Prima pagină > Dublu orb > Dublu orb (11)

Dublu orb (11)

27/01/2010

Trecuseră câteva zile de la petrecere şi nu mi-l puteam scoate din minte. Ca întotdeauna în asemenea situaţii, uitam lucrurile care mă împresionaseră neplăcut, în schimb mi le aminteam pe acelea care îmi înflăcărau imaginaţia. Mi-ar plăcea să spun că am cedat unui impuls de moment atunci când am luat un exemplar din romanul pe care mi-l ceruse, i-am scris o dedicaţie politicoasă, dar destul de echivocă pentru a-l incita (dacă îl interesam), dar a nu mă face de râs (dacă îi eram indiferentă), şi am strecurat o carte de vizită între paginile lui. În realitate, gestul meu a fost premeditat până în cele mai mărunte amănunte. Acţionam conform unei logici simple: în condiţii normale, bărbatul acesta putea avea aproape orice femeie din oraş; mă informasem discret şi aflasem că, odată atins scopul, se plictisea destul de repede de cele care îi cedseră şi le părăsea, reuşind ca prin minune să nu le transforme –decât cu rare excepţii- în inamice. Trebuia să găsesc, deci, o modalitate de a-i capta atenţia într-un fel pe care nu-l folosiseră altele; una care să-i menţină interesul şi după ce va fi trecut atracţia iniţială. Singura calitate apreciabilă în ochii lui: eram scriitoare, iar cărţile mele îi plăcuseră. Poate că Simona Frumuşelu nu avea şanse prea mari în faţa lui, dar romanciera S. Delamona, da. Să lucrăm deci cu materialul clientului! Poate că nu-mi va ieşi un haute couture, ci doar un acceptabil prêt à porter, dar merita să încerc, chiar dacă nu ştiam încă până unde eram dispusă să merg; câţiva paşi voiam totuşi să fac alături de el, ca apoi să mă opresc înainte de a se ajunge prea departe.


Am găsit adresa cabinetului de avocatură, în cartea de telefon, şi m-am prezentat, machiată subtil şi mirosind a Exotique, la recepţie, unde trona o tânără brunetă, bine făcută, cu o expresie uşor tâmpă, care îşi petrecea timpul scoţându-şi punctele negre de pe nas. Şi-a întrerupt activitatea „intelectuală”, cu oarecare ţâfnă, şi m-a anunţat că „şefu’ este plecat pentru câteva zile din localitate”. Am respirat uşurată, gândind că este un semn că soarta a vrut să nu dau de el. Tot bătusem drumul până acolo, aşa că am pus cartea pe masă şi am rugat-o să i-o înmâneze, când se va întoarce. S-a uitat cu suspiciune la pachetul ambalat ca un cadou, de parcă ar fi fost o bombă, şi m-a anunţat că va trebui să revin ca să i-l dau personal, pentru că domnul Panduru nu permite etc. Mă simţeam ca atunci când „atenţia” oferită din suflet îmi este refuzată de un medic care a salvat viaţa cuiva drag mie. Deodată, cartea aceea îmi devenise străină şi ostilă, iar eu nu eram altceva decât o persoană dubioasă care încerca să strecoare unor oameni onorabili un obiect de provenienţă suspectă. Am părăsit, pleoştită, cabinetul mobilat în stil minimalist şi pe femeia care îşi reluase activitatea din care o întrerupsesem. Eram convinsă că nu putea fi decât amanta lui; numai astfel îmi puteam explica suficienţa şi ostilitatea ei prost ascunse. Poate că această bănuială m-a făcut să-l caut din nou, peste o săptămână. Voiam cu tot dinadinsul ca individa să vadă că patronul (şi iubitul?) ei mă tratează cu respect şi curtoazie, s-o fac astfel să-şi vadă lungul nasului. Sunt uneori şi aşa, deşi nu mă mândresc cu asta…


Când am reuşit, în sfârşit, să-l găsesc la cabinet, mi s-a părut că vizita mea l-a luat prin surprindere. „Nu-i de mirare, probabil că nu-şi mai aduce aminte mare lucru din cele discutate”, mi-am spus, şi i-am reîmprospătat memoria, cât am putut de concis. I-am dat cartea şi am făcut cale întoarsă, uşurată că reuşisem să nu mă bâlbâi sau să mă înroşesc. M-a sunat a doua zi, pe numărul de telefon de pe cartea de vizită –o găsise deci!- şi mi-a spus că parcursese jumătate din roman; îi plăcea! Urma să revină când îl va termina. Îmi venea să zburd de bucurie. Mi-a scăpat, ca în filmele cu adolescenţi, un „Yes!!!”, apoi m-am uitat în jur să văd dacă nu m-a auzit cineva strigând ca o besmetică. Bucuria mi-a fost însă de scurtă durată. După viteza cu care citise prima parte, mă aşteptam să nu treacă mai mult de două sau trei zile până când mă va rechema. N-a făcut-o. Trecuse o jumătate de lună de la ultimul apel. Era posibil să o fi lăsat baltă, plictisit. Sau să nu-i fi plăcut felul în care am continuat. Sau să nu-i plac eu, de ce să nu recunosc că-mi trecea prin minte şi aşa ceva. Şi totuşi, îmi transmisese unele semnale… Cu câte altele n-o fi procedat la fel?! Câtor femei nu le spusese oare fraza cu care mă surprinsese la petrecerea aceea înfierbântată? Doar că ele nu o luaseră ad litteram ca mine!


Eram destul de intrigată şi nemulţumită de tăcerea lui, dar –poate că tocmai de aceea- ideea nebunească de a încerca să-l seduc folosindu-i înclinaţia pentru literatură era din ce în ce mai tentantă. „Când îţi pui în minte ceva, eşti de o încăpăţânare rar întâlnită. Nu mi-ai lăsat nicio portiţă de scăpare”, mi-a spus cândva, mult mai târziu, când ne rememoram începuturile.


I-am scris un mesaj de aducere aminte, ştiind că politeţea îl va obliga să-mi răspundă. (Dacă nu ar fi reacţionat, aş fi abandonat acest plan păgubos. Cred în semne.) A făcut-o imediat. Începând de atunci şi până când am devenit iubiţi, viteza cu care reacţiona m-a prins mai mereu pe nepregătite. După aceea, se pare că i-am luat-o înainte. Măcar cu atât să mă laud şi eu!…


Prima întâlnire. Eu – rochie nouă albastră, pantofi cu toc, păr aruncat „neglijent” peste umeri (mi-a luat aproape două ore până să obţin acest efect!), parfumată cu apa de colonie care îmi poartă noroc; primăvară târzie, dar totuşi primăvară. El – pantaloni de tercot uşor sifonaţi, polo cafeniu şi vestă de pescar, cu multe buzunare; maro cu ocru, verde şi kaki… venise toamna deja?! Până atunci, îl văzusem doar în spaţii închise. La lumina zilei, părea mai ofilit decât mi-l aminteam; era tuns proaspăt, probabil chiar în ziua aceea, tâmplele îi erau scobite şi pielea pământie parcă prea întinsă pe pomeţii înalţi. Mi-a trecut chiar prin minte gândul că dacă tot urma să-mi bat cuie în tălpi, aş fi putut alege pe cineva care să arate cel puţin la fel de bine ca Paty. Aş fi dat înapoi, dar deja mă văzuse şi se îndrepta spre maşina mea, cu paşii lenţi şi legănaţi pe care îi ştiam deja. (Abia acum realizez că oricât de presat ar fi, nu l-am văzut niciodată mergând altfel, de parcă ritmul acela îi este dictat direct de energia moleculelor lui.) M-a dus într-un loc unde mai fusesem şi în alte dăţi, cu soţul meu, şi mă rugam lui Dumnezeu să nu dau acolo de el sau de vreun cunoscut. Cum restaurantul era aproape plin, nu aveam cum verifica acest lucru, aşa că mi-am pus ochelari de cal şi mi-am spus: „Fie ce-o fi! M-oi descurca eu într-un fel!…” În fond, aşa cum luasem masa sau doar câte o cafea, de nenumărate ori, cu prietenii mei, în diverse restaurante sau baruri, nici acum n-ar trebui ca acest lucru să fie interpretat altfel. Realizam însă că ştiam că, de data aceasta, era altfel, fie şi doar pentru că nu spusesem nimănui că mă întâlnesc cu Panduru. Poate că, dacă aş fi fost mai versată în asemenea chestiuni, aş fi reuşit să fac ca întâlnirea noastră să pară firească chiar şi soţilor noştri. (Un alt aspect asupra căruia nu am reuşit să ne punem de acord, de-a lungul timpului, a fost părerea despre gelozia partenilor de viaţă. Igor considera că Verona se temea, din prea mare dragoste, că l-ar putea pierde, în timp ce Paty era indiferent în legătura cu mine; eu eram convinsă că nevasta lui reacţionează aşa doar din orgoliu, în timp ce pe soţul meu l-ar răni de moarte să ştie că iubesc pe altcineva în afară de el. Deh, fiecare se consideră a fi buricul pământului!) Când l-am văzut salutând, în dreapta şi-n stânga, dând mâna cu o groază de oameni, m-a fulgerat gândul că m-a adus în acel loc doar ca să mă compromită, să vadă cât mai multă lume ce fel de femeie sunt atâta timp cât mă întâlnesc cu un tip ca el. Cu timpul, aveam să-mi dau seama că, dată fiind meseria lui, nu exista un loc din oraş, sau chiar din împrejurimi, în care să nu se întâlnească, din întâmplare, cu un cunoscut.


Nu-i de mirare că, roasă de aceste bănuieli, am reuşit cu greu să-mi dezleg limba, dar –încurajată de atitudinea lui relaxată- după nici zece minute, îl chestionam cu aviditate, dorind parcă să ştiu totul despre el, cât mai rapid, pentru că era puţin plauzibil că voi avea curajul de a îl mai întâlni în asemenea condiţii de expunere publică. Odată aşezaţi la masă, nu mi s-a mai părut atât de ponosit ca înainte; probabil că –instalat într-un spaţiu care îi era familiar- îi dispăruse crisparea, iar lumina blândă, de interior, nu-i mai sluţea faţa. Întrebările mele trebuie să i se fi părut ciudate, puerile şi indiscrete („Ce simţi când trebuie să aperi pe cineva de a cărui nevinovăţie te îndoieşti?”, „Te-ai ataşat vreodată de vreun client mai mult decât îţi permite etica profesională?”, „Cum ai simţit că te afectează celebritatea tatălui tău?”, „În forul tău interior, te consider cel puţin egalul lui?” ş.a.); îmi răspundea, câteodată amuzat, alteori evaziv, dar, de cele mai multe ori, cu onestitate, luând o pauză de gândire înainte de a deschide gura. Trecuse aproape o oră, şi noi nu ajunsesem încă la „cestiune”. A sesizat că mă uit discret la ceas, aşa că a atacat subiectul care constituia pretextul plauzibil al prezenţei noastre acolo: cartea mea. După ce a recunoscut evoluţia faţă de precedenta, a remarcat:


-Scrii prea mult despre mediul de afaceri, şi asta nu prea interesează pe un cititor de romane. În locul tău, m-aş fi axat mai mult pe povestea de dragoste.


Romanul meu mustea de iubire; editorul fusese cel care îmi sugerase să diluez povestea celor doi într-o realitate mai puţin romanţioasă, altfel ar fi devenit greţos de dulce. Cum să-i spun că scrisesem aproape la comandă fragmentele care nu-i plăcuseră? I-aş fi dat dreptate, într-un fel. Economia unei cărţi însă cere şi astfel de sacrificii. Şi-apoi, elaborarea acelor capitole despre o lume pe care nu o cunoşteam în mod direct mi-a oferit ocazia de a sta mai mult de vorbă cu Paty, şi chiar de a-l înţelege mai bine. Chiar şi doar pentru atât, meritase să scriu acele lucruri care îl plictiseau pe „cititorul Igor Panduru”.

-Eroii mei nu trăiesc într-un univers închis, am spus, deşi eram, şi sunt convinsă de contrariul: tocmai prin aceasta se deosebeşte viaţa îndrăgostiţilor de cea a oamenilor neatinşi de acest morb.

Anunțuri
Categorii:Dublu orb
  1. Laura
    27/01/2010 la 21:06

    Mie imi place la romanul asta, ca descrie p.d.v. al lui si si al ei. Sigur trebe sa mai citesc o data, sa vad mai biine cum gandeste el si ea. Ce emotie pe ea… hihihi

  2. Florian
    27/01/2010 la 21:37

    Bag samă că Igor ăsta este curvetele oraşului, iar Simona ştie dinainte cu cine are de-a face. Când vrea să se combine cu o paraşută vestită, un bărbat nu îşi face planul să îi cucerească inima şi să şi-o păstreze de iubită. La femei văd că-i altfel.

  3. melami
    27/01/2010 la 21:40

    @Laura
    N-ai trăit niciodată aşa ceva? 🙂
    @Flo
    Păi, atracţia contrariilor! 🙂

  4. Laura
    27/01/2010 la 21:48

    Emotia primei intalniri? Ba da 😉 Si e frumos… cateodata iese chiar altfel decat te astepti, dar e bine cand se termina cu bine… da, ce sentiment frumos… pacat ca-l traim asa de putin… sau poate de asta se incurca Igor cu atatea, traieste emotia asta mai des hihihi

  5. melami
    27/01/2010 la 21:49

    Uite o explicaţie mai indulgentă cu bietul avocat! Nu m-am gândit la asta până acum. 🙂

  6. Aura
    27/01/2010 la 21:57

    De atata emotie se imbraca cu vesta de pescar!!!

  7. melami
    27/01/2010 la 22:04

    Păi, dacă era pescuitor în ape tulburi… 😉

  8. Florian
    27/01/2010 la 22:14

    @Aura
    Probabil că vesta aia îi poartă noroc la pescuit, se agaţă uşor peştoaicele în undiţă 😛

  9. Florian
    27/01/2010 la 22:18

    Am observat un lucru, iguano. Si aici, dar şi pe alte bloguri, se nimereşte de multe ori să spunem cam acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte. Ce înseamnă amprenta vremurilor în care eram amanţii celebri de pe DC! Oare la fel o să se întâmple şi cu Simona & Igor?

  10. 27/01/2010 la 22:27

    Retorica feminină interioară e pur şi simplu fascinantă. Simplă şi totuşi complexă şi completă. Iar atenţia pentru detalii te face să parcurgi rândurile, în acelaşi ritm cu trăirile descrise.

  11. melami
    27/01/2010 la 22:34

    @Flo
    „Prima iubire nu se uită niciodată!” Nici a doua. De la a treia încolo nu mai e iubire. E obişnuinţă! 😉
    @Ada
    Mulţumesc de apreciere! 🙂

  12. Florian
    27/01/2010 la 22:37

    Aura şi Ada Rus trebuie să cadă la pace, cine scrie introducerea şi cine postfaţa. Mai rămâne problema coperţilor şi treaba-i rezolvată.
    PS Nu săriţi să mă corectaţi cu coperţile, pentru că ultimul DEX introduce şi varianta asta, pe lângă cea de coperte. Iar mie unul mi se pare că sună mai româneşte „coperţi”, ca şi „căpşuni” (mai nou, şi forma asta e permisă, nu numai cea de „căpşune”).
    Hai că v-am făcut capul mare 😛

  13. melami
    27/01/2010 la 22:39

    Iote că avem şi consilier dex-at! 😉

  14. Florian
    27/01/2010 la 22:39

    @Mel
    Adică tu şi yoyo aţi fost iubiri, iar după voi am rămas doar cu obişnuinţa? 😦

  15. Laura
    27/01/2010 la 22:41

    Maga, dar la capitolul 10 ai ramas dator cu ceva! Vezi, ca asa te trag de urechiese sau urechitze sau urechitzi de numa’-numa’

  16. melami
    27/01/2010 la 22:42

    No, te-am prins, Rigă! Păi îmi ziceai că pe ea ai luat-o de nevastă doar pentru asigurarea perpetuării spiţei regale; acum aflu că, de fapt, ai iubit-o! Nţţ, nţţ!

  17. Florian
    27/01/2010 la 22:42

    @Mel
    Dexat şi vexat, iguano, cu alea două iubiri la care m-ai limitat. Nici nu ştii ce suflet încăpător are un măgar ca mine 😀

  18. melami
    27/01/2010 la 22:43

    Daaa. Şi nu ai nevoie decât de o cincizeacă de rom, să-ţi sticlească ochii! =))

  19. Laura
    27/01/2010 la 22:49

    Si io ce-s bre, obisnuinta? Sefa, ia da linguroiul ala sa-l aplic pe spinarea magarului! Mintenas! Auzi la el cum jigneste o strigoita! Magarul!

    Unde-i sefa pdm, ca ma dau la el? 😀

  20. melami
    27/01/2010 la 22:52

    Io ţ-am zis de linguroi, că-i bine să-l ţii aproape! Uite cum te degradă de la rangul de a doua iubire la cel de etc.! Arde-l!
    Pe pdm lasă-l în pace, că îi compune ode Aurei acum! A trecut de faza cu bastonaşele! =))

  21. Florian
    27/01/2010 la 22:57

    @Laura
    Stai, strigoito, nu da, ca Mel te-a botezat „obişnuinţă”, nu eu. Eu am zis că am suflet mare şi că mai încap vreo sută de iubiri.
    Hai c-am dres-o, aşa-i? 😛

  22. Florian
    27/01/2010 la 23:01

    @Laura
    Cu ce-am rămas dator la capitolul 10, strigoiţo? Trebuia să achit vreo taxă ca să-l pot citi? A văzut iguana că are audienţă şi s-a şmecherit?
    Băi frate, ce de întrebări dau din mine, sunt ceva de speriat!

  23. melami
    27/01/2010 la 23:01

    Ca să dregi o mâncare, îi musai să foloseşti linguroiul, aşa că tare mi-i că te-o drege Strigo pe tine şi nu invers!

  24. Laura
    27/01/2010 la 23:16

    Auzi la el, inca o suta… si care credeam ca-s unica si singura si doar io si numai io si si si… Sefa, nu carecumva il descii pe maga ca si Igor? O fi vre-un cod secret, te pomeni si io doar amu ma prind!

    stai tu maga: Nah, una pe spinare si na, inca una! Cu linguroiul ala cam plin de praf! Na, inca una sa i se duca tot praful de pe el 😀

  25. melami
    27/01/2010 la 23:18

    @Flo
    N-am ce-ţi face! Te-ai demascat! Acum, taci şi-ndură! 😀

  26. Florian
    27/01/2010 la 23:34

    Aaaauuuu, ce mână grea ai strigoiţo, ce forţă zace în oasele alea cu care mânuieşti linguroiul! Staaaaiii, nu mai da că spun tot. Aşa e, eu sunt Igor şi iguana e Simona. Nu ai sesizat asemănarea dintre Delamona şi Melania? Ea e de vină pentru tot ce s-a întâmplat, doar ai văzut şi tu cum m-a momit cu cartea aia de vizită vârâtă între filele romanului.

  27. Florian
    27/01/2010 la 23:35

    @Laura
    Si am uitat să-ţi spun că tu chiar eşti unică, strigoiţo. Ca tine nu m-a mai altoit nimeni până acum.

  28. melami
    27/01/2010 la 23:38

    Mă îngrijorezi, Rigă! Ştiam eu că capetele ( =)) ) încoronate sunt mai… inventinve când e vorba de sex, dar la tine tendinţele masochiste sunt cam pregnante! 😉

  29. Laura
    27/01/2010 la 23:40

    Ase, deci? No, mai ia una, sa ma tii minte toata viata de magarus! Sefa, ai ceva pansamente? Da’ vezi, din alea presarate in sare, ca sa-l „gadile” pe maga 😀 Inca una si o tai la nani… adeca ieri ma indragostisem, azi mi-o trecut… ntz ntz ntz… magarusii astia! Mai ceva ca Igor!

    De abia astept sa vad planul diabolic al Simonei hihihihi

  30. melami
    27/01/2010 la 23:42

    Somn uşor, acum, că te-ai răcorit! 🙂

  31. Florian
    27/01/2010 la 23:48

    @Laura
    Stai aşa strigoiţo, nu pleca singură, că te conduc pană în cimitir. Doar n-o să te las să pleci aşa, cu îndrăgosteala făcută ţăndări. Hai c-om lipi-o noi cumva, la tine în cavou.
    Noapte bună celorlalţi, că după cum vedeţi am o problemă de rezolvat.

  32. Florian
    28/01/2010 la 11:19

    Ia uitati-va aici ce-i face Verona lui Igor. Pai cum sa nu se duca bietul de el dupa Simona?

  33. Florian
    28/01/2010 la 11:44

    Iar aici e tot Verona, dar peste vreo cinci capitole.

  34. melami
    28/01/2010 la 11:54

    Pey, vad ca stii deja ce urmeaza, asa ca… Da’ nu spune si tu tuturor, ca dupa aia degeaba ma mai chinui eu sa scriu! 😉

  35. Florian
    28/01/2010 la 11:55

    După câte a păţit de la Verona, era normal ca Igor să caute altceva .

  36. Florian
    28/01/2010 la 11:58

    Cât Ce dai ca să tac?

  37. Aura
    28/01/2010 la 12:05

    Of! Of! Verona asta e sursa tuturor relelor!

  38. melami
    28/01/2010 la 12:10

    @Flo
    ‘Nica. Imi place mai mult versiunea ta! In replica, postul urmator ti-e dedicat! =))
    @Aura
    Da’ di ce? Tie ce ti-o facut?! 😉

  39. Aura
    28/01/2010 la 12:16

    @SLVC – Pai daca nu era sexy si glaciala Igor asta statea pe curul lui acasa si nu o mai abramburea pe Simona asta aiurita care din plictiseala a hotarat sa isi arate ei cat e de tare si cum il poate suci ea pe Panduru asta de sa nu mai poata lega 2 vorbe fara sa se gandeasca la magnifica micuta!!! In concluzie tu nu mai aveai ce scrie si eu nu mai aveam ce debita!:)

  40. Florian
    28/01/2010 la 12:18

    @Aura
    Verona e nume cu ghinion, asta-i clar. Parcă văd că se lasă cu niscai sinucideri.

  41. Blanche Neige
    28/01/2010 la 12:32

    Eu nu stiu de ce ii tot plangeti de mila tipei aleia, Verona. Dupa mine, e o femeie SLABA, daca stie ce ii poate pielea tipului si il accepta asa cum e, desi chestia asta o doare foarte mult. Era ok daca isi vedea si ea de viata ei si era indiferenta la aventurile lui, dar asa… Isi macina zilele langa el si se asteapta probabil sa ii ridice lumea vreo statuie.

  42. Aura
    28/01/2010 la 13:40

    @Blanche – vezi ce ciudat… Ea e slaba si e naspa ca el e un mitocan si un munte de egoism. De acord cu tine, trebuia sa ii dea un sut in fund cu bagajelele la usa si uite asa frumos p’aci ti-e drumu’ taicuta, la Simonica, la mamica unde ai crede de cuviinta ca ti-e mai bine. Poate o sa o faca, sa vedem ce o fi in capitolele urmatoare.
    @SLVC – hai cu 12! Nu vezi ca murim aici?!!!

  43. Aura
    28/01/2010 la 13:40

    Ajung la vorba lui Flor, se lasa cu sinucideri:)

  44. Aura
    28/01/2010 la 13:50

    Sau, ca acum ma trazni, deodata ii pica fisa lu’ Panduru ca Simona asta nu e decat o lostrita (ca tot ii place omului sa pescuiasca) si isi da seama ce femeie deosebita are acasa si se intoarce spasit la Verona si traiesc fericiti pana la adanci batraneti, iar Simona incepe sa ii atraga sotului atentia si traiesc si astia fericiti pana la adanci batraneti.:))

  45. 28/01/2010 la 13:54

    @Aura
    Fată, ăsta-i roman, nu nuvelă.
    Era să scriu telenovelă… :))

  46. Florian
    28/01/2010 la 13:58

    @Aura
    N-auzişi fată că babacul tipului fusese unul din barosanii urbei şi că el îi călca pe urme? Păi cum să-l dea nevastă-sa afară, crezi că-i casa ei? Clar că tipa s-a măritat cu el pentru avere şi nu ţine cu dinţii de el, ci de lovelele lui.

  47. Aura
    28/01/2010 la 14:03

    @Flo, de asemenea era si foarte cinstit, asa ca tind sa cred ca e casa Veronei.

  48. melami
    28/01/2010 la 14:10

    Nu, fată, locuiau cu chirie! 150 de euroi pe lună. Plus celelate cheltuieli… =))
    Hai că vin cu continuarea!

  1. No trackbacks yet.
Comentariile sunt închise.
%d blogeri au apreciat asta: