Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (13) sebrei de data asta! :)

Dublu orb (13) sebrei de data asta! :)

28/01/2010

M-a sunat, după câteva zile, şi mi-a cerut să ne vedem, folosind un pretext cât se poate de transparent: o altă carte. Am acceptat, ştiind că mă aflu la adăpost de farmecul lui ambiguu, dar dorind să-l cunosc mai bine, dată fiind curiozitatea iscată de biografia citită. Ştiam de pe acum că mă place, şi eram curioasă să-l văd folosindu-şi arsenalul de Don Juan; mă documentam, cum s-ar spune. A apărut la întâlnire fluturând demonstrativ un roman cu paginile îngălbenite, parţial tăiate, de pe timpul când una dintre plăcerile lecturii era să le desprinzi cu coup-papier-ul, apoi, o dată terminate, să le dai la legat în piele. Îmi era clar că despre această carte necitită nu aveam să discutăm vreodată, decât poate doar dacă aş fi avut chef să-l persiflez.


Mi-a întins obrajii să-i sărut, ca un vechi prieten. Am făcut-o, fâstâcită, simţindu-i after shave-ul, cu care se dăduse din belşug, amestecat cu o boare de transpiraţie. „M-a traversat un val de dorinţă”, ar scrie o autoare de romane cu coperte evocând scene fierbinţi de amor. Oricât aş încerca, nu îmi vin în minte alte cuvinte ca să descriu ce am simţit atunci, deci, le voi folosi pe acestea, cerându-mi scuze pentru împrumutul neautorizat. Mirosul de transpiraţie proaspătă şi parfumată m-a scos întotdeauna din minţi. Nu am ce face, sunt o persoană olfactivă în primul rând. Bine că nu ştiu mulţi acest lucru, altfel m-ar putea „cumpăra” cu o sticlă de apă de colonie fină, cu o mâncare apetisantă, cu izul de aer prăfos şi umed al unei pivniţe sau cu mireasma de levănţică pe care o emană pastilele anti-molii; mă şi văd în postura unui câine pavlovian sau ca personaj al unui film de Woody Allen, eventual în Ce nu ştim despre sex, dar nu avem curajul să întrebăm…

Mi-a dat cartea-pretext. Am luat-o şi, nearuncându-i decât o privire voit fugară, am pus-o în geantă. Semnificaţia acestui gest trebuia să sară în ochii oricui, deci nu-i putea scăpa: „Ştii că ştiu că ştii că ştiu…” Şi-a comandat o sticlă de vin pe care a băut-o pe îndelete, în aproape două ore, lungind cât se putea această activitate care, în alte situaţii, nu i-ar lua decât cel mult un sfert din acest timp. Nu-mi amintesc despre ce am vorbit atâta amar de vreme; ştiu doar că frazele lui erau spumoase şi bogate; nu-i de mirare că simţeam cum mă ameţesc şi îmi dispare inhibiţia. Din când în când, puncta discuţia cu anecdote, la început din cele fine, apoi din ce în ce mai îndrăzneţe, fără a depăşi însă pragul decenţei, făcându-mă să râd în cascade pe care apoi le parodia cu blândeţe; nu ştiam că am un râs ciudat, în secuse de câte trei, care se pare că-l amuzau… Conversaţia cu el mă relaxa, semn că nu-l mai simţeam ca pe o ameninţare a seninătăţii şi cuminţeniei mele. Puteam, deci, să fim prieteni, ceea ce am şi fost câteva săptămâni. Nu am avut însă înţelepciunea să rămânem doar atât, ci am devenit iubiţi. Cu toate că eram convinsă că îl cunosc destul de bine, nu ştiu care au fost resorturile care l-au împins spre mine. Pe ale mele da: curiozitate, admiraţie pentru cultura lui, atracţie fizică, compasiune pentru tragedia prin care trecea în acea perioadă, satisfacţia de a-l vedea îndrăgostit, şi –dacă era să-l cred- pentru prima dată de foarte mulţi ani încoace, faptul că era fidel unei femei; adică mie, Cenuşăresei.


Poate că ar fi fost mai bine dacă ne-am fi rezumat doar la a face sex, de la început. De fapt, el a încercat asta, dar maniera în care îmi cotrobăia pe sub haine mă făcea să mă simt ieftină, ori eu nu sunt structurată ca o aventurieră; par uşor abordabilă dar sunt greu accesibilă. Poate că maniera mea de a-l îndepărta, când devenea prea îndrăzneţ, a reuşit să-l facă să fie nesigur de puterea lui de seducţie; asta era bine, pentru că se potrivea planului meu. Mai rău era că se părea că sfârşise prin a avea dubii în privinţa potenţei lui; m-a avertizat, voalat, despre aceasta, dar am luat-o ca pe o tehnică de adormire a vigilenţei mele sau de incitare în a intra în competiţia numită: „Punem pariu că nu se poate?” S-a putut. La început, ezitant, moale şi puţin satisfăcător, apoi din ce în ce mai bine, cu scurte recăderi din când în când, datorate mai ales oboselii sau mahmurelii (nu ale mele, evident!), urmate de paroxisme când aveam impresia că dragostea a fost inventată special pentru noi. Ştiam că mă iubeşte; mi-o declarase în fel şi chip, când glumeţ, când cu accente disperate, în proză, în versuri pe care pretindea că le compusese special pentru mine –lucru de care mă îndoiam serios- şi chiar pe note, dar mă nemulţumea să văd cum dispare romantismul, locul lui fiind luat de o rutină plăcută, din care nu credea că este cazul să facem eforturi ca să ieşim. Atunci protestam. În felul meu. Scriindu-i. Nu nimeream întotdeauna tonul potrivit. Uneori doar îl întristam, alteori îl puneam pe gânduri, dar de cele mai multe ori îl înfuriam şi-l determinam să-mi impună o perioadă ucigătoare de tăcere. În felul meu, sub aspectul de mâţă blândă se ascunde o luptătoare tenace. Îl lăsam să se complacă în iluzia că m-a înfrânt, îi acceptam revenirea, apoi îmi luam revanşa cu vârf şi îndesat, până când am simţit că-l obosesc. În fond, voia ceea ce doresc toţi bărbaţii: doar nişte braţe iubitoare, o inimă caldă şi, dacă se poate, puţină distracţie. Ştiam că puteam să-i ofer mai mult decât atât, dar dacă doar la asta jinduia… Îmi era dor de gesturile lui desuete de cavaler al altor timpuri, de felul în care îşi atingea mijlocul frunţii, pieptul şi buzele, înclinându-se, când mă vedea în depărtare, de schimburile de vorbe în doi peri… îmi era dor şi de lucruri pe care nu le trăisem împreună, dacă se poate spune aşa…


Am realizat cât de mult ajunsesem să ţin la el abia în ajunul plecării lui în America. Până atunci, glumisem imaginându-ne cum vom schimba mesaje la orele cele mai imposibile, îmi alesesem –la cererea lui- chiar şi cadoul pe care doream să mi-l aducă de acolo, dar, pusă în faţa iminenţei plecării lui, am simţit că este mai bine să încheiem pe loc totul decât să traversez o perioadă de singurătate care mi se părea cumplită atunci. Nu ştiu ce a fost în mintea mea. Partea raţională din ea saluta această perioadă de respiro de care începeam să am nevoie. Mă descurcam din ce în ce mai greu căutând motive ca să plec de acasă atunci când îmi reclama prezenţa; oficial, eram când la masaj, când la o lansare de carte sau la vernisajul unei expoziţii, uneori doar la cumpărături sau la sala de fitness; dacă o mai ţineam mult aşa, riscam ca Paty să mă considere o parvenită contaminată de snobism şi superficialitate; asta în cazul în care n-ar fi descoperit realitatea stânjenitoare… Un relaş de două săptămâni era exact lucrul de care aveam nevoie, ori eu mă dădeam de ceasul morţii că zilele îmi vor fi pustii şi nopţile eterne.

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. 28/01/2010 la 20:23

    oh, duoamne, da’ rapida mai esti :))

    ia sa ne apucam de lecturat…

  2. Florian
    28/01/2010 la 21:02

    De ce ai repetat primele trei paragrafe, iguano, ascund în ele un mesaj care nu poate fi descifrat din prima?

  3. melami
    28/01/2010 la 21:08

    @Miju
    No, ce să fac şi io! Abia aştept să-mi sugereze cineva că ar fi interesat de urmare… 🙂
    @Flo
    Bravo! Se vede că citeşti! Mi-ar place să spun că era o cursă ca să-i prind pe ăia care doar comentează, dar, în realitate, e o simplă neatenţie. Mersi, consiliere! 🙂

  4. 28/01/2010 la 21:14

    hmmm , exact cand vroiam sa zic si io ca ai gresit si ai pus de 2 ori aceeasi chestie , vine Florian si zice ca cica se ascunde ceva acolo …. ma faci sa ma apuc sa recitesc 😀

  5. 28/01/2010 la 21:15

    Pe se …astept continuarea deja , ca is curios cum se termina toata treaba asta. Sper ca bine ptr amandoi , desi nu prea imi vine a crede

  6. melami
    28/01/2010 la 21:18

    De ce nu? 🙂

  7. Laura
    28/01/2010 la 21:28

    Sefa, pai mai pune si faza cu scrisoarea ca parca prea ai taiat-o in mijloc… bitte, bitte, bitte 🙂

  8. Florian
    28/01/2010 la 21:29

    @lovedemon2006
    Se termină bine, că mor împreună. Scena clasică a veiozei aruncate în cadă de Verona, în timp ce ei se… nu se vede prea bine ce fac, din cauza aburului.

  9. melami
    28/01/2010 la 21:33

    @Laura
    O să par complet neserioasă dacă o fac. Adică, chiar nu pot să mă abţin?! Pe de altă parte, însă, ai dreptate. De fapt, chiar se simte lipsa, dar or să-mi sară alţii în cap că-i stresez. 😉 Şi nu mai e decât un singur fragment din capitol…
    @Flo
    Din cauza fumului, bre. Că fumau acolo… 😉

  10. Laura
    28/01/2010 la 21:35

    Nu sefa, astia nu raman impreuna oricat s-ar iubi. Mai bagi un capitol in care-i desparti. Nu se poate sa fie happy-end, ca doar nu suntem la filmele alea siropoase de dragoste… realitatea e alta, mult mai dura, mai nefericita.

  11. melami
    28/01/2010 la 21:44

    Ştiu eu?!

  12. Florian
    28/01/2010 la 21:48

    @Mel
    Ai dreptate, uitasem că e roman autobiografic. Rectific: nu era abur, ci fum de trabuc.
    P.S. Stiu ce îmi vei răspunde, am deja replica pregătită.

  13. Laura
    28/01/2010 la 21:56

    No, vezi, tocmai ca mai e doar un singur fragment… las ca sar io la ei cu biciul, n-ai vast ce stiu sa aloiesc? Cand incep sa ma-nvart p’aci is mai ceva ca sora treispe 😀

  14. Florian
    28/01/2010 la 22:02

    @Laura
    Mai este un singur fragment din primul capitol, bătăuşo. Dar sora treişpe cine e, sora ta?

  15. melami
    28/01/2010 la 22:07

    @Flo
    Nu ştiu la ce replică te aştepţi, aşa că o să-ţi spun doar: ai dreptate! =))
    @Laura
    Chiar aşa, cine-i sora aia treişpe? Din vreun film pentru adulţi, că aşa pare… =))

  16. Florian
    28/01/2010 la 22:13

    @Mel
    Mă aşteptam să zici că, dacă e roman autobiografic, n-ai cum să mori electrocutată în baie. Aveam pregătit un răspuns de vreo două sute de pagini, în care ea (adică tu) scapă (adică scapi) până la urmă cu viaţă, în ultimul paragraf.

  17. Laura
    28/01/2010 la 22:13

    Nu stiti cine-i sora treispe =)) =)) =)) ?

  18. melami
    28/01/2010 la 22:16

    @Flo
    =)) =)) 😀
    @Laura
    NU, fată!
    Dar am o sugestie pentru tine: ia uită-te tu frumuşel în pagina aia de sus-dreapta, în bandă, intitulată „Dublu orb – Simona”, mai pe la sfârşit! 😉

  19. Laura
    28/01/2010 la 22:30

    „aceeaşi disponibilitate pentru iubire, tandreţe şi vis”. cred ca nici nu mai e nevoie de altceva ca doi oameni sa se simta atrasi unul de altul indiferent de diferentele dintre ei 🙂

  20. melami
    28/01/2010 la 22:34

    🙂

  21. Blanche Neige
    28/01/2010 la 22:41

    Acum m-a pus pe ganduri Simona, zicea ceva de un plan pe care il are… La ce s-a gandit oare? Asta e ca la reclamele alea vechi pentru filme: Simona chiar e indragostita de el, sau pune la cale un plan diabolic?

  22. melami
    28/01/2010 la 22:48

    Cred că vrea să-i ia casa şi averea, pe el să-l facă şoferul ei iar pe Verona, servitoare! 😉

  23. Laura
    28/01/2010 la 23:25

    Dar de ce sa vrea asta? Pana acum nu are nici un motiv: n-o batut-o, nu i-o furat banii, n-o facut-o urata!

  24. melami
    28/01/2010 la 23:27

    Păi nu, că urâtă o făcut-o mă-sa! =))
    E diabolică, bre! Nu aşa zice Alba-neagra?! 😉

  25. Blanche Neige
    28/01/2010 la 23:27

    @SLVC
    Igor, sofer???? La cat de mult bea? Se pare ca Simonei ii place adrenalina 🙂

  26. melami
    28/01/2010 la 23:30

    Ce, n-ai mai văzut de-ăştia la volan?! 🙂

  27. 28/01/2010 la 23:45

    bre năşico, tu ai scris cartea asta, sau e experimentul care vrei să/l faci scriind/o bucată după bucată, în urma comentariilor ?

  28. melami
    28/01/2010 la 23:47

    Am zis de la început: e scrisă deja. Acum, că poate îmi daţi nişte sugestii, şi voi mai schimba ceva pe parcurs… Who knows? 🙂

  29. Laura
    29/01/2010 la 00:00

    Asa sefa, ca sa avem motiv sa citim si pe hartie si sa fim mandri: na, ca io am fost cu comentariul asta sau ariciul sau magarusul sau Blanche 😀

  30. 29/01/2010 la 00:04

    Lauro , io nu mă cam băg, că mi-e frică să nu-i desfinţez personajele la năşica.
    Şed şi asist.

  31. Laura
    29/01/2010 la 00:09

    kekee, mie imi place numele meu, dar „Lauro” nu-mi place absolut deloc. Dar deloc. Ma exaspereaza. Ma enerveaza. Ma indispune. Ma agita. Ma duce-n isterie. CHIARO?

  32. 29/01/2010 la 00:18

    ok , ok , ok , hoooo , că nu ştiam !
    nu am glob de cristal.
    gata !
    ps. bine ca stiu 🙂

  33. 29/01/2010 la 09:16

    Simona trebuia să realizeze asta de la încercările iniţiale de a se întâlni cu el.Plimbatul cărţii şi restul.Şi tot n-am găsit un răspuns la întrebarea ” mai fusese curtată, sau s-a agăţat de primul care i-a acordat ceva atenţie?”

  34. melami
    29/01/2010 la 09:42

    Curtata, da, probabil. Dar aventuri sau legaturi sentimentale, nu prea cred. De altfel, spune despre ea ca pare „usor abordabila dar este greu accesibila”. Sau ca daca ar fi avut experienta in genul asta de abordari, poate ca ar fi stiut sa faca astfel incat intalnirea cu Panduru sa para fireasca sotilor lor.

  35. 29/01/2010 la 10:21

    Melami,
    Mă refeream la faptul că prea i-a „ieşit ” în faţă lui Panduru, gândindu-mă că ori a fost dragoste la prima vedere, ori o disperare a femeii neglijate şi necurtate.

  36. melami
    29/01/2010 la 10:24

    Putem zice si asa, dar cred ca el a facut primul pas evident. Si ea a luat-o in serios. Poate ca nu e straina de reactia ei disperarea femeii neglijate cum spui tu. Din toate cate putin, asa cum e in viata! 🙂

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: