16)

31/01/2010

O floare roşie, cu striaţii palide, imprecis conturată pe fondul albastru-intens, se deschide încet; în golul dintre cele două petale cărnoase se iveşte Africa: imens apendice desprins din corpul peninsulei iberice, de care o separă un canal îngust, slab vizibil; continentul îşi schimbă abia sesizabil forma; un filtru nevăzut uniformizează culorile, astfel că dunele mişcătoare ale deşertului nordic, hăţişul junglei, întinderea arsă a savanei, coasta sudică înceţoşată -un W deşirat, asimetric- şi chiar Nilul prelung, şovăielnic şi molcom par privite prin ochelari de soare cu lentile sângerii; dinţi mărunţi, cu margini aproape transparente, se desprind din carnea petalelor; deasupra lor se zăreşte pulpa strivită a unei cireşe albe: un vârf de nas, mic şi rotund, strivit de o suprafaţă transparentă; ochii au irizări albastre, ce se pierd în penumbra frunţii înguste, franjurate cu şuviţe de culoarea nisipului; este capul unui copil de 4-5 ani ce şi-a turtit faţa de geam şi se încăpăţânează să acopere, cu limba, spaţii cât mai largi; pare mulţumit că a atras atenţia celorlalţi; se îndepărtează uşor, buzele i se recolorează, “Africa” este înghiţită de gaura întunecată a gurii, ochii îşi recapătă vioiciunea şi micuţul începe să zâmbească larg; rosteşte cuvinte neinteligibile –sunete estompate- şi arată cu un deget scurt, neformat, spre ochiul stâng; mesajul nu pare a fi înţeles de către beneficiarul lui nevăzut, astfel că puştiul îl abandonează şi îşi întoarce faţa, preocupat de examinarea unei jucării de pluş: un fel de greier cu picioare nefiresc de lungi şi extremităţi late, nu prea curate; după un timp, capul îi pică în piept, biruit, ochii i se închid, apoi se deschid brusc şi se închid iar, în lupta cu somnul; în cele din urmă, aţipeşte într-o poziţie pe care un adult nu ar suporta-o prea mult timp; de-a lungul umărului se târăşte neauzit un şarpe cu solzi verzi-galbeni-roşii-arămii şi ochi reci, ficşi; copilul scufundat în somn nu-i sesizează prezenţa; continuă să respire liniştit, cu fruntea sprijinită de speteaza scaunului pluşat din faţa lui, în timp ce reptila îşi continuă înaintarea de-a lungul cefei cu păr asudat, a urechii mici, pe care o cercetează nestingherită, şi se înfundă în desişul părului ce împrumută reflexe multicolore; micuţul îşi redresează capul, apoi îl sprijină de perna fotoliului pe care stă, continuând să doarmă. Profilul său se conturează mai bine acum: este o tânără fată cu pleoape azurii; globii oculari se mişcă încet sub ele, animaţi ca de un vis blând; părul îi freamătă, şuviţele lungi, solzoase, vag ondulate, se încolăcesc şi se desfac, fiecare având o viaţă proprie, independentă de a celorlalte şi totuşi legată de ele –cuib de şerpi ce se dezmorţesc şi îşi caută prada; „Gorgona” îşi deschide brusc ochii, apoi îi mijeşte, rănită de lumina care se năpusteşte asupra ei prin parbrizul înfierbântat al automobilului în care se află încătuşată; se dezmorţeşte cu mişcări leneşe, apoi străbate învelişul de sticlă ca pe o peliculă fină de apă; se aşează pe capota maşinii, cu picioarele sprijinite de bara din faţă, spatele lipit de metalul argintiu şi capul drept, cu privirea aţintită înainte; trupul i se scufundă încet în corpul autoturismului; doar chipul îi rămâne în relief, ca o efigie; pletele i se lipesc de portiere devenind flăcări galbene, tivite cu roşu, ce înconjoară roţile din spate, sfârşind în fum şi scântei; femeia-maşină aleargă pe şoseaua aglomerată înghiţind tot ce întâlneşte în cale: turisme, oameni, câte o vacă ce paşte alene pe şanţ, iarbă, găini, biciclete, o roabă uitată în faţa porţii, copaci, porci legaţi de ţăruşi, la marginea câmpului, cărucioare, cai, câteva lopeţi, câini, căruţe, două târnăcoape lăsate de izbelişte de lucrătorii de la „drumuri”, raţe, un zmeu de hârtie, flori, motociclete, praf şi bucăţi de „carosabil” proaspăt renovat; pe măsură ce le îngurgitează nesăţioasă, creşte în volum, iar în pântecele ei, devenit transparent, sunt amestecate: faruri oarbe, spinări de oameni, ghemotoace vegetale de provenienţă greu de identificat, feţe schimonosite, banchete sfâşiate, membre răsucite în chip nefiresc, portiere atârnând de o singură balama, agăţate de schelete metalice contorsionate, copite desperecheate, de animale, oglinzi retrovizoare rătăcite printre crengi, parbrize pliate, bucăţi de lemn, ochi mari, gelatinoşi, clipind alene, înecaţi în magma în care începe să se dizolve conţinutul hidos al abdomenului mastodontului; şoseaua a devenit prea îngustă pentru arătarea hibridă ce înaintează acum pe câmpul ce o mărgineşte, aspirând, lacomă, casele, sorbind fântânile, suflând foc şi fum peste holde; suprafaţa bizarei alcătuiri se vălureşte uşor; apar pete întunecate ce se întind una spre alta, chemându-se parcă, sfârşind prin a se uni; în curând, conglomeratul cu foamea potolită este acoperit de o carapace plumburie cu reflexe argintii, din care ochi curioşi iscodesc împrejurimile; are, acum, forma unei broaşte ţestoase, cu capul şi picioarele retrase în carapace; raze fosforescente izbucnesc din găvanele ameninţătoare, brăzdând pământul pârjolit şi cerul neprietenos; se ridică încet de pe sol, apoi zvâcneşte cu viteză incredibilă şi se fixează pe bolta întunecată, ca un magnet pe fundul unui ceaun întors cu faţa în jos; veghează de acolo -cu lumini reci, pulsând circumspect- pustiul dezolant şi încremenit din jur. Silueta ciudatului angrenaj se pune din nou în mişcare; corpul i se alungeşte, două aripi ţâşnesc din învelişul compact, abdomenul este străpuns de gheare puternice, luminile i se adună şi se rotunjesc în ochii fără pleoape, carapacea sfâşiată se agaţă de trup sub formă de pene aspre; se apropie cu viteza fulgerului şi se aşează cuminte la picioarele unui bărbat care o filmează; ciuguleşte câteva firimituri căzute din cornul unui copil speriat de apariţia neaşteptată; e doar o vrabie cerşetoare; se apropie, cu ţopăituri vesele, de roata unei maşini oprite la marginea trotuarului, ciupeşte de câteva ori suprafaţa rugoasă, neagră, stropită cu noroi, apoi se înverşunează asupra ventilului, în care îşi înfundă ciocul; o pasăre care soarbe aer cu paiul, aceasta este imaginea care umple acum ecranul; cauciucul se chirceşte, ca o mască golită de conţinut, ce a fost scoasă în grabă de pe figură, se fluidizează şi dispare în pliscul devorator, urmat de întregul autoturism, absorbit de o foame uriaşă; pasărea pare mulţumită pentru moment; priveşte spre noi cu ochi galben-verzui ce-şi dizolvă irisul în albul corneei brăzdate de vinişoare roşii, făcând ca doar pupila să ne ofere un reper cât de cât liniştitor.


Ecranul computerului se înnegreşte brusc. Cei doi tineri stau un timp, umăr la umăr, muţi; nedumerire, uimire, neîncredere, aşteptare chinuită.

-Ce părere ai?

Sunetele au ieşit ca din gura unui ventriloc: piţigăiate şi nefireşti. Radu întârzie să-i răspundă; priveşte ca în transă monitorul întunecat; e adus de spate şi îşi ţine palmele lipite între genunchi, de parcă i-ar fi frig.

-Nu-ţi place…

-E… interesant…; ceva simbolic, nu?

-Ia-o cum vrei, spune cameraman-ul, fără chef. Nu m-am gândit la ceva anume când l-am făcut. Imaginile se leagă una de alta după legi care îmi scapă. Uite, de exemplu, văd cum se reflectă, la o anumită oră, lumina în geamul ăla. O „prind”, apoi intru pe computer… „navighez” printre imaginile pe care le-am stocat acolo şi o aşez exact unde îi e locul… Nu ştiu să-ţi explic mai clar… Cred că ar putea face asta orice absolvent de liceu…


Spelbul îl urmăreşte cu interes; ochii îi strălucesc ciudat, buzele i se deschid şi se închid ritmic, ca ale unui peşte care se „îneacă” cu aer. Celălalt acţionează, febril, clapele tastaturii, cu o repeziciune denotând un exerciţiu îndelungat; pe ecran apar imagini disparate, ce se succed cu repeziciune, fără noimă aparentă, abia lăsând timp percepţiei să le înregistreze desfăşurarea; multe dintre ele pot fi reconstituite de Radu doar apelând la memoria de scurtă durată, înşelătoare.


-Mai ai şi altceva? întreabă el, cu ochii pironiţi în monitor.


-Da, mai sunt unele… De exemplu: o poveste de dragoste dintre o Toyota mică şi sfioasă, îmbujorată, şi un Mercedes
mătăhălos, negricios, taciturn… Dau imediat de ea… Ar mai fi… dar asta nu cred că o să ţi-o arăt acum… Şi, da, uite c-am găsit: un pom cu mere ca globurile din bradul de Crăciun… e o lume întreagă în el, un ecosistem, cum ar zice unii, o viaţă nebănuită, cu relaţii neaşteptate între componentele lui: furnici şi alte insecte, viermi, oameni minusculi, o cuşcă de păsări ca o catedrală, pericolul permanent reprezentat de mişcarea frunzelor şi ramurilor, raidul păsărilor de pradă… O să-ţi arăt după aceea femeia-curcubeu, care îşi schimbă culoarea pielii în funcţie de sentimente, de anotimp, de starea sănătăţii… Mai am un ciclu cu gemeni: două fetiţe îmbrăcate cu rochii albe şi având, ambele, mâna stângă în ghips, două bătrâne aduse de spate ca două echere ce măsoară pământul pe care calcă, doi fraţi identici ca trăsături, dar de culori diferite: unul blond, celălalt brunet, de parcă, în uterul mamei, pigmenţii nu s-au amestecat cum trebuie, unul împregnându-se cu auriu, celălalt cu ciocolatiu… nu ştiu să-ţi explic, mai bine îţi arăt…

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. Blanche Neige
    31/01/2010 la 20:27

    @SLVC
    Ti-am zis eu ca o sa fiu buna prietena cu cameramanul asta, ca avem viziuni asemanatoare. Degeaba tot incerci tu sa ne desparti 😈

  2. Florian
    31/01/2010 la 20:31

    Măiculiţă, ce imaginaţie! Ce ciudăţenii îţi populează mintea, iguano! Poate ar fi bine să o laşi mai uşor cu munca. Măcar de drumurile la Păpuşu nu ai putea să scapi cumva?

    Staaaai, iguano, lasă linguroiul că am glumit. Foarte mişto fragment, pe bune. Aş spune că m-ai dat pe spate, dar mi-e că-ţi dau cine ştie ce idei.

  3. melami
    31/01/2010 la 21:59

    @Alba
    Pe cât punem pariu că reuşesc? Nu uita că la mine e pixul… 🙂
    @Flo
    Ei, că nu te-am mai văzut eu dat pe spate! 😉

  4. Laura
    01/02/2010 la 20:19

    Gata, m-am reactualizat cu romanul… noi personaje. Interesant cameramanul asta… is curioasa sa vad legatura cu porumbeii 🙂

    Sefa, azi n-ai bagat nici un episod nou! pls 🙂

  5. melami
    01/02/2010 la 20:31

    Ba da, fată. Cameramanul (17)!
    Dar, poate mai bag unul, ca premiu pentru cei perseverenţi, pentru că ţin să vă anunţ că tocmai aţi trecut proba de foc a romanului. Mi-era teamă că nu veţi avea răbdarea să citiţi fragmentul acela greoi cu „filmul” cameramanului. Uite că aţi reuşit! Felicitări! 🙂

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: