Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb – Cameramanul (15)

Dublu orb – Cameramanul (15)

30/01/2010

-Ce să-mi iasă?!… Nimic, e hobby-ul meu, şi atât. Nu m-am gândit niciodată la asta… Le fac pentru mine… mă relaxează, mă ajută să văd altfel lumea, s-o înţeleg…


-În locul tău, aş face ceva cu filmuleţe alea.

-Ce?

-Le-aş trimite la un post de televiziune. Sau la o firmă de publicitate. Trebuie să existe persoane interesate de chestiile astea… Până la urmă, orice poate fi valorificat dacă ştii să-ţi vinzi produsul. Piaţă există, trebuie doar să…

-Nu mă interesează aspectul ăsta, îi retează Cristo vorba cu neaşteptată asprime. Ţi-am zis că le fac doar pentru mine… Mai intervine aici şi alt aspect: nu ştiu dacă e legal să folosesc imagini ale unor persoane sau ale lucrurilor care le aparţin, fără acordul lor.

Pe faţa spelbului se lăţeşte un zâmbet ce-i dezveleşte dinţii mărunţi, cu incisivii uşor încălecaţi.

-De asta m-aş putea ocupa eu. Mă pricep. Am rezolvat situaţii mai complicate decât… Nu ştiu dacă ţi-am povestit, am lucrat, vara trecută, pe litoral, la un turc… Să vezi ce chestie a trebuit să…

-Nu ştiu, să mă mai gândesc, spune cameraman-ul, neluându-i în seamă începutul de confesiune.

Interlocutorul lui pare a-şi fi pierdut brusc orice interes. Ce mama dracului, el se oferă să-l ajute, şi blegul ăsta nici nu are răbdare să-l asculte, să vadă cât de priceput este să vândă castraveţi grădinarului! Un loser… Se uită prin sală plictisit, căutând, din ochi, ospătăriţa. Fata blondă, cu părul strâns într-o coadă anemică, îl observă; se apropie de ei şi pune pe masă nota de plată. Radu plăteşte cu o bancnotă mototolită, fără să se uite peste petecul de hârtie mâzgălit; avusese destul timp să facă socotelile în timp ce-l aştepta pe „aiurit”.

-Cât îţi datorez?

-Nimic. La banii tăi… De-aia mă şi mir: faci o muncă de tot căcatul, rişti să te ia orice nesimţit la bătaie, da’ te mulţumeşti cu un salariu de toată jena. Şi când îţi oferă cineva, în sfârşit, o afacere, faci nazuri… Cine ştie… poate că nu fac doi bani filmuleţele tale… Ce s-ar putea scoate din imaginile alea de fierotenii, scaune, numere de înmatriculare, ţevi de eşapament… am cam văzut eu ce filmezi…

Se pare că a atins un punct sensibil, căci colegul lui sare ca ars:

-O să ţi le arăt, şi o să vezi că nu-i aşa… Ştii ce, spune el după un moment de reflecţie, hai cu mine. Nu le-am arătat nimănui până acum. Or să-ţi placă, sunt sigur… adică aşa cred; mie…

-Cu o condiţie: dacă e ceea ce-mi trebuie, te laşi pe mâna mea. O să iasă bine, fii sigur; tu te ocupi de partea artistică, eu de cea bănească; trebuie să trăiască şi artiştii din munca lor, nu? adaugă el râzând sâsâit.

Celălalt e cuprins din nou de îndoială; de când lucrează împreună cu el, Radu a ajuns să recunoască umbra care i se întinde pe faţă şi felul în care îşi muşcă buza inferioară când are dubii asupra unui lucru.

-Bine, lasă… vedem noi după… Poate că ai dreptate: or fi doar prostii, sclifoseli de domnişoară preţioasă.

Ce ţi-e şi cu artiştii ăştia; suciţi ca naiba!

-Auzi, nu vrei să mai bem ceva? Eu parcă simt nevoia.

-Comandă-ţi tu, mie nu-mi trebuie. Mi-a ajuns ceaiul ăla.

Radu îi face semn fetei blonde să aducă încă un pahar de vodcă.

-Acum de ce ai întors-o, din nou? spune el. Parcă stabilisem că le vedem şi abia după aia vom hotărî dacă e ceva de făcut. Dacă nu te-aş şti, aş crede că ţi-e frică.

-Poate că ai dreptate… Ţie nu ţi-ar fi?… Faci ceva doar pentru tine, pentru uzul personal, cum s-ar zice, şi te hotărăşti deodată să-l arăţi unei persoane care poate că nu are sensibilitatea ta… vreau să spun, care are altfel de sensibilitate… e ca şi cum aş da cuiva să-mi citească jurnalul… nu c-aş avea aşa ceva… adică, pot spune că filmele pe care le fac sunt ca un fel de jurnal… în ele îmi permit să fiu sincer cu mine… uneori, când nu pot accepta ceva, sau nu înţeleg, ajung să… transfigurez realitatea… poate că-i pretenţios spus…

Radu îşi înmoaie buzele în vodcă. Faţa lui este în stare de maximă, binevoitoare şi evidentă recepţie.

-Povesteşte-mi totul! Mă interesează. Vreau să te cunosc mai bine înainte de a vedea „materialul”.

-Păi, cred că a început din copilărie. Ai mei mă lăsau mereu singur; când nu erau la serviciu, dădeau fuga la ţară să îi ajute pe bunici la muncile câmpului. Nu mă lăsau afară, să nu mă „strice” derbedeii. Drept e că nici mie nu-mi prea plăcea să mă joc cu vecinii mei „de-a indienii” sau de-a „Bruce Lee”, sau alte bazaconii din care ieşeau de multe ori cu capul spart sau cu picioarele rupte… Preferam să stau în faţa televizorului şi să devorez imagini. Tatălui meu i s-a repartizat un TV-color de la întreprindere; era muncitor fruntaş. „Color” e-un fel de-a spune; în afară de alb-negru, predominau albastru şi roşu… buzele femeilor erau mov, feţele roz-bleu… Stăteam ore în şir cu ochii pironiţi pe ecran; de-aia am şi fost un elev mediocru: n-aveam timp să învăţ; mă uitam la orice: documentare, filme, reportaje, muzică, telejurnale. Când se termina programul la noi, treceam pe unguri; improvizase ăl bătrân o antenă cu care reuşeam să-i prindem. Imaginea era destul de neclară, plină de purici… apropiam pleoapele astfel încât între ele să nu rămână decât o fantă îngustă şi transformam imaginile în altceva: un perete cu igrasie devenea Hoover Dam, o pasăre care zbura se schimba într-un avion de luptă… lucruri de genul ăsta. Când închideam televizorul, lumea din jur mi se părea cenuşie, ca fotografiile alea de tip „ceramică”, de pe pietrele funerare. Realitatea-sepia! Parcă nu reuşeam să disting clar culorile. Ai mei m-au dus la oftalmolog: credeau că sufăr de daltonism. Doctorul a spus că, din punctul lui de vedere, totul e în regulă, dar că poate n-ar fi rău să mă ducă la un psihiatru… Am încercat de atunci să fiu mai atent când erau în preajma mea, să nu-i mai aduc mamei oala roşie când mi-o cerea pe cea galbenă, de exemplu… M-au lăsat în pace de atunci; s-au resemnat cu gândul că au un copil neatent, poate că şi un pic slab de minte…

-Ei lasă, nu eşti prost, îl contrazice Radu, râzând sâsâit. Aiurit, da.

-Poate că nu sunt, admite Cristo. Am reuşit totuşi să termin fără probleme liceul. Din banii pe care i-am primit la absolvire mi-am luat o video-cameră şi un calculator. De fapt, eu am pus doar o parte; restul: taică-meu… Credea că vreau să dau admitere la „Institutul de Teatru şi Cinematografie”. Am şi dat, mai mult ca să îi fac pe plac, dar nu eram pregătit suficient. De fapt, nici nu mă prea interesa aşa ceva… Nu voiam decât să fiu lăsat în pace, să pot filma şi mixa după cum mă tăia capul. Am făcut câteva chestiii interesante în perioada aceea, o să ţi le arăt. Oricum, până la urmă, bătrânul a pus piciorul în prag: că aşa nu se mai poate, că sunt un neisprăvit, un parazit, că el, la vârsta mea… ştii tu, „drăgălăşenii” de-astea, părinteşti. Nu zic că nu avea oarecum dreptate; din punctul lui de vedere, bineînţeles. Ca s-o scurtez, mi-a găsit slujba asta; îl ştia pe patron de când lucrau împreună, la fabrică… Ştiu că mă consideraţi un fel de handicapat, un autist…


-Nici vorbă, sare Radu ca ars. Ţi se pare. Eu, unul…

-Păi nu spuneai tu, mai înainte, că o să ceri să fii mutat în altă echipă?

-Asta am zis-o numai aşa, la plezneală. Îngheţasem acolo, lângă tine. Acum e altă situaţie: suntem parteneri, nu-i aşa?

Celălalt scoate din buzunarul de la piept o cârpă ce imită pielea de căprioară, îndepărtează husa aparatului şi începe să-l şteargă tacticos, depistând pete doar de el observate. După câteva minute, îşi contemplă mulţumit „opera”, înveleşte video-camera şi o adăposteşte între mâinile subţiri ca pe un pui de vrabie căzut din cuib.

-Suntem, nu-i aşa? repetă colegul lui, stăpânindu-şi cu greu surescitarea.

-Suntem, admite, după un timp, Cristo, fără prea mare tragere de inimă.

-Atunci, hai să mergem. Mai tragem o tură prin parcare şi o ştergem la tine, să-mi arăţi „materialul”.

Cei doi se ridică, cu hârşâit de scaune, şi o iau agale spre ieşire. Priviţi din spate, par a fi traşi la indigo: înalţi, subţiri, inconsistenţi în aerul fumuriu al încăperii. Doar însemnele aurii ale firmei, decupate pe spatele siniliu al vestelor, le marchează înaintarea poticnită spre dreptunghiul luminos ce se deschide în lumea îngheţată de afară.

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. 30/01/2010 la 13:46

    Greu să tratezi cu creatorii, sunt plini de fiţe!…

  2. melami
    30/01/2010 la 16:23

    Da, mai cunoaştem noi pe câţiva, părinte! 🙂

  3. Florian
    30/01/2010 la 18:42

    Exact ce spuneam ieri, ni se pregăteşte un Blow up în variantă românească. Intr-unul din filmuleţe, spelbul descoperă pete de sânge pe bancheta unei maşini. In filmuleţ apare şi numărul de înmatriculare al maşinii, iar de aici şi până la arestarea Veronei nu mai e decât un pas. La interogatoriu, Verona cedează şi dezvăluie locul unei gropi commune, unde vor fi găsite 697 de schelete. Este tot ce a rămas din fostele amante ale lui Igor.

  4. Florian
    30/01/2010 la 18:44

    *comune, nu commune (idiotul ăsta de calculator îmi corectează toate cuvintele după ortografia limbii engleze).

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: