Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (12), la cererea Aurei. Dacă-i musai, pe seară, altul!

Dublu orb (12), la cererea Aurei. Dacă-i musai, pe seară, altul!

28/01/2010

A continuat să-mi descompună romanul în părticele pe care le diseca asemenea unui student medicinist curios şi conştiincios. Unele dintre observaţiile lui erau îndreptăţite, dar altele mi se păreau trase de păr, făcute doar de dragul de a-mi tăia din lungul nasului de scriitoare, neştiind cât de greu îmi era să mă consider ca atare. Oricum, din analiza lui minuţioasă, reieşea că măcar îl citise cu atenţie. Mi-l imaginam cu creionul în mână, făcând adnotările de rigoare, sistematizându-le înainte de întâlnirea noastră, neştiind că nu avea nevoie de aşa ceva, deoarece avea o memorie prodigioasă; am aflat-o mai târziu, când îmi recita sute de versuri şi fredona tot atâtea cântece, când vorbeam despre cărţi şi filme, despre fapte istorice, legende, locuri vizitate etc. Îl ascultam în tăcere, întrebându-mă dacă, găsindu-i atâtea defecte, cartea chiar îi plăcuse, sau spusese aşa doar pentru a mă întâlni. Nu ştiam care dintre cele două variante ar fi de dorit, având în vedere scopul meu. Încă mai cântăream în minte aceste lucruri, când m-a îndemnat să-l contrazic, să spun ceva… Parcă-l auzeam pe tatăl meu, în copilărie, când mă lua la întrebări după ce făceam vreo boacănă: „Zi ceva, nu sta ca proasta!”; mă încăpăţânam să nu-i răspund, ştiind că, odată prostia făcută, degeaba încerci s-o dregi cu explicaţii care sfârşeau prin a-l enerva şi mai tare, făcându-l să-mi aplice corecţii corporale aspre (acum sunt numite „abuzuri fizice”, pe atunci doar „rupte din rai”). Aşa şi acum: de ce să-l contrazic?! Dacă el asta a înţeles şi a simţit din ce a citit, cum să-l conving de contrariul?! „Pledoaria” mea se încheiase odată cu publicarea cărţii. Am biguit ceva despre respectul opiniei celuilalt, dar n-a părut deloc satisfăcut de răspuns, aşa că a trecut mai departe, la ceea ce cred că-l preocupa cu adevărat: cum era cu scenele de dragoste din roman? Erau cumva rodul unei experienţe personale sau doar imaginaţie? Ştiam că mă va întreba aşa ceva; de aceea i-l şi dădusem să-l citească, aşa că măcar de data aceasta aveam lecţia învăţată de acasă. Încerc să redau din memorie ce am spus atunci, deşi probabil că nu voi reuşi cu acurateţea de care ar fi în stare el: „Nu este o carte autobiografică. Nu sunt niciunul dintre personajele ei, dar, în parte, ceva din mine este în fiecare. A nu se confunda opera cu autorul. Unii scriitori practică ficţiunea pură; alţii însă iau fragmente de realitate şi le prelucrează conform cu sensibilitatea lor sau cu mesajul pe care vor să-l transmită. Eu fac parte din categoria a doua mai mult decât din prima.” Deja călcam pe nisipurile mişcătoare ale tentativei de seducţie: lăsam să se înţeleagă că, la o adică, trăisem aşa ceva, chiar dacă nu voiam să recunosc. În realitate, eram doar o nevastă lăsată prea mult timp singură, cu fantasmele ei, dar el nu trebuia să ştie asta. I-am vorbit deci despre inspiraţie, spunând un lucru pe care l-am simţit adeseori:


-Mi se întâmplă, când recitesc, după un timp, ce am scris, să am impresia că nu eu am fost cea care a conceput textul.


-Unii spun că, de fapt, nici nu l-ai fi scris tu.


Zbang!

Ştiam care este sursa acestui zvon: o ziaristă nemulţumită de faptul că Paty o refuzase când i se oferise pe tavă. Pentru un timp, familia noastră a fost ţinta răutăţilor ei gratuite: soţul meu – afacerist veros, eu – un fel de Elena Ceauşescu, copiii – nişte neispăviţi îngâmfaţi şi scandalagii. Când la orizontul –destul de îngust, de altfel- al femeii au apărut alţi inamici care îi respingeau avansurile din simplul motiv că nu le inspira încredere precara ei stare de igienă, s-a repezit asupra lor, vărsând aceleaşi invective în ziarele la care scria. Igor Panduru a fost una dintre victimele ei, aşa că nu înţelegeam de ce, în cazul meu, îi dădea crezare. Mi se părea inutil să-i explic cum s-a ajuns la aşa ceva, şi, dintr-o dată, mă simţeam obosită; mă întrebam ce căutam în acel loc, lângă un asemenea om cu orbul găinilor şi aplecare spre bârfă.

-Poate că au dreptate. În fond, soţul meu are suficienţi bani ca să-mi angajeze un „negru” care să-i facă nevasta celebră. Nu ştiu cum i-aş putea convinge de contrariul. Poate că nici nu vreau s-o fac.

M-a asigurat că el nu se numără printre aceia, dar reuşise să mă rănească, aşa cum va mai face –involuntar, vreau să cred- de multe ori de atunci încoace. A încercat, cu stângăcie neaşteptată, să lege, din nou, firul conversaţiei:

-Ce planuri de viitor ai?

-Nu ştiu. Trebuie să-mi întreb sclavul, i-am răspuns zâmbind strâmb, şi am început să-mi pun în geantă bricheta, ţigările şi ochelarii de soare.

-Ţi-am adus ceva. Nu ştiu dacă te interesează. Este despre tatăl meu. N-am scris-o eu, dar mi s-a spus că este bună, a zis scoţând, dintr-un buzunar al vestei, o carte.

Am luat-o, am răsfoit-o din politeţe; era elegantă cu foile ei cerate şi numeroasele-i ilustraţii; cred că costase o groază de bani publicarea ei; am promis că o voi citi, convinsă fiind, în acel moment, că o voi arunca cât acolo sau o voi aşeza în bibliotecă, la sectorul de frumuseţi inutile de care nu mă apropii decât atunci când trebuie să le şterg de praf. Faţă de ilustrul lui părinte nu simţeam decât un soi de admiraţie abstractă, mult mai interesant părându-mi-se, până în momentul în care mă dezamăgise, fiul cel fluşturatic, strălucitor şi inconsistent.

M-a condus la maşină, mi-a sărutat mâna –din nou, contactul lui umed şi fierbinte m-a luat prin surprindere- şi mi-a ţinut uşa până când m-am aşezat pe scaun. Am pornit în trombă, lăsându-l poleit de apusul de soare, în parcarea care începea să se golească de maşini.

Ajunsă acasă, din nou singură, am simţit un fior ciudat gândindu-mă că am avut ceea ce se poate chema o întâlnire cu celebrul Igor Panduru, şi întrebându-mă ce găseau la el femeile care îi cădeau victime. Altfel trebuia să arate şi să se poarte un Casanova, chiar de provincie, cum era el. Da, era politicos, cel puţin în aparenţă, dar ceva din felul lui de a fi îmi lăsase un gust amar. Mai exact, mi se părea că acoperea -sub crusta zâmbetului perpetuu, mascată de logoree- o lipsă de substanţă, o surpare interioară, o atrofiere a sensibilităţii.


Seara, mai mult din plictiseală decât de curiozitate, am început să citesc cartea, care, spre surprinderea mea, era vie, scrisă alert şi cu talent, exact calităţile pe care le aştept de la o biografie. Din când în când, priveam fotografiile din care zâmbea, la început, un boţ de carne auriu, îmbrăcat în şpilhozeni, apoi un adolescent zdravăn şi uşor infatuat şi, în ultimele, un adult aflat în planul al doilea, întotdeauna primul fiind acaparat de tată. Am terminat-o în două zile, mai ales că autoarea –de altfel fiica vestitului avocat- avusese inspiraţia de a reda scene din viaţa cotidiană a familiei, astfel că, la sfârşit, ştiam deja o groază de lucruri despre familia Panduru, chiar şi data naşterii lui Igor, deşi nu ştiam la ce mi-ar folosi aceasta. Multe nu ştiam pe atunci…

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. Aura
    28/01/2010 la 14:39

    @Mult imi plac barbatii astia care se lauda cu taticu, de parca ti-o tragi cu ta-su nu cu el!(e trecut de 12 :)) Dar vad ca Simona a muscat!

  2. melami
    28/01/2010 la 14:42

    Oare numai de aia? 🙂

  3. Aura
    28/01/2010 la 15:49

    Nu numai de aia, clar ca i-a ramas gandul la vesta lui de pescar. 🙂 Imbraca-l si tu mai bine pe Panduru asta, isi permite, doar e avocat celebru!! Nu fi asa de rea!

  4. melami
    28/01/2010 la 16:46

    Eu l-aş îmbrăca, dar nu se lasă! 😀

  5. Aura
    28/01/2010 la 16:49

    :)))

  6. 28/01/2010 la 18:37

    pai din ce am citit mai devreme , ii place mai mult dezbracat decat imbracat , asa ca nu mai conteaza ce poarta la intalniri , cu cat mai putine , is mai usor de dat jos

  7. 28/01/2010 la 20:07

    Acum nu mi se mai pare o idee grozavă asta cu publicatul pe fragmente.Când am terminat de citit ultimul paragraf, am simţit starea pe care o aveam atunci când eram studentă şi în perioadă de criză acută financiară, cumpăram doar o ţigară pe care o poşteam 2-3 fete, roată, şi abia aşteptam să-mi vină rândul, ca să constat că n-o puteam savura, din pricina puţinului care-mi revenea.
    Aşa şi aici, când să te aşezi mai bine, se termină postarea.

    Din câte am înţeles eu până acum, se pare că Simona a fost cea care propulsat relaţia.Nu a pomenit deloc Simona în povestirea ei, dacă mai fusese curtată până la Igor, sau s-a agăţat de el, doar pentru că la petrecerea iniţială i-a făcut avansuri.

  8. 28/01/2010 la 20:11

    Uite și următoarea parte, după care mai urmează o postare, mâine, și se termină capitolul, deci si supense-ul! 🙂

  9. 28/01/2010 la 20:42

    dat dracului panduru asta:))…smecher de firea lui, numa ca incearca sa faca ceva si uneori clacheaza…nu inspira si acel aer de gentelman si de charm chiar daca o arata 🙂 e grele cu chestiile astea :))

    da tipa aia se pare ca nu o fost greu sa ii cada la pat:)) era o munca mult prea usoara:)) si unii barbati, in lipsa de ceva, accepta si asa ceva :p ca doar si soricelu mai schimba gaura;))

  10. melami
    28/01/2010 la 21:48

    Măi, tu aşa-l vezi?! Ca pe un… „şoricel” amator doar de găuri?
    Poate că aşa şi e! 😉

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: